Mărturii despre Traian Trifan, "Robul 1036" devenit liber.

 

Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036.



Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman.Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

***

Aducerea deţinuţilor politici din celulele lor ca să lucreze în fabrică, deşi era un prilej de relaxare pentru ei, prin ingerinţele impuse şi perioadele de teroare, cu bătăi, înfometare, izolări noaptea la carceră, iar ziua obligativitatea de a lucra nu avea nimic comun cu ''umanismul socialist" atât de trâmbiţat. Dar să trecem la subiect.

Prin 1951-1952, printre deţinuţii ce lucrau în această fabrică se afla şi doctorul în drept Traian Trifan, originar din comună Sebeș - Alba, comună în care şi-a petrecut copilăria, după moartea tatălui său, şi filozoful Lucian Blaga. Stabilit la Braşov şi fiind unul dintre cei mai apreciaţi avocaţi ai acestui barou, dr. Trifan mai avea în familie doi doctori, o soră tot doctor în drept şi un frate doctor în medicină, ftiziolog reputat şi directorul Sanatoriului de la Leamna, judeţul Dolj.Fiu de ţăran ardelean, crescut în spiritul cinstei, al onestităţii şi al credinţei în Dumnezeu, avocatul Trifan era, la ora aceea, un bărbat de peste 50 de ani, liniştit, serios, meditativ şi interiorizat.

Cuminţenia lui ar fi fost suficientă pentru a fi respectat şi lăsat în pace ca să respire în linişte bruma de libertate pe care ne-o oferea lucrul în fabrică. Corect până la exagerare, virtute ce izvora din conştiinţa sa creştină, era un om ce respecta şi legile statului ca şi ale comunităţii în care trăia. Având o solidă cultură în toate domeniile, filozofie, teologie şi mai ales drept, el ştia să aprecieze la justa valoare rostul muncii şi contextul situaţiei noastre de deţinuţi politici, pe când comuniştii dădeau altă interpretare acestui "idol", care pentru ei devenise doar un mijloc de manevrare a omului.Pentru aceasta au pus în joc un întreg arsenal propagandistic, care mai de care mai sofisticat, cu care să înşele buna noastră credinţă. Panouri mari anunţau promisiuni irealizabile. Mai întâi: "Prin muncă spre libertate" (lozincă pusă de nazişti pe frontispiciul porţii de la intrarea în lagărul de la Auschwitz), dar, dându-şi seama probabil de gafă, au înlocuit curând cuvântul libertate cu reabilitare, ca în final să apară următorul slogan: "Prin munca spre un trai mai bun". Adică reveneau la ceea ce gândeau ei dintotdeauna: să rămânem în închisoare ca nişte sclavi, de e posibil până la sfârşitul vieţii noastre. [...] 

Să revin însă la cazul dr. Trifan, pe care l-am cunoscut foarte bine în decursul mai multor ani. Era perfect conştient de poziţia juridică, morală şi politică în care se găsea şi atunci când se punea problema îşi afirma această poziţie cu riscul oricăror nefaste consecinţe. Om dintr-o bucată, intelectual cu statornice principii nu căuta să jongleze cu ideile şi atitudinile sale - erau conforme cu convingerile intime. Aş putea spune că dr. Trifan constituia un barometru al atitudinilor şi poziţiilor pe care trebuia de altfel să le ia fiecare deţinut în anumite situaţii care se iveau.Şi se iveau destule.

Aşa s-a întâmplat în acel an 1952, în vară, când comandantul adjunct al închisorii, un căpitan, ne-a strâns în sala de mese din faţa Zărcii pentru a încerca să murdărească conştiinţa unora dintre noi care se mai lăsau înşelaţi de promisiuni, niciodată împlinite, sau prilej de depistare şi pedepsire a celor care încercau să se opună planurilor diabolice ale factorilor de răspundere din închisoare.

