într-o noapte, pe o stradă pustie
un om s-a oprit
lângă trupul unei păsări
doborâte de frig...

a ridicat-o din zăpadă
a privit-o de-aproape lăcrimând
şi-a rămas nemişcat în ger
strângând pasărea moartă la piept

tot mai tare
tot mai îndurerat

până bătăile inimii lui au început să migreze
în aripile ei reci
suspinele, în nervii ghearelor încleştate
suflarea lui caldă, în zborul îngheţat din pieptul ei...
..................................................................................

puţin înainte de a se ivi zorii
şi de a dispărea în lumină cu el
Dumnezeu s-a oprit
zâmbind
lângă trupul unui om
doborât de dragoste...

Psalmul 102  cântat la Mănăstirea Simonos Petra din Athos

Psalmul 102  cântat biserica Sf. Anastasia Romana a Mănăstirii Grigoriu din Athos

Psalmul 102 - Adrian Sirbu (Byzantion) si maicile de la Man. Paltin

1. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul

şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui. 

2. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul

şi nu uita toate răsplătirile Lui. 

3. Pe Cel ce are milă de toate fărădelegile tale,

pe Cel ce vindecă toate bolile tale; 

4. Pe Cel ce răscumpără din stricăciune viaţa ta,

pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări; 

5. Pe Cel ce umple de bunătăţi poftirea ta;

înnoi-se-va ca a vulturului tinereţea ta. 

6. Făcând milostenii, Domnul,

şi judecată tuturor celor nedreptățiți. 

7. Cunoscute a făcut căile Sale lui Moise,

fiilor lui Israel voile Sale. 

8. Îndurat şi milostiv este Domnul,

îndelung-răbdător şi mult-milostiv. 

9. Nu până în sfârşit se va mânia,

nici în veac împotrivă se va porni. 

10. Nu după fărădelegile noastre a făcut nouă,

nici după  păcatele noastre a răsplătit nouă, 

11. Că după înălțimea cerului de la pământ,

a întărit Domnul mila sa, spre cei ce se tem de El. 

12. Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri,

depărtat-a de la noi fărădelegile noastre. 

13. În ce chip se îndură tatăl spre fii,

aşa S-a îndurat Domnul de cei ce se tem de Dânsul; 

14. Că El a cunoscut plămada noastră:

adusu-Și-a aminte că ţărână suntem. 

15. Omul, ca iarba zilele lui,

ca floarea câmpului aşa va înflori. 

16. Că vânt a trecut peste dânsa şi nu va fi

şi nu se va mai cunoaşte locul ei. 

17. Iar mila Domnului din veac și până în veac

peste cei ce se tem de Dânsul, 

și dreptatea Lui spre fiii fiilor,

18. Pentru cei ce păzesc legământul Lui

și îşi aduc aminte de poruncile Lui, pentru a le plini.

19. Domnul în cer a gătit scaunul Său

şi împărăţia Lui pe toate le stăpâneşte. 

20. Binecuvântaţi pe Domnul toţi îngerii Lui,

cei puternici în tărie, care faceţi cuvântul Lui

spre a auzi glasul cuvintelor Lui. 

21. Binecuvântaţi pe Domnul toate puterile Lui,

slugile Lui, care faceţi voia Lui.

22. Binecuvântaţi pe Domnul toate lucrurile Lui; în tot locul stăpânirii Lui,

binecuvintează suflete al meu pe Domnul.

4. "Pe Cel ce răscumpără din stricăciune viaţa ta, pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări"(Psalm 102, 4)

Înțelesul este: chiar și dacă ai cedat păcatului, dacă ai căzut în mlaștină, încât să fii putred și să nu mai existe nici o nădejde că-ți revii, vine El și te răscumpără, te dezleagă, te curăță, te înnoiește. Psalmistul Îl aduce pe Dumnezeu foarte aproape de noi. Arată unde poate să ajungă iubirea Lui. Nu numai că te curăță, nu numai că îți este milostiv, dar și, chiar și când ai putrezit, îți creează un sine nou, o inimă curată, nouă.Dumnezeu preia ceea ce a fost netrebnicit de păcat, ceea ce pentru tine și pentru slujirea Lui nu e bun la nimic, zdrobiturile trupului tău și ale sufletului tău, și nu doar că le leagă ca să te refacă, ci te face un om nou, ca și cum n-ai fi căzut niciodată în păcat.

Textul ebraic are: Pe cel ce o ia înainte și te răpește "din groapă".În vremea în care alergi bucuros departe de Dumnezeu, când crezi că-ți mulțumești sinele, că-ți trăiești libertatea, că ți-ai împlinit poftele, că ești stăpânul întregii lumi, nu vezi că înaintea ta se cască groapa. Bucuria ta este, în esență, mormântul tău, pentru că ești departe de Dumnezeu. Pe când te afli în neștiință, în acea clipă Dumnezeu te apucă, te răpește, te face să-ți vii în fire și îți spune: "Trezește-te!".Este momentul Damascului (F. A. 9, 3) fiecărui suflet, în adâncul căruia Dumnezeu vede cea din urmă rază pâlpitătoare gata să dispară și o apucă înainte de a se stinge.Si în timp ce lămpiță ta era gata-gata să se stingă și să rămână o feștilă fumegândă, El o reface și ajunge lampă, devine înveșnicirea adevăratei vieți.

Socotesc însă că locul "pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări" nu este inspirat din imaginea luptei, ci din scena cultului evreilor. Când iudeii sărbătoreau și Îl slăveau pe Dumnezeu și voiau să Îi aducă "jertfă de laudă" (Lev. 7, 12), mergeau cu o haină de sărbătoare și cu capetele încununate (Lev. 23, 40). Vasăzică, jumătate de stih "pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări" prezintă restabilirea legăturii lui Dumnezeu cu omul, care, în timp ce era dus la moarte, se întorcea în cele din urmă încununat și înveșmântat la jertfelnic ca să aducă "laude". 

De ce zice "pe Cel ce te încununează"?Pentru că tu nu ai fost vrednic să călătorești înveșmântat, nu ai fost vrednic să te apropii de jertfelnic; El a dezbrăcat păcatul de pe tine, te-a îmbrăcat cu veșmânt nestricăcios și te-a încununat cu milă și cu îndurările Lui.El însuși te-a înfățișat întreg înaintea jertfelnicului slujind lui Dumnezeu.Este rezultatul, dar și darul, care vine de la Dumnezeu, din harul Lui, pentru că toate încep de la El. Foarte frumoasă imagine! Unde îl duce Dumnezeu până la urmă pe om, încă din timpul vieții!Întotdeauna unirea omului cu Dumnezeu se săvârșește în jurul jertfelnicului. Chiar și cel de la care Dumnezeu și-a întors privirea din pricina fărădelegii lui vine acum încununat de Însuși Dumnezeu.

