Iată Preotul!

„Când Biserica îl exilează pe cel viu, Hristos iese cu el.” (Berdiaev)

Ieri, s-a împlinit jumătate de an de când am devenit nu doar inadecvat, ci, realmente, indezirabil pentru un sistem care se înverșunează să șteargă amprenta omului viu. Și, cu harul lui Dumnezeu, iată c-am rămas în picioare! Iar ei au rămas cu acuzațiile lor nedrepte și cu ura lor fără sens!

Când societatea devine absurdă, legea aplică sancțiunea fără rest: excluderea.

Există, însă, o libertate pe care nicio autoritate nu o poate anula, anume libertatea de a te raporta la Hristos și de a rămâne fidel vocației tale, chiar când ți se interzice să o trăiești.

Preoția nu e o îndeletnicire, ci o chemare pe care o auzi în adâncul ființei. Ea presupune o cruce, pe care nu ți-o poate lua nimeni! Cam la asta se referea Berdiaev, când spunea că 

M-au anchetat. Mi-au suspendat, spun ei, dreptul de a sluji. Apoi, prin documentele lor, m-au ”caterisit”.

Mi s-a cerut să plec din biserica pe care am zidit-o, dar nu poți pleca dintr-un loc pe care l-ai zidit cu rugăciune, jertfă și dragoste.A rămâne nu este un act de sfidare, ci o mărturisire de credință.Biserica nu este un spațiu reglementat, ci o inimă care continuă să bată acolo unde Duhul încă suflă, după cum spunea marele Vasile: 

Nu întâmplător insista Zizioulas că 

L-am iertat pe episcopul care, bolnav de neîncredere și de putere, a făcut din mine o țintă, iar din lucrarea mea – o amenințare. Nu-l judec. Îl privesc ca pe un om copleșit de propriile răni, care, netămăduite, s-au revărsat peste ceilalți. Regret că patimile lui devin durerea Bisericii și – cumplit lucru! – căderea ei din credibilitate.

Am vorbit despre neajunsurile din Episcopia Oradiei pentru că se impunea aflarea unui diagnostic, valabil în prea multe locuri din țară.

De azi înainte, îmi propun să-i ignor.

Iert și complicitatea tăcută a mitropolitului Ardealului, care, deși știa, de multă vreme, toate grozăviile de la Oradea, a ales să-și astupe urechile.Mitropolitul putea opri abuzul, dar a preferat confortul tăcerii.Îl iert nu pentru că tăcerea e dreaptă, ci pentru că răspunsul meu nu poate fi decât pacea.

spunea Evdokimov și avea dreptate.

Suferința mea, știu bine, le-a oferit o satisfacție tăcută celor pe care i-am deranjat sau care mă urau. Poate că pentru unii a fost o mulțumire să mă vadă coborât, înlăturat, umilit.

E bine.

Dacă El mă cheamă mai aproape, la o înțelegere pe care n-am putut-o pătrunde până acum, îi sunt recunoscător lui Berdiaev, care ne-a avertizat că 

Am fost întrebat de ce nu răspund cu aceleași arme. Pentru că preoția nu poate fi apărată prin metodele lumii. Dacă aș face asta, aș pierde exact ce mi s-a dat la hirotonie: curăția slujirii.

Puterea creștinului nu e în replică, ci în lumină. De aceea, tot Berdiaev spunea că omul nu este definit de ce i se face, ci de cum răspunde.

Preoția nu este un titlu dobândit odată, ci o devenire continuă. Ea nu se reduce la hirotonie, ci se împlinește în fiecare zi în ascultare, jertfă și înfrângerea egoismului.Este ascultare față de Dumnezeu, Care-ți vorbește tainic, nu față de o administrație, care ignoră taina.Adevărata preoție nu stă în drepturi recunoscute, ci în suferința asumată pentru ceilalți, în iubirea fără măsură, în slujirea fără așteptări în plan social. Și tocmai această devenire nu poate fi nici suspendată, nici anulată de vreo autoritate omenească.

Rămân în biserica pe care am ridicat-o, unde am slujit Liturghia, am rostit rugăciuni, am botezat prunci. Am pomenit părinți, moși și strămoși. Am cununat miri. Am ascultat spovedanii și m-am îndurerat cu durerea celor pe care Hristos mi i-a încredințat. Aceasta nu e doar o clădire. Este un loc unde harul a rodit, nevăzut și tainic, în inimile celor care-au venit însetați.

Polițistul care mă ancheta și care, permanent, a făcut tot posibilul să mă intimideze și să mă jignească - eu n-am avut parte de prezumția de nevinovăție, deși ei știau că sunt nevinovat și că toată înscenarea este absurdă! -, a avut un moment de omenească neliniște. ”Mi-e teamă că mă veți blestema!”, mi-a spus, cumva, speriat de asemenea gând. N-a înțeles nimic! Un preot nu blesteamă, ci binecuvintează. Și pe el l-am iertat și îl binecuvintez! Lucrarea Duhului nu poate fi evacuată doar pentru că cineva – străin de comunitate, străin de lucrarea care s-a făcut aici! - a semnat un ordin.

mărturisea Părintele Florovsky.

Nu-mi doresc să fiu „reabilitat” de un sistem care se îndepărtează de sens, ci vreau să slujesc mai adânc Biserica, mărturisindu-i sobornicitatea.

În ajunul Duminicii Tuturor Sfinților, se cuvine să ne amintim că Dumnezeu nu așteaptă de la noi perfecțiune, ci fidelitate în încercare. Nu cei fără greșeală, ci cei care au iubit până la capăt au fost martorii lui Dumnezeu.

„Calea mântuirii este verticală. Nu urcă, ci coboară în adâncul inimii.”

 Știa atât de bine acest lucru și un comunist excentric precum Kazantzakis.