Zarurile au căzut de astă dată asupra persoanei dr. Traian Trifan, cunoscut de altfel pentru integritatea sa morală, pentru demnitatea lui şi pentru poziţia lui ferm anticomunistă. Toate aceste acţiuni nu le manifestă în acţiuni de frondă, căci cuminţenia şi înţelepciunea îl caracterizau în toate actele vieţii sale, dar tocmai acesta era rolul pe care îl jucau informatorii care aduceau la cunoştinţă ofiţerilor politici din închisori tot felul de date privitoare la deţinuţi şi mai ales despre aceia care aveau prin atitudinea lor, prin personalitatea lor o oarecare influenţă asupra masei de deţinuţi, deci puteau constitui o stea călăuzitoare. [...]

Să revenim deci la şedinţa din sala de mese care avea ca scop declanşarea unei campanii de întreceri socialiste.Îmi este greu să cred că totul a fost făcut la întâmplare, ci mai degrabă că totul a fost plănuit dinainte cu foarte multă minuţiozitate. La comunişti nimic nu se face la întâmplare, aşa că şi în cazul de care vorbesc sunt tentat să cred că totul, dar absolut totul, a fost aranjat: cine pe cine să provoace, ce să-i propună şi aşa mai departe.

După ce căpitanul a deschis şedinţa şi a comunicat obiectivul ei, lansarea campaniei de întreceri socialiste, s-au şi înscris la cuvânt primele slugi ale conducerii închisorii, care au început să-şi provoace partenerii aleşi cu foarte mare grijă. Desigur, nimeni nu a protestat, era şi riscant. Toţi cei vizaţi au primit fără murmur provocarea. Dar nu acesta era obiectivul spectacolului.

La un moment dat se ridică un informator al administraţiei şi îl provoacă pe avocatul Trifan. Stupoare. Omului acesta, destul de în vârstă şi cu ani grei de închisoare în spate, numai acest lucru nu-i surâdea.

În orice caz, luat prin surprindere Traian Trifan s-a ridicat în picioare, s-a recules în câteva clipe, apoi a început să argumenteze că din punct de vedere juridic acţiunea aceasta, ținând cont de situaţia în care ne găseam, nu are nici o justificare în drept. Pledoaria lui Trifan era expusă aproximativ astfel:  

Căpitanul ca şi acoliţii lui au rămas perplecşi la acest răspuns. Cum, în faţa marşului victorios al comunismului există şi buturugi?! Ei, comuniştii, credeau că nu există, că nu există oameni sau situaţii care să le stea în cale. Iar dacă se iveşte pe ici pe colo câte una, trebuie înlăturată fără rezerve, zdrobită. Căpitanul enervat, după ce-şi revine din şoc, îi replică: Nu te-am provocat la întreceri filozofice, ci la întreceri socialiste. Trifan nu a mai răspuns nimic, nu pentru că n-ar fi avut ce, ci pentru că ştia sentinţa, şi, ca şi cum n-ar fi auzit nimic, a fixat ochii în colţul tavanului şi a stat aşa nemişcat până ce a fost îmbrâncit din locul său. Nu făcuse altceva decât îşi îndeplinise datoria faţa de conştiinţa sa şi nimic mai mult.

În sală au început să murmure, care aveau semnificaţia unei asmuţiri a căpitanului împotriva lui Trifan, care era acum pe banca acuzării, ca inculpat, căci noi deţinuţii eram de fiecare dată inculpaţi. S-a cerut pedepsirea lui. Atunci căpitanul a dat ordin să fie chemat un frizer şi fierarul. Sentinţa era drastică şi în acelaşi timp dramatică. A fost scos afară din sala de mese, în curte, pus în genunchi şi tuns în cap cu maşina, numărul zero. Cum pe plan internaţional era o situaţie mai relaxată, în acea perioadă beneficiam de o masă puţin mai consistentă şi ne lăsaseră un păr de câţiva centimetri în cap. Apoi i s-au bătut lanţuri grele la picioare şi a fost dus în carcera de la subsolul Celularului, o celulă joasă de beton cu inele groase prinse în perete şi podea de care erau legaţi deţinuţii români şi schingiuiţi - urme de sânge se mai vedeau şi după atâţia zeci sau sute de ani pe pereţii carcerei- în vremurile stăpânirii austro-ungare în Transilvania. Uşa metalică şi înălţimea mică a acestei carcere îi dădea aspectul mai mult al unui mormânt antic, poate egiptean, decât al unei celule de pedepsire în plin secol al XX-lea.În aceasta carceră, hrubă, a fost ţinut dr. Traian Trifan timp de o lună de zile, cu regim alimentar redus (o bucată de pâine la două zile) şi condiţii de viaţă subumane.