11. Că după înălțimea cerului de la pământ, a întărit Domnul mila sa, spre cei ce se tem de El.

12. Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre.

Psalmistul folosește aici alte antiteze, cerurile de la pământși răsăriturile de la apusuri, ca să arate iubirea lui Dumnezeu. Mai înainte a folosit antiteze luate din viața omenească, nașterea și moartea,iubirea lui Dumnezeu față  de cel nedrept, dreptatea lui Dumnezeu față de cel nedreptățit. Acum nu avem antiteze din viața omenească, ci dindimensiunile spațiului.

 Că după înălțimea cerului de la pământ, a întărit Domnul mila sa, spre cei ce se tem de El." Care este sensul? Ia să vedem stihul următor: "Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre". Tatăl îl întreabă pe copil: "Copilul meu, cât de mult mă iubești?" Si el își deschide mânuțele și zice: "Atâta și încă pe atâta, sau până la cer!".Se străduiește să redea o dimensiune care nu are limită întinzându-și cât poate de mult mânuțele sau privind cât poate de mult în sus, în înălțime. La fel face și Psalmistul. Cât de mult mă iubești, Dumnezeul meu? Pe cât de departe este cerul de pământ. Atât de înaltă, atât de mare, atât de puternică, atât de tare, atât de fără de asemănare este iubirea lui Dumnezeu spre cei ce se tem de El!

"Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre".Dumnezeu ne iubește atât de mult, pentru că cea mai înaltă însușire a iubirii Lui este iertarea din milă a fărădelegilor noastre. Fărădelegea înseamnă moarte. In locul morții, Dumnezeu îmi va da viața.Prin urmare, iertarea păcatului meu este punctul culminant al iubirii lui Dumnezeu. Cât ne iartă Dumnezeu? Pe cât de departe este răsăritul de apus. In spațiu nu există o distanță mai mare în lățime. Atât de mult a depărtat fărădelegile noastre! Pe cât poți să ții în palma ta răsăritul și apusul, de două ori, pe-atâta poți să-ți amintești și să aduni, să-ți repari fărădelegile. Dumnezeu a spulberat păcatele noastre în cele patru laturi ale orizontului. Așadar, aici se vede tăria, mărimea puternică a iubirii și a îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, Care atât de mult ne iartă în viața noastră de zi cu zi!

15. Omul, ca iarba zilele lui, ca floarea câmpului aşa va înflori. 
16. Că vânt a trecut peste dânsa şi nu va fi şi nu se va mai cunoaşte locul ei. 
17. Iară mila Domnului din veac și până în veac peste cei ce se tem de Dânsul, și dreptatea Lui spre fiii fiilor, 

Amintește de veșnicia lui Dumnezeu ca să arate prin contrast cât de mic este omul în dimensiunea timpului.  "Iară mila Domnului din veac și până în veac". Dumnezeu este veșnic, veșnică e și iubirea Lui. Omul este tocmai invers. "Omul, ca iarba zilele lui". Care ar fi ordinea normală a cuvintelor? Zilele omului, ca iarba. Nu urmează însă sintaxa normală, ci produce un anacolut pentru a accentua scurtimea vieții omului."Ca floarea câmpului aşa va înflori". Il vezi pe om a ajunge tânăr, un flăcău, îl admiri și zici: "Ce mândrețe de om!", totuși, întreaga lui tinerețe, înflorirea lui este ca înflorirea unei flori sălbatice de care azi te bucuri, iar mâine s-a ofilit. Toti anii în care omul se afla în floarea vârstei, toți anii reușitei sale, ai bucurie sale, ai răzvrătirii sale împotriva lui Dumnezeu nu sunt decât o clipă înaintea Lui. Așa că viața omului seamănă cu o plăntuță, cu o floare sălbatică.

"Că vânt a trecut peste dânsa şi nu va fi". Când suflă vântul, petalele macului se împrăștie și rămâne numai codița în care lovește vântul și o culcă la pământ. Vântul suflă și risipește floarea sălbatică și n-o mai poate găsi cineva, nici să recunoască locul unde a fost. Vezi dimineața un loc foarte frumos cu flori minunate și te întorci după-amiază. Intre timp a bătut vântul și florile au dispărut. Cauți să afli locul și nu-l găsești.

Potrivit cu textul ebraic: "și locul acesta nu se va mai cunoaște". Vezi pe cineva în plină tinerețe. Apoi, după cinci ani de curvie și duhoare îl vezi din nou, plin de riduri, și pe chipul lui sunt întipărite toate umbrele păcatului, și te întrebi: "El să fie?" Nu poți nici să-l mai recunoști! Atât de repede se ofilește și floarea, încât, în aceeași zi, nici măcar locul care a născut-o nu mai poate fi recunoscut.

"Că vânt a trecut peste dânsa şi nu va fi şi nu se va mai cunoaşte locul ei". Avem acum o a treia tâlcuire, care nu se referă la floarea sălbatică, ci la omul care se asemăna cu ea. De ce seamănă omul cu ea? Pentru că așa cum bate vântul și risipește floarea, tot așa duhul omului vine, pleacă și [omul] încetează să mai existe [pe fața pământului]. Se pierde și, după cum zice psalmul, cade "în pământ uitat" (Ps. 87, 13), merge în iad, în pământul uitării și nu-și mai amintește nimic. Iudeii nu aveau cunoștințe precise despre viața de după moarte, erau scufundați într-un întuneric adâncși, în timp ce aveau învățături despre înviere, aveau și altele care le produceau confuzie. Existau, desigur, și saducheii care nu credeau în înviere (Mt. 22, 23). Spuneau că merg într-un loc în care nu-și mai amintesc nici cum sunt, nici unde au trăit. Nimicirea desăvârșită a omului.

"Iară mila Domnului din veac și până în veac peste cei ce se tem de Dânsul". De la măreția și veșnicia lui Dumnezeu, David a fost adus, prin contrast, la nimicnicia și caracterul trecător, la caracterul și dimensiunea temporala a omului.

