Dumnezeu nu vrea un răspuns de complezență
Este adevărat că Dumnezeu ne iubește așa cum suntem. Si ne iubește și buni, și răi, și drepți, și păcătoși... Ba, mai mult decât atât, Evanghelia lasă impresia că Dumnezeu ar iubi mai mult pe cei păcătoși, și Sf. Matei chiar așa spune, pe Mântuitorul Îl numește prietenul păcătoșilor. Si El i-a spus asta până și lui Iuda: "prietene, pentru ce ai venit?". I-a spus prieten și lui Lazăr: "prietenul nostru Lazăr a murit". Dar este la fel de adevărat că și nouă ne place să ni se spună, să ni se repete că Dumnezeu ne iubește. Nu pentru că am uitat, ci pentru că ne face bine să ni se spună tot timpul că este cineva care ne iubește și, cu atât mai mult, că Dumnezeu este Cel care ne iubește.
Dar, ce facem cu această dragoste? Nici măcar nu cuprindem noi cât ne iubește Dumnezeu, că dacă ne-am da seama câtă dragoste toarnă Dumnezeu în noi, și câtă dragoste are Dumnezeu pentru noi, spune că ni s-ar topi inima noastră. Nici nu putem cuprinde dragostea Lui. Dar, atunci când primești ceva, trebuie să dăruiești. Există în rugăciune, în anaforaua liturgică se spune că "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că pe Fiul Său L-a dat", și despre Mântuitorul Hristos spune că "în noaptea în care a fost vândut sau, mai degrabă, când el S-a dat pe Sine". Vedeți? O dragoste care se dăruiește! Ceea ce ții pentru tine te sărăcește. Din dragoste trebuie să dăruiești. Si, ce dăruiești? Din comoditatea ta, din lenea ta, din autosuficiența ta? Ce dăruiești lui Dumnezeu? Automat este dragostea aceasta care te face să dai.
Pe Dumnezeu Îl vedem, dar pe Dumnezeu Îl vedem lămurindu-ne pe măsura pocăinței. Dar nu o pocăință așa cum o înțeleg mulți dintre noi, ca o simplă lamentație : "vai, ce păcătos sunt! Vai ce neputincios sunt! Vai, cât am greșit, n-o să mă ierte Dumnezeu!". Asta este o simplă lamentație. Pocăința înseamnă inima lui Dumnezeu să o simțim în inima noastră, să ne dăm seama cât ne iubește Dumnezeu, să ne curățim simțirile și să-L vedem pe Hristos.Îl vedem pe Hristos în măsura în care noi ne curățim. Așa Îl vedem pe Dumnezeu.
Nu este confortabil, să spun așa, că Dumnezeu ne iubește și noi nu facem nimic, nu-I putem răspunde. În felul acesta noi nu evoluăm cu nimic. Dragostea aceea adevărată, care te transformă de la un simplu individ la persoană, îți impune să răspunzi cumva, nu că Dumnezeu ar avea nevoie de iubirea noastră, nu că Dumnezeu ar cerși. Adevărata iubire înseamnă libertate. Dumnezeu nu vrea să-I spunem așa, dacă nu simțim. Spune Sf. Petru, atunci după Înviere, când îl întreabă Hristos: "Petre, mă iubești tu pe Mine?". Si spune : "Doamne, Tu ști toate, Tu ști că Te iubesc!"Nu vrea Dumnezeu un răspuns de complezență. Dumnezeu știe ce e în inima noastră. Iar, dacă ar fi să fim sinceri cu noi, cred că răspunsul nostru ar suna mai degrabă : "Doamne, Tu ști că vreau să te iubesc, dar mai sunt și alte iubiri în inima mea!" - dacă ar fi să fim sinceri cu noi.