Ieşind de acolo după terminarea pedepsei, am discutat mult cu Trifan şi am observat că această sancţiune nedreaptă nu-l încovoiase, ci dimpotrivă manifesta aceeaşi vigoare sufletească şi aceeaşi credinţă neînfrântă.

După trimiterea avocatului Trifan în carceră de pedeapsă am avut o discuţie cu Haralambie Pascaru, un deţinut politic, după cât îmi aduc aminte învăţător de profesie, care lucra în fabrică la Cabinetul tehnic, un fel de serviciu de proiectări, şi care făcea întru totul jocul administraţiei. Pascaru a vrut să insinueze că gestul lui Traian Trifan poate fi calificat drept sabotaj. Şi pentru că îl cunoşteam atât de bine pe acest om de onoare, a cărui conştiinţă fremăta de corectitudine şi bună credinţă, am căutat să spulber lui Pascaru părerile greşite pe care le avea despre cunoscutul avocat, ştiind că ceea ce-i spuneam informatorului, adică slugii, va avea răsunet şi în urechile '"stăpânului". Nu că aş fi sperat la o îmbunătăţire a situaţiei celui pedepsit gratuit, dar mă durea că i se atribuiau nişte intenţii şi atitudini care nu erau deloc conforme cu înalta sa conştiinţă morală.

Am susţinut că se comite o mare greşeală atribuindu-i-se lui Traian Trifan ceva premeditat şi mai ales o învinuire ce poate fi încadrată în Codul Penal privind delictele de drept comun, de multe ori, dacă se doreşte, şi cu implicaţii politice, dar în cazul de faţă nu putea fi vorba de aşa ceva deoarece avocatul Trifan, ca bun creştin şi om de onoare, nu-şi putea permite a folosi metode şi practici care nu concordau cu cele mai înalte principii morale şi spirituale. Ştim cu toţii că acţiuni de sabotaj au folosit pe scară întinsă comuniştii în ilegalitate - sau cel puţin aşa îşi împopoţonează ei "istoria" care erau lipsiţi de cele mai elementare principii de educaţie morală şi se pretau la a folosi şi cele mai abjecte metode de luptă împotriva ordinii de drept. Dar cu Traian Trifan problema se punea altfel. El avea prea multă demnitate ca să se preteze a folosi astfel de metode minore şi degradante.

Am descoperit şi eu ca şi alţii că, cu cât deţinutul era mai demn şi mai corect cu atât comuniştii îl respectau mai mult şi îl tratau ca atare, iar pe cei laşi, fricoşi şi pe cei ce le făceau jocul îi dispreţuiau şi îi batjocoreau. Iar dacă conducerea comunistă a închisorii Aiud nu ajunsese să cunoască şi să preţuiască integritatea morală a acestui om, simţeam de datoria mea, ca unul care-l cunoscusem atât de bine, să le arăt că fac o mare greşeală, comit o eroare luând împotriva lui măsurile pe care le luaseră.

Argumentele mele păreau să-l fi convins pe Pascaru, dar administraţia nu a luat nici o măsură de îmbunătățire a situaţiei acestuia, pedeapsă pe care a suportat-o cu stoicism, căci Traian Trifan era un om neînfricat, deşi nu l-am văzut niciodată bravând. Comportarea sa în anii lungi de închisoare poate fi un îndemn şi un model pentru mulţi.