In cele din urmă, Psalmistul laudă mărețiile lui Dumnezeu înaintea oamenilor. Le înfățișează acționând, le zugrăvește, pentru că simte iubirea lui Dumnezeu și înălțarea omului, îndumnezeirea lui, așa încât să nu rămână nici urmă de pesimism, de întristare, de amărăciune, de părăsire din partea lui Dumnezeu.In timp ce ajunge la punctul în care spune că omul este nimicit, nu se oprește acolo, ci adaugă că mila Domnului este veșnică. Omul, în cele din urmă, va trăi. Țarâna se îmbracă cu Dumnezeu! Nimicul devine veșnicie! Ceea ce moare, ceea ce pute, ceea ce este dus la stricăciune se naște din nou! Ceea ce este nimicit câștigă viață veșnică! Omul se stinge și, după cum așteptăm ceruri noi (2 Ptr. 3, 13), așa și Psalmistul prorocește că Dumnezeu va face oameni noi. Dumnezeu "până acum lucrează" (In. 5, 17). Dumnezeu ca Tată naște neîncetat. Dumnezeu nu a contenit niciodată să fie Tată. Dacă va conteni să nască, atunci va conteni să fie Tată. Cât de frumos înfățișează intervenția cercetătoare a lui Dumnezeu, Care coboară la iad și din cenușă naște oameni noi.

Expresia din veac și până în veac nu se referă doar la viața unui om, ci la întreaga istorie de dinainte de timp și de după timp, de atunci când Dumnezeu, fiind fără început și fără sfârșit, a zămislit în Duhul Lui nașterea omului și a cunoscut dinainte stricăciunea, căderea, moartea lui. Dumnezeu nu va conteni să existe. De aceea și omul va rămâne veșnic, pentru că veșnic este și Dumnezeu.

Mai înainte am avut o dimensiune temporală care devine dimensiune a veșniciei. Prin urmare, avem o depășire a timpului. Din momentul temporalității se înalță la înțelegerea veșniciei și, în esență, a împărăției lui Dumnezeu. Pentru că împărăția lui Dumnezeu este viața lui Dumnezeu. Este călătoria mai presus de timp și în timp a lui Dumnezeu. Prin urmare, de la stingerea feștilei, a vieții omului, se înalță de îndată la înțelegerea, la privirea stăruitoare, la strevederea împărăției cerurilor. Imaginea morții îi produce, printr-o asociație de idei, imaginea vie a împărăție lui Dumnezeu în care nu există moarte.

Si dreptatea Lui spre fiii fiilor sau "peste fiii". Nu am aici înțelesul de dreptate, ca mai înainte, ci înțelesul îndreptării pe care o dă Dumnezeu. Adică, în cele din urmă, rămâne dreptatea lui Dumnezeu "peste fiii fiilor". Nu va fi necinstită, nu va fi discreditată, ci va învinge dispoziția lui Dumnezeu, adică omul va fi îndreptat. Prorocește slava finală a omului care se teme de Dumnezeu."Peste fiii fiilor" Dumnezeu Își va întinde la nesfârșit iubirea Sa și strădania Sa creatoare, până ce oamenii vor fi îndreptați.

[...]

Psalmul este atât de simplu și de frumos, încât nu cred că ar fi putut scrie un poem mai frumos, să facă o zugrăvire mai frumoasă, în imagine mai limpede sau o reprezentare care să cuprindă prezența lui Dumnezeu.Este un psalm pe care David l-a scris când era, probabil, înconvoiat de ani și albit de încercările vieții, de războaie, de ispite, de căderile și de ridicările lui, de frământările și de luptele lui, ca să-L câștige, în cele din urmă, pe Dumnezeu. Aceasta se vede din stilul curgător și ușor de înțeles, din experiența pe care o ascunde, dar și din adâncimea sa întru simplitate. Este un psalm, o parte din sufletul lui, o parte a istoriei poporului său, o foarte frumoasă doxologie, o "Gloria", care izvorăște nu din simțiri mincinoase, ci din simțămintele cele mai adânci ale inimii omenești și se înalță la Dumnezeu. Provine din cea mai profundă conștiința a păcătoșeniei omului pe de o parte, iar pe de alta, a paternității lui Dumnezeu și a caracterului fiesc al existenței omenești păcătoase.

Slăvesc, pentru că am înțeles ce înseamnă că Dumnezeu este Tată și că eu sunt fiu și, prin urmare, făptura Lui, că sunt nimic fără El, că începutul și sfârșitul meu sunt ale lui Dumnezeu și că El este totul pentru mine. Este un imn al iubirii lui Dumnezeu. Este o descoperire a lui Dumnezeu. Cerul ferecat se deschide, Dumnezeu Se descoperă, și atunci simt că Dumnezeu este iubire(1 In. 4, 8, 16).

Această descoperire este descoperirea Dumnezeului Treimic și nu a unei Persoane a Lui. Eu trăiesc această descoperire ca pe o lucrare a harului Lui.Îl am înaintea mea pe Dumnezeu lucrând și pe toate cele ca pe niște lucruri făcute de Dumnezeu, ca niște lucrări săvârșite de El.Mai cu seamă, mă am pe mine însumi, din clipa în care Dumnezeu m-a plăsmuit până în ceasul în care m-a renăscut și până în clipa în care mă va vrea întotdeauna înaintea Sa.

Prin urmare, este un imn, o izbucnire a unui suflet plăsmuit de mâinile lui Dumnezeu și renăscut, pentru că l-a răscumpărat din stricăciune.Este trăirea unui suflet răscumpărat.Omul care nu a simțit ce înseamnă că este și țărână, dar că este și copilul lui Dumnezeu, iar el este Tatăl lui, Făcătorul lui, nu va putea niciodată să fie răscumpărat din păcat. Si dacă nu-și simte răscumpărarea și nu simte ce înseamnă Dumnezeu, sufletul lui nu va izbucni niciodată în această doxologie măreață.

Așadar, Psalmistul descoperă o parte din sufletul său, locul unde omul se apleacă și vede ca în oglindă descoperirea cerului. Avem, în același timp, un fragment al istoriei poporului său.David este omul care nu s-a despărțit niciodată pe sine de poporul său, cu aceasta și-a legat în mod indestructibil existența sa, sufletul său. Este cel care a simțit legătura de nedesfăcut cu Dumnezeu, încât să ajungă un model pentru fiecare credincios, care nu poate să trăiască nici măcar o clipă fără să conștientizeze faptul identității sale cu Biserica lui.