Îl vedem pe Dumnezeu lămurindu-ne pe măsura pocăinței. Si pocăința înseamnă - am spus, în primul rând - să-L cunoști pe Dumnezeu, să ști că ai existența împrumutată, o schimbare a minții, să ști că nu ești autonom, cum au scris gânditorii secolului nostru "omul autonom" sau "omul recent", care nu are o legătură atât de puternică cu Dumnezeu. Să știm că ne tragem existența din Dumnezeu.
Este la modă lucrul acesta și l-am întâlnit, în care ne spunem tot timpul că Dumnezeu ne iubește așa cum suntemși că trebuie, în primul rând, să ne iubim noi pe noi înșine. Să știți că este o diferență! Este o iubire de sine care e bună, care e din ce a pus Dumnezeu acolo, că știm că suntem fii de Împărat, că știm că suntem fii ai lui Dumnezeu, că știm că suntem creați pentru veșnicie, nu ne complacem în lumea de aici; și este o iubire de sine rea, în care ne permitem orice, gândim orice, facem orice...
Mi-a plăcut o întâmplare povestită de o doamnă doctor stomatolog, care îmi arăta cum profită societatea de astăzi de iubirea aceasta de sine, și chiar caută lumea să ne adape eu-l acesta al nostru. Spunea că a văzut o cremă din aceasta, solară - că tot e soare acum -, și o firmă din asta, nu știu de care, care promitea fericirea fără tristețe și viață fără de moarte, scria acolo "pentru că meriți tot ce este mai bun". Si și-a luat acea cremă - și probabil n-a ținut-o cum trebuie, sau probabil era la promoție, sau probabil ieșise din valabilitate-, că acolo spunea : "pentru că meriți!". Si, după ce a cumpărat-o și a folosit-o, a început să îi apară niște probleme pe piele, o eczemă. Si soțul ei vine lângă dânsa și îi spune o dojană atât de blândă: "pentru că meriți!".Deci, uneori, noi merităm să fim amăgiți. Societatea și lumea de astăzi ne promite, dar nu știu dacă chiar ne vrea binele. Nu ne vrea binele decât Dumnezeu și nu ne iubește decât Dumnezeu, pentru că știe ce a pus acolo, în inima noastră.Nimeni nu știe fărâma aceea de dumnezeu, numai Dumnezeu o știe, și El o ține în visteriile Sale, cum spuneam, că știe că suntem scumpi, că știe că în cel mai mare criminal există licărul acesta de dumnezeire în care trebuie să se oglindească Dumnezeu.
Iar pocăința asta este, limpezirea apei ființei noastre, ca să se poată oglindi Dumnezeu într-însa. Nu neapărat pentru o mărturisire, pentru că, altfel, alergăm la duhovnic doar pentru o binecuvântare, doar pentru un confort psihic, mergem la biserică doar așa, pentru o recreere de duminică, ținem un anumit regim. Dar, toate acestea, dacă nu-L au pe Dumnezeu nu au nicio valoare. Este o credință magică, așa, în care nu ne legăm toată nădejdea noastră de Dumnezeu."Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa" - vis-a-vis de starea aceasta, de a intra în casa lui Dumnezeu cu hăinuțele primenite. Noi îi putem cere lui Dumnezeu : "Doamne, iubește-mă așa cum sunt!". Te iubește Dumnezeu, dar trebuie să ne schimbăm hainele, dacă vrem să ne ia în brațe.
***
O fărâmă de Dumnezeu
Mă gândeam dacă este o urmă de Dumnezeu și în oamenii cei mai răi. Si există
un verset în Ps. 32, în care spune: "Cel ce ții în visteriile Tale adâncurile". Ce ține Dumnezeu, așa de preț, în vistieria Lui? O fărâmă de Dumnezeu, un
licăr de dumnezeire, care este și în sufletul celui mai mare criminal. Si, în
acel licăr, în acea fărâmă de Dumnezeu, dincolo, în Împărăția Lui, la momentul
judecății, va căuta Dumnezeu să vadă dacă se regăsește El în noi, nu dacă-L
mai găsim noi pe Dumnezeu.