După zece de ani de la aceste întâmplări l-am reîntâlnit la Periprava, în Delta Dunării. Era şi el trimis acolo ca "internat" după ce ispăşise condamnarea de 20 de ani la Aiud. Era neschimbat deşi trecuseră douăzeci de ani de când zăcea în temniţele ţării sale pe care o iubise şi o servise cu devotament ca avocat şi apoi ca prefect. Acum câţiva ani s-a stins din viaţă. Sufletul său pur trăieşte în înălţimile transcendentului. Fie-i memoria veşnică.

(George Popescu - Sub sabia Cavalerilor Apocalipsului, Editura Majadahonda, București, 1997, pp. 50-56)

Am fost K-1942.¹

Sosisem la Aiud în preajma Crăciunului 1941.În vremea aceea și primăvara următoare, în fiecare Duminică la ora 9, se încolonau legionarii la parter pe aripa lungă pentru a merge la biserica din curtea închisorii. Aici l-am văzut pentru prima dată pe d-nul Trifan. Alături de dânsul, nedespărțit, d-nul Marian. (...)

D-nul Trifan era un bărbat de statură medie, bine făcut, sportiv, plăcut la vorbă, curat la suflet și foarte popular. Nu puteai să-i găsești  nici un cusur. Lângă el era și atmosfera mai destinsă, sau poate așa ni se părea nouă. (...)

D-nul Trifan a pronunțat aceste cuvinte: ”suntem robi!”. Da, pentru greșelile noastre, pentru păcatele noastre, pentru mândrie, pentru purificare, pentru îndreptate, pentru a vedea Calea pe care trebuie să mergem. Suntem  robi, cum au fost Evreii în robia Egiptului, la Babilon, la popoarele păgâne. Nu este altă cale decât întoarcerea la El și cunoscându-L pe El, vom deveni liberi...

O bună bucată de vreme nu l-am mai întâlnit pe d-nul Trifan. (...) Ne-am întâlnit iar la colonia din Galda. Era același, cu zâmbetul pe buze, binevoitor, același pentru toți. Povestea cu Victor Țircu, cu Ștefan Bițoi, cu moș Vătășelu, cu Ilie Fierăscu, pentru fiecare găsind un cuvânt bun, o încurajare, o glumă dacă era nevoie.

Duminica mergeam la biserica din sat, dar în fiecare zi mergeam la bisericuța din colonie. Era întuneric și frig. Aici își trăia d-nul Trifan durerea și poate bucuria..., socotind că și pe umerii dânsului stă răspunderea pentru soarta Neamului, a Legiunii, a familiei și dacă el ar fi iertat, Bunul Dumnezeu și-ar întoarce fața și am fi iarăși cum am fost! Ne-ar scoate din robie! Și-n întunericul de nepătruns, plângea ore întregi... Noi îl auzeam și ieșeam fără să-i tulburăm rugăciunea...

A doua zi era același binevoitor, zâmbitor, plăcut la vorbă. D-nul Trifan nu făcea prozeliți. Cei ce-l iubeau și-l stimau, erau firi independente, pe picioarele lor, cunoscând bine drumul pe care l-au ales. Legătura dintre ei era Iisus Hristos și nu era alt stâlp de susținere. Odată temelia pusă ”toate celelalte se vor adăuga vouă”.

Poate veți întreba dacă am fost atât de mult timp împreună cu d-nul Trifan, de ce nu l-am întrebat mai multe despre viață, despre trăire, despre viitor... Ca să fiu înțeles, mă voi referi la o întâmplare din Pateric: se spune că patru tineri ucenici mergeau din când în când la un cucernic bătrân Părinte, pentru cunoștințe. Trei dintre ei îi puneau tot felul de întrebări iar al patrulea tăcea... Într-una din zile bătrânul Părinte îl întreba pe ultimul: ”de ce nu întrebi nimic?” iar acesta i-a răspuns: mie îmi este de ajuns să te văd, Părinte...

Apoi nu l-am mai văzut deloc pe d-nul Trifan.

(Mărturia lui Deliu Iulian Bălan - Mărturisesc... Robul 1036, Ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 89-93)

În perioada coloniei de muncă de la Galda, prin anii 1946-1948, când ieșeam de la lucru din vie, îl vedeam pe d-nul Trifan tot timpul citind din Filocalie. Uneori sta cu ochii închiși, de nu-ți puteai da seama dacă a ațipit, dacă meditează sau dacă nu cumva se roagă.