Cum simte David istoria poporului său? Oare își amintește ce minuni a făcut Dumnezeu, pe care morți i-a înviat, în care războaie le-a dăruit biruința, câți dușmani a omorât sau a orbit într-o clipită, de câte ori, în vreme ce erau gata de moarte, i-a făcut să chiuie pentru victorie, ca atunci când a dărâmat zidurile Ierihonului (Is. Nv. 6, 2-20)? Nu, nimic din toate acestea! David își amintește numai un singur lucru din istoria poporului său: când a coborât Dumnezeu și S-a descoperit pe Sine, pentru că acolo vede că poporul său se întrețese cu Dumnezeu.Descoperirile lui Dumnezeu sunt deșertarea lui Dumnezeu. Sunt o revărsare a lui Dumnezeu "peste tot trupul". Este îndumnezeirea firii omenești, îmbisericirea lumii, am spune. Este înălțarea firii omenești în Trupul lui Hristos, care fire s-a descentrat, s-a lepădat (Deut. 32, 15), s-a îndepărtat de Dumnezeu din propria sa vină.Această fire care s-a destrămat, aceasta a fost adunată la un loc prin deșertarea lui Dumnezeu, și s-a întors la Dumnezeu. Dumnezeu S-a smerit ca sa ia firea umana și să o unească cu Sine Însusi.

Părintele Efrem Simonopetritul

Ceea ce știe Psalmistul este că atunci când Dumnezeu Se arată, atunci are omul viață. Este viu când Îl vede pe Dumnezeu, când Îl aude pe Dumnezeu, când Îl trăiește pe Dumnezeu. Poporul lui trăiește când Dumnezeu i se descoperă, când Dumnezeu intră într-însul și poporul se umple de El. Dovada iubirii lui Dumnezeu este revărsarea harului Lui. Psalmistul nu este încununat cu flori, ci cu mila și cu îndurările lui Dumnezeu, Cel prezent și lucrător.

Înaintea jertfelnicului, înaintea lui Dumnezeu, el strigă binecuvântați, după anii care l-au încovoiat, după luptele care l-au făcut să verse sânge și sudoare, să-și adape viața cu durere. Toate laturile lui Israil, toate pustiile, toate peșterile îl cunoșteau pe David de mic copil, de când îl prigonea Saul și se refugia prin munți și prin peșteri (1 Împ. 18, 12-13).

Pe cât îmbătrânea, se străduia să-și arate credința în Dumnezeu. Oriunde mergea, ochii lui izvorau lacrimi și udau pământul, care era frământat cu lupta sufletului său. Era un suflet care luptase în viața și nu contenise nicicând, deoarece credea că Dumnezeu e cu el. Era un suflet care-L binecuvânta pe Dumnezeu după toată zbaterea aceea aspră, după toată lupta aceea înfricoșătoare, care s-a arătat ca luptă întru Dumnezeu, întru simțirea prezenței Sale.

Psalmistul strigă sus și tare și are curajul să cheme și să îndemne arhanghelii, îngerii, natura la doxologie, după ce a trăit criza vieții sale, mai ales după înfricoșătorul său păcat îndoit. Acum, când îmbătrânește cu toate trăirile iubirii lui Dumnezeu, nu-și mai amintește de sudori, de lacrimi, de îngenuncheri, de necinstiri, de prietenii care i s-au făcut dușmani, de fiul care l-a prigonit. Nu-si mai amintește nici de Ahitofel, nici de Avesalom (2 Împ. 15, 1, s.a). De nimic nu-și mai amintește. Își amintește numai de Dumnezeu, Care i s-a arătat, i S-a descoperit.

Dacă tâlcuim psalmul din perspectiva păcatului și a bolii lui David, cum fac mulți tâlcuitori, sau potrivit cu pătimirile lui, cum l-am tâlcuit mai înainte, nu un om iese în prim plan, ci iese la iveală un dumnezeu. Păcatul devine punctul de plecare pentru a-L descoperi pe Dumnezeu cel sfânt, așa cum nimicnicirea devine punct de plecare pentru a descoperi împărăția cerurilor.Pătimirile lui, duhoarea lui, sufletul lui care a trăit în spaimă, ca ceva care urma, din clipă în clipă să se stingă, îi amintește de măreția lui Dumnezeu Care cobora.

Avem, de fapt, o bucată din sufletul unui om și a unui popor, o secvență dintr-o istorie înspăimântătoare. Dar, în același timp, avem și o icoană, o preamăreață trecere a lui Dumnezeu.Așa cum osebești un fulger de la un capăt la altul al orizontului, tot așa Îl avem înaintea noastră pe Dumnezeu: Se arată în valea sufletului  care își trăiește lupta și acționează în mijlocul istorie lui. Nu-L vedem ca pe o strălucire de o clipă, ci coborând treptele; nu suindu-Se pe tron, ci coborând la mine, ca sa ma înalțe și să mă facă Dumnezeu. In esență, nu este zbaterea omului, este zbaterea lui Dumnezeu, ca să-l apuce pe cel care a plecat, pe cel care s-a desprins, pe ce cel care L-a uitat, pe cel care L-a disprețuit. Este zbaterea lui Dumnezeu să Se unească iarăși cu omul ce s-a depărtat, să facă din nou nimicul nehotărnicit.

Psalmul este o vedere a lui Dumnezeu. Doar unul orb duhovnicește, cred, nu-L poate vedea pe Dumnezeu Care coboară în toată măreția Lui, smerindu-Se în același timp, ca să mă apuce tocmai în clipa în care dau să mă sting și să cad în groapă, în clipa în care mă topesc și nu mai există nici o nădejde. Dar icoana ar rămâne isprăvită numai pe jumătate dacă nu-L văd iarăși pe Dumnezeu înălțându-Se împreună cu mine!

Din Tâlcuiri și cateheze, Tâlcuiri la Psalmi de Arhim. Emilianos Simonopetritul, Ed. Sf. Nectarie

Sursa foto

Fragmente extrase din cartea:

Aspazia Oţel Petrescu - Cu Hristos în celulă

M-au băgat acolo înăuntru, după uşa mis­terioasă din fundul celulei 3. M-a împins aco­lo. [...] Camera, pivniţa - era o pivniţă, era săpată foarte adânc în interior - deasupra solului era numai atâta bucăţică, cât să lase două lucarne prin care venea lu­mi­nă, o lumină tulbure, neclară, mai mult pe­numbră decât lumină. Pe platforma asta co­bora o scară jos, pivniţa era goală, pereţii se vedeau negri, probabil erau mucezi de u­me­zeală, ce ştiu eu? Că la lumina aia clar nu prea puteai să vezi ce este. Şi m-am uitat, mi-am zis: „Oare eu unde dorm la noapte, dorm pe platforma asta, cocoţată sus? Pot oricând să mă rostogolesc jos - că n-avea nicio bară de protecţie. Dar, ia să văd jos ce con­diţii am.”