Îl găsim pe Dumnezeu în lumea care ne înconjoară, Îl găsim pe Dumnezeu într-o
rugăciune... Mi-amintesc de Părintele Stăniloae, că a avut și el căutarea asta
a lui Dumnezeu. Si spune că L-a căutat mai întâi în oamenii din satul lui, L-a
căutat în idei, L-a căutat în cărți, și și-a dat seama că-L poate găsi în
rugăciune. Si, când a început să se roage, a auzit tainic glasul lui Dumnezeu
care-i spunea : "îndrăznește să crezi -vedeți cât e de frumos ! - că Eu,
Dumnezeu, te iubesc pe tine, omule!". Dumnezeu să iubească o ființă cum este
omul, cu neputințele ei, cu căderile ei...
Îl găsim pe Dumnezeu oriunde, și în societatea aceasta, care ni se pare nouă
că este nedreaptă, care ni se pare nouă că este coruptă, în care este
minciună, în care sunt atâtea neajunsuri. Unii chiar întreabă: "cum, este
Dumnezeu și aici?"Ce vină are Dumnezeu că noi Îl lăsăm cu mâna întinsă și nu
vrem darurile Lui? Ce vină are Dumnezeu că sunt în Europa biserici închise și
transformate poate în baruri, sau în localuri, sau în hoteluri? Ce vină are
Dumnezeu că nu mai are loc vorbirea de Hristos și de Dumnezeu în școli sau în
familiile noastre?
Nu ne putem mulțumi doar cu ce ne oferă lumea. Lumea nu ne poate umple setea
și dorul după Dumnezeu. Lumea ne dă o mâncare rea, o mâncare chimizată. Numai
Dumnezeu știe ce a pus acolo în om, și numai Dumnezeu ne cheamă cu adevărat.
Dar, nici nu putem pune mâna pe Dumnezeu în sensul să spunem așa, rațional:
"uite, L-am găsit pe Dumnezeu, L-am descoperit pe Dumnezeu". Înainte de
a vrea tu să pui mâna pe Dumnezeu, ți-a atins El delicat cu degetul inima.
Deci nici nu putem spune că-L putem descoperi întru totul pe Dumnezeu cu
mintea noastră. Cu ce? Cu gândirea noastră să îl găsim noi pe Dumnezeu ? Dar
este un moment în viață, și am văzut și cu cei care au ajuns la mănăstire și cu
cei cu care am vorbit, are Dumnezeu anumite momente în care ne cheamă la El,
numai trebuie să avem auzul atât de fin, să descoperim în sufletul nostru - că
acolo sunt multe urlete și țipete, și dorințe - să descoperim în sufletul
nostru chemarea aceea autentică. Si sunt anumite momente în viață. Unul îl
descoperă într-o boală, unul îl descoperă într-o suferință.... Sfântul Paisie
spune că "mai mult mi-a ajutat boala și suferința decât toate nevoințele mele
călugărești". Ajută și boala, numai să avem dispoziția aceasta de a-L vedea pe
Hristos.
***
Primul cuvânt al duhovnicului este voia lui Dumnezeu
Relația cu duhovnicul trebuie să fie una firească. Nu putem pune duhovnicul să
gândească în locul nostru. Sau, mai mult decât atât, am întâlnit persoane care
aleargă la mai mulți duhovnici, doar, doar unul dintre ei o să le dea
răspunsul care le convine lor. Înainte spuneau Sfinții că răspunsul vine din
primul cuvânt al duhovnicului, chiar dacă îți convine, chiar dacă nu. Nu te
mai apuci tu să negociezi cum ar fi bine sau ce ar fi bine. Si spunea că prin
acel răspuns al duhovnicului se arată voia lui Dumnezeu.
Dar este destul de greu de vorbit de voia lui Dumnezeu chiar și în duhovnici.