Fusese prefect de Brașov în 1940 și era condamnat de Antonescu tocmai pentru acest lucru, în mod abuziv.

Fusese trimis disciplinar la închisoarea Suceava de către directorul închisorii de atunci de la Aiud, pentru că îl încurca pe acesta în toate planurile lui diabolice, cu autoritatea sa morală. D-l Trifan era un exemplu de conduită în acest sens. Când la Suceava se apropia frontul, respectiv se apropiau rușii, li s-au deschis porțile închisorii de către administrație, cerându-li-se să se prezinte singuri la alte închisori din țară. D-nul Trifan și d-nul Marian s-au prezentat singuri la Aiud. Și-au mai făcut de-atunci ani grei de închisoare, încă vreo 20.

Și-au respectat cuvântul dat, cu riscul necazurilor mari ce aveau să urmeze și erau conștienți de lucrul acesta, dar au dovedit că principiile creștine pentru ei nu sunt vorbe goale.

Odată, venind vorba de minunile pe care le făcea Iisus, l-am auzit tâlcuind un pasaj din Biblie: ”în acele pridvoare (ale lacului Vitezda) zăceau mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați” (Ioan, 5,2-3). Orbi erau la rațiune pentru că nu-și trudeau mintea să afle Adevărul, șchiopi erau în sentiment pentru că nu erau în stare să iubească curat, aveau amestecarea rea cu iubirea trupească și uscați ca voință pentru că voința este așa de slabă ca și inexistentă.

D-nul Trifan se preocupa mult de simboluri care spun mai mult decât cuvintele.

Pe când venea într-o zi de la biserică în colonie, la o poartă de gospodar din sat, am fost opriți și invitați să cinstim un păhăruț cu gazda, cu care ocazia l-am auzit pe d-l Trifan exclamând: ”creștinul pretutindeni are frați”. Omul acela care ne servea era și el creștin, spunea și el ”Tată nostru”, noi deci eram fii ai aceluiași Tată, eram frați.

A izbucnit și un incendiu în comună, a ars o moară. Dumnealui era prezent la stingerea incendiului, nu putea sta de-o parte când lumea se frământa, voia să dea un ajutor cât de mic, dintr-un simț de solidaritate umană, măcar că era mai bătrân între noi, având aproape 50 de ani.

Altă dată, în timpul detenției, fusese provocat la o întrecere în muncă și dânsul a refuzat întrecerea, declarând că el e rob, iar robul nu are voință proprie. Se urmărea exploatarea oamenilor din închisoare prin munci exterminante. Era un om echilibrat, impunea prin răbdare și înțelepciune. Gândea profund.

(Mărturia lui Marin Naidim - Mărturisesc... Robul 1036, Ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 87-88)

*** 

Cred că erau cam șapte sute de condamnați politici în Celularul mare din Aiud, în toamna anului 1941. Eram legionari, condamnați de regimul militar antonescian. Cei mai tineri, proveniți din Frățiile de Cruce, eram cam 250 de inși, ca vârstă până-n 20 de ani. Cei maturi, în vârstă de 35 de ani erau cei mai numeroși. (...) Mai puțini depășeau vârsta de 40 de ani.

Noi tinerii, ne adresam celorlalți cu apelativul respectuos și totdeauna vechi românesc ”bădie”. Pentru cei vârstnici foloseam apelativul ”domnule”.

Pentru Traian Trifan, în vârstă cam de 45 de ani pe atunci, comandant ajutor legionar, doctor în drept și fost prefect legionar la Brașov, respectul era încă mai deosebit. Figura lui de dac, preluată de pe columna lui Traian, lumina ochilor care străluceau a răsculat de-al lui Horia, poate și ținuta simplă, dar îngrijită, a zeghei de deținut, ca și toată comportarea câtă putea fi văzută de la distanță, impuneau: ”domnul”. Mersul puțin legănat, pe un picior și apoi pe celălalt, sau vreo împrejurare de apropiere ni-l dezvăluiau nouă copiilor, sub aspectul lăuntric cald și de multă bunăvoință ”bădia”.