Când m-am uitat mai bine, smocurile se mişcau. Se mişcau, se plimbau. Şi erau um­bre, aşa, fulgerătoare care mergeau ca niş­te săgeţi spre pereţi, îndărăt spre centru. E­rau şobolanii care mişunau în dreapta, în stân­ga şi pe care îi vedeam ca pe nişte pete de întuneric mişcătoare. Dar imediat mi-am dat seama că trebuie să fie ceva jivine. Zic: „Să fie şoareci? Să fie şobolani?”Şi, parcă, ca să mi se confirme cine sunt, unul dintre ei a ur­cat sus.Între timp mi-am adus aminte de po­veşti, de poveştile cu necuvântătoarele. Şi ştiam că unul din povestitorii cu animale po­ves­tea că şobolanii se organizează în haite, că au un conducător şi atunci când sunt a­ta­caţi ei se pot apăra în haită. Unul a urcat spre mine şi mi-am zis: „Ăsta probabil că es­te şeful haitei.” Deci a venit, a urcat tacticos de pe treaptă pe treaptă.

- Sclipeşte în mii de scânteioare. Aşa e­ra lumina. Era vibratoare. Era o lumină de ză­padă, dar în acelaşi timp etonantă, uimi­toa­re, nu ştiu cum să vă spun, nu găsesc cu­vânt echivalent pentru ca să pot să o des­criu cum era. Şi eu mă simţeam cuprinsă în ea şi e­ram atât de fericită cum nu pot să vă spun. Sim­ţeam o bucurie imensă, un sentiment aşa de puternic. Mi-am zis că, probabil, a­tunci când iubeşti foarte tare pe cineva şi afli că eşti iubit la fel şi ai o împlinire în această dă­ruire, în această afecţiune simţi într-a­devăr o bucurie cu totul specială, zic eu.Adi­că e bucuria aceea care şi dă şi pri­meşte în a­ce­laşi timp. O interferare a iubirii, nu ştiu cum să vă spun. Trăiam lucrul ăsta şi îl tră­iam atât de intens încât simţeam că, dacă du­rează mult, eu o să fiu cenuşă. Vibram scân­teietor în bucuria asta, în fericirea asta.Şi nu ştiam exact ce e cu mine, nu ştiam că sunt Oţel Aspazia, adusă acolo. Nu ştiam ni­mic din toate astea. Aveam o percepţie vagă, dar nu ştiu cum să vă spun, ca o pre­cu­noaş­te­re. Parcă vag aşa, parcă ştiam că fusesem o pro­blemă şi acum nu mai eram, că eram o di­lemă şi acum nu mai eram. Şi eram foarte fe­ricită că ieşisem din ea şi că eram prinsă în a­ceastă luminozitate care era în acelaşi timp şi iubire şi bucurie şi salvareşi, nu ştiu cum să vă spun, un sentiment plenar pe care n‑am cum să-l definesc.

Într-o mărturie radiofonică de la Radio România Cultural, în cadrul emisiunii Cre­atori între sacru şi profan, din 24 februarie 2011, doamna Aspazia Oţel Petrescu a dat şi alte detalii le­ga­te de experienţa extraordinară pe care a trăit-o în pivniţa cu şobolani.

Era o lumină... cum să vă spun? Greu să ex­prim în cuvinte obişnuite... o lumină mater­ia­lă, concretă – material în sens de concret, de palpabil. Eram în ea, mă simţeam scăl­da­tă în această lumină. Avea o albeaţă strălu­ci­toa­re. Aş putea s-o asemăn cu zăpezile care cad proaspăt şi pe ele vine un soare stră­lu­ci­tor, şi atunci zăpada clipeşte aşa, în mii de ste­luţe.Era o lumină atât de duioasă şi atât de plăcută, şi mă simţeam atât de fericită, cum nu pot să vă spun, nu pot să exprim sen­timentul acela de împăcare, de pace, de ple­ni­tudine.

Fragment dintr-un interviu realizat de Raluca Tănăseanu, apărut în revista Familia ortodoxă, nr. 5/ 2010

„Rugăciunea mi-a salvat viaţa”

Pe 9 decembrie era zi­ua mea. Eu trebuia să croiesc, să fac con­ta­bi­litatea consumului de mate­riale. Lucram câ­te 16 ore pe zi şi nu prea aveam con­tact cu e­le. Dar, din când în când, participam la ru­găciu­nile comune. După acatist, se fă­ceau ru­gă­ciuni speciale pentru oamenii care a­veau pro­ble­me deosebite. Şi le auzeam cum spu­neau: „Dă‑i, Doam­ne, sănătate, ajut-o şi e­li­bereaz-o!”. Şi ziceam şi eu: „Dă-i, Doam­ne, sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!”, fără să ştiu că pen­tru mine se făcea această rugăciu­ne!La 9 decembrie, mi-au făcut o mică săr­bătoare în ce­lu­lă. Pe măsuţă era faimosul tort făcut din pâine uscată, adu­nată cu luni­le, şi însiropat cu siropuri luate de la ca­bi­ne­tul medical sau cu marmeladă luată de la fe­te­le care a­veau regim TBC. Lângă tortuleţ e­ra o cărticică brodată de mâ­nă - „Buchet spi­ri­tual”. Filele erau din pânză, iar lite­re­le e­rau scrise cu aţă şi se specifica câte rugă­ciuni s-au fă­cut pentru mine. M-am îngrozit câ­te mii de Născătoare-de-Dumnezeuşi câ­te mii de Tatăl nostru s-au spus pentru să­nă­tatea mea. Eu nu ştiam că am tubercu­lo­ză, dar docto­ri­ţele din preajma mea ştiau - în­să nu mi-au spus ca să nu mă demorali­ze­ze. Pentru rugăciunile camaradelor mele m‑am vindecat de tuberculoză.Când a venit ca­ravana cu apa­rate speciale ca să detecteze ca­zurile de TBC, pentru că se înmulţiseră în ul­tima perioadă, eu aveam deja sechele. A­ces­te sechele le am şi astăzi - şi se minu­nea­ză medicii ra­di­ologi ce vindecare specta­cu­loa­să de tuberculoză am. Unul dintre doctori mi-a spus că am avut pe ambii plă­mâ­ni o pro­blemă foarte gravă, dar că urmele abia se văd. I‑am răspuns că m-am vindecat defi­ni­tiv. „Dar cum poţi fi aşa de prezumţioasă, pen­tru că bacilul Koch se poate reac­tiva ori­când!” I-am răspuns: „Eu nu m-am vindecat cu me­dicamente, ci cu rugăciunile cama­ra­de­lor - şi ce s‑a vin­decat de Sus, vindecat ră­mâ­ne!”.