Dacă citim în Vechiul Testament Elisei, se spune despre o femeie căreia i-a
înviat copilul, sunamiteanca, si, după ce i-a murit copilul se întoarce acea
văduvă la Elisei cu sufletul necăjit. Si spune Elisei : "femeia aceasta este necăjită și Dumnezeu a ascuns de mine". Vedem că uneori voia lui Dumnezeu nu se descoperă nici oamenilor sfinți.
Nu putem avea noi pretenția că duhovnicii noștri sunt înainte-văzători, sau să
alergăm, să tocim încălțămintele alergând după duhovnici înainte-văzători.
Ceea ce trebuie să căutăm la duhovnicul nostru este acea persoană care să ne
schimbe.
Iar ultimul cuvânt nu este o negociere juridică, am făcut, îmi iau canonul și
plec. Ultimul cuvânt în ascultare nu îl are aspectul acesta formal-juridic.
Ultimul cuvânt îl are dragostea, îl are dragostea în duhovnicie. Așa se ruga
și Moise: "Doamne, dacă nu ierți poporul Tău, șterge-mă și pe mine din cartea
Ta". Așa se ruga ! Spunea despre Avva Loghin, care avea un ucenic Avramie care
a căzut într-o patimă și Avva Loghin s-a ridicat ca să vadă Dumnezeu și i-a
spus lui Dumnezeu :"de vrei sau nu vrei, trebuie să-L ierți". Trebuie
să-l ierți! Si somația aceasta a lui Dumnezeu vine din dragoste.
Familiaritatea aceasta cu Dumnezeu vine din dragostea duhovnicului către
Dumnezeu, și din dragostea duhovnicului către ucenic. Asta are ultimul cuvânt,
dragostea!
Sfinții Părinți nu au pus atât de mult accentul pe persoana duhovnicului, cât
mai mult pe partea aceasta de conștientizare a pocăinței. De ce? Pentru că el
este doar un martor. Formula aceasta de dezlegare pe care noi o avem de prin
jurul anului 1600, pune accentul pe faptul că Dumnezeu este Cel care dezleagă.
Dumnezeu este Cel care te dezleagă.
Este o deosebire între mărturisirea gândurilor la un părinte care nu avea
harul preoției, și este astăzi o diferență în spovedania pe care o facem astăzi
înaintea preotului duhovnic. Noi avem aceleași termeni în limba română, de
Părinte. Vedeți că în limba slavă este Starețul, și este Egumenul cel care
conduce mănăstirea. Si Starețul este cel care este omul duhovnicesc. Si la
greci este la fel: gheronda.
Dar, s-a făcut o întreagă teologie despre gânduri, s-a vorbit foarte mult
despre puterea aceasta a gândurilor, și s-a spus că "păcatul bate la ușa
inimii prin poarta gândului". Păcatul începe prima oară din gânduri, și odată
mărturisite, odată spuse înaintea părintelui duhovnicesc, nu mai au aceeași
putere. În mintea strâmbă, spune Părintele Teofil, și cele drepte se strâmbă.
Păcatul acesta care pornește de la gând. Da, era o diferență între
mărturisirea gândurilor pe care o făceau înainte. Pe timpul Sf. Ioan Scărarul spune că părintii aveau o tăbliță pe care își notau toate gândurile de peste
zi și ajungeau apoi să le mărturisească înaintea unui Părinte duhovnicesc. Am
putea să facem și noi, să scriem, nu neapărat pe tăblița asta de lut, să
scriem pe tăblița inimii, seara, înainte de a ne culca, și când îi spunem lui
Dumnezeu: "Doamne, au, doară, nu-mi va fi acest pat groapă?". Vedeți,
cât de frumos! Ca și cum acoperământul, pătura, plapuma cu care ne învelim,
poate fi ultima palmă de pământ. "Au, doară, nu-mi va fi acest pat groapă?". O evaluare a gândurilor noastre de peste zi, care să o facem înainte de a
adormi, înainte de a ne culca.
***
Ascultarea trebuie să te lege de Hristos, nu de duhovnic
***
Asta este toată viața noastră: o cruce
***
Cum să vezi mereu partea frumoasă
***