Printre cei care au avut influență formativă asupra noastră, a celor tineri, Bădia Trifan, este, cred, cel mai important. (...)

În 1944 Bădia a fost dus la Brașov pentru a nu mai fi exemplu celor izolați în Zarcă pentru intransigență, de acolo împreună cu alți legionari de marcă, au adresat lui Antonescu un memoriu în care atrăgeau atenția asupra evoluției nefaste a politicii pe care o ducea.

În 1945-1946, sub regimul ”democratic”, întemnițații legionari rămași ca zestre după căderea lui Antonescu, am avut o detenție mai ”largă”, am putut lucra în atelierele penitenciarului.

L-am mai întâlnit după câțiva ani, în 1961, la colonia penitenciară din Deltă, la Periprava. Era același. Aceiași ochi, dar parcă îndurerați. Auzeam că era deseori văzut cu lacrimi; și erau, desigur, nu pentru suferințele personale, ci lacrimi de rugăciune pentru îndurarea cerească. Vorbea puțin din grai, dar mult din privire și din ținută.

Peste mulți ani, în 1990, după răsturnările din Decembrie 1989, aflând că trăiește, l-am căutat acasă, la Brașov. A fost foarte bucuros. Îl mai vizitaseră și alții, căci riscurile supravegherii stricte a securității fuseseră înlăturate. Era în adevăr o minune pentru oricare din legionari ca după 30 de ani de presiune să mai putem sta de vorbă, în doi sau mai mulți, fără să ne stingherească vreo grijă.

Timpul era scurt, eram venit între două trenuri, și cu grija de a nu-l obosi. Era trecut de 90 de ani. La față și la mers, era tot așa ca altă dată. Aceiași ochi vioi. Aceeași vorbă rară și apăsată.

Îl agream, domnindu-l (adică spunându-i: ”domnule”). După a doua sau a treia oară m-a oprit cu un ton puțin mustrător: ”Nu-mi mai spune domnule!” Derutat, am amuțit o clipă în care i-am citit în ochi dragostea din inimă. ”Dar cum să vă zic?”. ”Spune-mi Bădie”. Mi-a spus apoi de o lucrare pe care vrea s-o termine. Avea titlul ”Miorița”. Era într-o formă de machetă primară, copertată cu un desen tot schițat pe față. Mi-a vorbit de trăsăturile sufletești pe care un conducător de oameni trebuie să le aibă. Trăsăturile acestui conducător, Bădia le identifica în păstorul cel bun din balada Miorița. Aceasta era tema lucrării.

Ne-având timp, mi s-a părut a fi nepoliticos să-i vântur numai paginile. Văzând că mă uit insistent la desenul de pe copertă, mi-a explicat: ”E semnul simbol al paragrafului. Viața noastră trebuie să se desfășoare în cadrul paragrafelor legii dumnezeiești și al legilor drepte omenești. De aceea am pus simbolul acesta pe copertă. Mai am de retușat câte ceva în conținutul ei.”

I-am dorit să trăim, să o vedem  terminată. Am cerut scuze pentru deranj ca și pentru graba mea, și m-am ridicat să plec. ”Stai o clipă”. A tăcut puțin voind să sublinieze ce va spune. ”Dacă a voit Dumnezeu să trecem de toate câte au fost, e semn că are El cu noi un plan de îndeplinit”. M-a condus până la mica terasă de la intrarea casei. Am coborât scările și la ieșirea pe portița curții mi-am întors privirea. Văzându-l tot acolo, mi-am ridicat pălăria a rămas bun. Cât au mai durat cei câțiva pași până ce am dat după colțul clădirii, a făcut continuu din mână, ca semn de despărțire.

Peste numai două luni, împreună cu alți camarazi, l-am însoțit la locul de veci din cimitirul Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului.

(Mărturia lui Nicu Mazăre - Mărturisesc.... Robul 1036, ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 93-97)