• ROF: Înmormântarea Doamnei Aspazia Oțel Petrescu, care ne lasă o zestre nemuritoare: "chiar viața sa atât de verticală, tăria sufletului său care niciodată nu s-a înclinat în nicio suferință"

Klaus Iohannis: Sunt convins că acest muzeu va fi mai mult decât un spațiu simbolic, va funcționa ca o resursă educațională importantă, mai ales pentru tinerele generații. Educația reprezintă cea mai puternică armă pe care o are o societate pentru a rezista în fața încercărilor de otrăvire a democrațiilor prin manifestări extremiste, populiste, antisemite și xenofobe.

Astfel, în semn de "deosebit respect pentru suferinţele îndurate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru înalta ţinută morală de care au dat dovadă de-a lungul vieţii, precum şi pentru eforturile depuse pentru păstrarea vie a memoriei victimelor Holocaustului - o tragedie pe care omenirea nu trebuie să o mai cunoască", şeful statului a conferit: Ordinul Naţional 'Serviciul Credincios'în grad de Cavaler pentru Davidovits Rachel, Pardău Lea, Schwartz Paul, Segal Sandra, Shai Meir, Szinetar Iudita Agneta şi Vainer Anette.De asemenea, preşedintele Iohannis a conferit Medalia Naţională "Serviciul Credincios" Clasa a III-a lui Andrei Klein.

Presidency: Alocuțiunea Președintelui României, domnul Klaus Iohannis, susținută în cadrul ceremoniei de decorare a unor supraviețuitori ai Holocaustului

Președintele României, domnul Klaus Iohannis, a susținut luni, 28 ianuarie a.c., la Palatul Cotroceni, o alocuțiune în cadrul ceremoniei de decorare a unor supraviețuitori ai Holocaustului.

Vă prezentăm în continuare textul alocuțiunii:

„Domnule Președinte al Federației Comunităților Evreiești din România,
Domnule Președinte al Asociației Evreilor din România Victime ale Holocaustului,
Domnule deputat,
Domnule Mare Rabin,
Excelențe,
Doamnelor și domnilor,

Suntem împreună astăzi fiindcă avem datoria să ne amintim.

La începutul fiecărui an, în preajma zilei de 27 ianuarie, ne îndreptăm gândurile către cei care și-au pierdut viața în urma celei mai odioase campanii de exterminare sistematică pe care a cunoscut-o omenirea vreodată.

Cu acest prilej, mi-am dorit să îi onorez, în numele statului român, pe unii dintre ultimii supraviețuitori ai Holocaustului, dar și pe cei care promovează și se îngrijesc de memoria acestei tragedii.

Acum 74 de ani, se deschideau porțile infernului dezlănțuit pe pământ, ale lagărului morții de la Auschwitz-Birkenau, cel mai mare și cel mai cunoscut loc unde au fost masacrați oameni la scară industrială.

Când flăcările morții au încetat să mai mistuie femei, copii, bătrâni și bărbați, ucigașii au lăsat în urmă o cifră copleșitoare. Aproape 6 milioane de evrei și nu numai au fost asasinați în Holocaust. Aceasta nu este o cifră rece, ci o întreagă lume nimicită! Când s-au deschis porțile spre libertate ale lagărului morții către o nouă viață, prea puțini mai erau acolo să o primească.

Puținii supraviețuitori care sunt astăzi mărturisitorii celui mai cumplit episod din istoria noastră recentă poartă în suflet răni adânci.

Ne gândim și medităm la tragedia Holocaustului, deși cunoaștem mai degrabă chipurile și biografiile criminalilor decât pe cele ale victimelor lor.

Ca morții să nu aparțină nimănui, făptașii și-au dorit întotdeauna să le șteargă numele. De aceea, astăzi, numindu-i pe cei care au supraviețuit ca martori ai lumii dispărute, aduc un pios omagiu și fac un lucid îndemn împotriva uitării tragediei nesfârșite prin care au trecut ei și neamul lor. Paul, Lea, Meir, Sandra, Andrei, Anette, vă rog să acceptați această modestă recunoștință, prin distincțiile înmânate astăzi, din partea mea și a întregului popor român!

Onorată audiență,

Întâlnirea noastră îmi oferă prilejul de a sublinia progresele notabile pe care România le-a făcut în direcția prezervării memoriei Holocaustului și a combaterii antisemitismului, rasismului, xenofobiei și intoleranței.

Încă de la debutul mandatului meu de Președinte, mi-am asumat misiunea de a apăra și cinsti memoria victimelor Holocaustului. De atunci, câteva realizări concrete au consolidat această promisiune.

Amintesc actualizarea și întărirea legislațieiîn domeniu și rezultatele excelente obținute de țara noastră în timpul Președinției române la cârma Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului. Subliniez, de asemenea, susținerea constantă pe care am acordat-o proiectului Muzeului Național de Istorie al Evreilor și Holocaustului, care, constat, a reușit să avanseze foarte bine.

Mă bucur să observ că forțele politice au ajuns la un consens și sper că acest proiect va deveni realitate, în relativ scurt timp.

Sunt convins că acest muzeu va fi mai mult decât un spațiu simbolic, va funcționa ca o resursă educațională importantă, mai ales pentru tinerele generații. Educația reprezintă cea mai puternică armă pe care o are o societate pentru a rezista în fața încercărilor de otrăvire a democrațiilor prin manifestări extremiste, populiste, antisemite și xenofobe.

Existența acestui Muzeu, alături de celelalte măsuri amintite, este vitală pentru o luptă autentică împotriva curentului negaționist latent și a tuturor tendințelor care încă mocnesc amenințător în statele europene.
Îndemnul meu pentru autorități, dar și pentru cetățeni, este să nu ne oprim aici, ci să continuăm!

Este nevoie să perseverăm în toate aceste eforturi pentru că încă există, din păcate, o creștere alarmantă a curentelor naționaliste și extremiste și, mai mult, ne confruntăm la nivel european cu o intensificare a manifestărilor violente, a sentimentelor de ură, a tendințelor antisemite și xenofobe.

Toate aceste derapaje contravin, fără echivoc, unei culturi bazate pe valorile europene fundamentale și sunt consecințe ale unei lipse de cunoaștere și informare.

Doamnelor și domnilor,

«Istoria este ceea ce avem cu toții și putem împărtăși cu toții», spunea un reputat istoric american, Timothy Snyder, subliniind că istoria Holocaustului nu a luat sfârșit, întrucât precedentul său este etern. Cu toate eforturile noastre, nici o faptă de respect și de redare a demnității, oricât de nobilă și de solară ar părea, nu poate anula o crimă.

Antidotul răului nu poate fi decât o acțiune de salvare a viitorului prin recunoașterea capcanelor ideologice și printr-o atentă examinare a faptelor politicienilor și a susținătorilor lor. În ultimele șapte decenii, lumea s-a schimbat și, totuși, instrumentele politicului au rămas aceleași.

Să nu uităm că, în numele unui așa-zis ideal suprem, schimbând legi și capturând instituții una câte una, s-a consolidat regimul nazist.

Percepția că politicienii, care reprezintă oamenii și interesele lor, au dreptul să calce în picioare adevăruri, să identifice dușmani, să dea vina pentru eșecurile lor pe diferite categorii de cetățeni reprezintă o filosofie toxică.

Astăzi, în tentativa lor nesăbuită de a se salva de justiție și de a-și prezerva puterea, unii politicieni învinuiesc magistrați, blamează multinaționalele viclene, cum zic ei, și diabolizează Uniunea Europeană, descrisă drept abuzivă și trufașă.

După cei arătați acum cu degetul, ar urma alții, apoi alții, și tot așa până când indistincția și căutarea continuă a vinovaților s-ar transforma în pretextul perfect pentru acapararea statului.

Îmi aduc aminte o frază din memoriile lui Hédi Fried, supraviețuitoare deportată la Auschwitz, din Sighetul aflat sub ocupație maghiară, și pe care am decorat-o acum trei ani: «Supraviețuiește numai cel care este conștient de ce se întâmplă. Nu folosește la nimic să închizi ochii».

Așadar, trecutul este un avertisment mereu actual, iar efortul de a-l înțelege nu este niciodată îndeajuns.

Este datoria noastră să prevenim și să anihilăm orice acțiune menită sa destabilizeze pacea și să aducă atingere valorilor europene fundamentale.

Este, totodată, datoria instituțiilor, dar și a funcționarilor statului român să-și protejeze cetățenii, prin toate mijloacele, să salvgardeze statul de drept, democrația, să garanteze pacea socială și respectarea valorilor esențiale.

Stimate doamne și stimați domni,

Vă mulțumesc pentru energia pe care fiecare dintre dumneavoastră o investește pentru ca acest capitol al istoriei să fie transmis și înțeles cum se cuvine!

Să respectăm memoria victimelor, să ne asumăm lecțiile trecutului și să continuăm să cultivăm în societatea românească principiile toleranței, acceptării, solidarității și respectului!

În final, vă cer tuturor să ne rugăm în tăcere pentru cei dispăruți! Vă rog să păstrăm un moment de reculegere!

Fie ca amintirea victimelor să rămână veșnică în inimile noastre!

Vă mulțumesc!”

 Cronicărescu: Preţul iubirii, carte nouă de la Pr.Savatie Baştovoi

Libraria Sophia din București s-a dovedit încă o dată neîncăpătoare cu ocazia lansării celei mai recente cărți semnată de Părintele Ieromonah Savatie Baștovoi. Este vorba, evident, de Prețul Iubirii, un volum anunțat din 20 noiembrie.

La aproape o lună distanță cartea lansată la Editura Cathisma a primit lumina tiparului, iar Părintele Savatie și-a bucurat cititorii cu prezența în preajma sărbătorilor prilejuite de Nașterea Mântuitorului Hristos.

Întrebat care este prețul iubirii, Părintele Savatie a oferit un răspuns pe cât de scurt, pe atât de cuprinzător.

“Prețul iubirii l-a arătat Hristos când s-a suit pe cruce. Acela este prețul iubirii!”

Încă de la începutul prezenței sale în rândul cititorilor, Părintele Savatie a ținut să precizeze ca evenimentul nu va fi unul transmis LIVE pe Facebook sau pe celelalte platforme sociale. Si pornind de aici și-a argumentat prezentarea pe nevoia de a fi cât mai mult împreună unii cu alții, de a reînvață să trăim realîmpreună într-o lume din ce în ce mai tehnologizată.

Idee pe care de altfel o regăsim și în cartea Prețul Iubirii, unde autorul spune la un moment dat că “suntem atâți cât suntem și suntem atât cât ne vedem, cât ne rugam unii pentru alții”, cuvinte în jurul cărora am scris câteva rânduri cu ocazia Crăciunului din acest an.

Așteptarea e cea mai cumplită, a mai spus Pr.Savatie Baștovoi, iar timpul reprezintă o condiție a căderii.In acest sens, tehnologia zilelor noastre creează iluzia depășirii timpului, iar într-un discurs premonitor autorul Prețului iubiriianticipează că “în timp întâlnirile dintre oameni vor dispărea” și că “vom plăti foarte scump pentru a ne vedea unii cu alții”. Vom fi toți numai butoane, vom fi numai holograme!

Moldova Ortodoxa: FOTO | VIDEO Părintele Savatie Baștovoi a conferențiat la biserica USM

Prezentarea cărții - Savatie Baștovoi

Din cauza gravelor sale probleme cardiace din trecut și a diabetului, îngrijorarea este mare, mai ales că recent a suferit  o intervenție prin care i s-a pus un stent cardiac. În prezent este sub urmărirea atentă a medicilor.

Traducere ROF după Orthodoxie. com, L’archimandrite Éphrem, higoumène du monastère athonite de Vatopédi, est hospitalisé à Kiev

***

Doi binecunoscuți Părinți din mănăstirile Muntelui Athos însoțesc delegația Patriarhiei Ecumenice la întronizarea Mitropolitului Epifanie (Dumenko), conducătorul noii structuri ecleziale care a fost stabilită de Constantinopol în Ucraina, și care va avea loc pe 3 februarie la Kiev.Patriarhul Bartolomeu nu va merge personal la Kiev, ci va planifica o vizită mai târziu.

Astăzi [31 ianuarie n.tr.], site-ul grecesc Romfea a spus că ei sunt Starețul Efrem Vatopedinul și Starețul Alexie al Mănăstirii Xenofont. Conform informațiilor primite de la Constantinopol, Patriarhul Bartolomeu le-a cerut să se alăture delegației sale care se va deplasa la Kiev, pentru a atenua impresia creată de decizia Sfântului Munte, ca întreg, de a nu trimite o delegație. În timpul unei reuniuni speciale care a avut loc pe 28 ianuarie, Sfânta Chinotită a Sf. Munte Athos, compusă din reprezentanții celor 20 de mănăstiri, s-a pronunțat în majoritate împotriva trimiterii unei delegațiiși doar cinci mănăstiri, Iviron, Stavronikita, Xenofont, Cutlumuș și Pantocrator au fost pentru. Între timp, alte mănăstiri precum  Mănăstirile Filoteu  și Caracalu, au declarat că dacă Mitropolitul Epifanie ar veni la Muntele Athos i-ar închide porțile.

Mai mult decât atât, un ieromonah și caligraf al Mănăstirii Xenofont  a scris Tomosul de autocefalie pe care Patriarhul Bartolomeu l-a dat noii structuri ecleziale, cu binecuvântarea starețului, Arhimandritul Alexie.

„Am inima grea din cauza stării actuale din Ucraina și cer poporului ucrainean să rămână credincios Bisericii canonice, Întâistătătorului canonic și Sinodul canonic. Dorim ca poporul ucrainean să susțină Biserica canonică. Este important pentru mântuirea lui să se supună Bisericii canonice". 

"Dacă cineva este în afara Bisericii ... nu poate atinge sfințenia", 

Adevarul: Românul care a năşit 15 copii africani: „Cu un dolar în România nu pot obţine atâta bucurie câtă pot cumpăra în Africa“ 

„Eu, dacă vreţi, sunt un afacerist duhovnicesc. Cu un dolar în România nu pot să cumpăr atâta bucurie câtă pot cumpăra acolo, în Africa. Eu nu am resurse foarte mari, aşa că nu pot să risipesc. Investesc acolo unde este profitul mai mare duhovnicesc. Eu îmi propun să fac acolo ceva, nu ştiu dacă o să şi reuşesc“, 

„Am devenit avocat titular pentru a-mi asigura subzistenţa“

Aventura în Africa a început în 2009. Andrei Vlădăreanu este un mare pasionat de călătorii, provocat fiind încă din copilărie de Jules Verne, care i-a aţâţat gândul că trebuie să vadă locuri şi oameni.Şi-a programat totul din timp. A vrut să urmeze cursurile Academiei de Ştiinţe Economice tocmai pentru a căpăta ştiinţa gestionării unei afaceri care să-i permită să vadă lumea. N-a fost să fie întocmai. A ratat admiterea la ASE şi s-a îndreptat către Facultatea de Drept.

„După ce am absolvit Dreptul, majoritatea prietenilor mei au ajuns călugări în mănăstiri, acum sunt stareţi şi eu eram aşa...Noi am fost foarte apropiaţi de biserică.M-am trezit la un moment dat fără prieteni după facultate, pentru că mai toţi s-au dus în diverse mănăstirişi a fost foarte ciudată senzaţia asta, pentru că nu mă puteam vedea în postura unui familist, cel puţin nu la momentul acela. Mi s-a propus de către unii dintre episcopii vicari de la Patriarhie să vin consilier juridic la Patriarhie, dar am zis că nu pot să mă bag în chestia asta, pentru că ar însemna să mă blochez şi să nu mai pot să-mi îndeplinesc visul, să călătoresc. Numai că duhovnicul mi-a spus să mă duc să văd ce pot face timp de un an şi apoi eram liber. Nimeni nu putea să-mi spună nimic, pentru că primisem binecuvântare să plec. Asta se întâmpla în 2001 şi am rămas în continuare în formula asta, dar între timp, am intrat în avocatură, am devenit avocat titular pentru a-mi asigura subzistenţa“,

Un prieten bulgar, pe care îl cunoscuse cu ani în urmă în călătoriile din Grecia şi pe Muntele Sfânt, i-a propus să-l însoţească într-o vacanţă în Africa. Prietenul bulgar călătorise aproape în toată lumea, mai puţin pe continentul negru. Se ferea să meargă singur, iar din cercul lui de prieteni nimeni nu se încumeta într-o aşa aventură.

„M-a sunat pe mine ca o ultimă soluţie, deşi eram foarte buni prieteni, doar că eu nu aveam forţa financiară să mă duc într-o asemenea excursie. Mi-a zis să fac rost de două mii de euro şi aşa am plecat într-o călătorie spectaculoasă cu el pentru prima dată în Africa, în zona ecuatorială şi mai jos. Am ajuns în Zambia, Malawi, Tanzania şi Kenya“, 

Kilimanjaro

„Nu merge să te duci pe munte ca la noi în Bucegi. Este nevoie de mai mult decât atât, trebuie să ai un permis, trebuie să ai un ghid, trebuie să ai un bucătar, trebuie să ai hamali angajaţi din care toată lumea câştigă, statul şi apoi oamenii aceia care sunt cumva încurajaţi să lucreze“, 

Erick

Andrei Vlădăreanu, la îneputul ascensiunii pe Kilimanjaro, alături de Erik (tricou roşu)

„M-a ochit imediat. «Domnule», zice, «eu o să am grijă de bagajul dumneavoastră». Eu, după cinci săptămâni de Africa, eram ultra agasat de stilul lor, pentru că există un stil.Noi suntem albi, deci avem bani, deci trebuie să le dăm şi lor ceva de pomană. Pentru oricine dintr-o societate europeană, asta este foarte deranjant, dacă nu cunoşti cultura lor şi backgroundul lor. Când am văzut că începe şi el că «uite, o să am grijă de bagajul tău», am zis că ăsta vrea bacşiş şi l-am cam ţinut la distanţă.“

De la Erick la Petero

Dorinţa tânărului de culoare s-a concretizat ani mai târziu, când patriarhul Alexandriei, sub a cărui jurisdicţie se află întregul continent african, avea să viziteze chiar oraşul Arusha, unde locuia Erick. Andrei şi-a sunat prietenul şi l-a informat în legătură cu importanta vizită, iar Erick atât a aşteptat. S-a îmbrăcat cu cea mai albă cămaşă a lui şi a mers la procesiune.

Erick provine dintr-o familie extrem de săracă. A muncit de mic într-o mină de diamante, iar toată adolescenţa lui s-a tot gândit cum să scoată din mină un diamant cât de mic, ce l-ar fi putut scăpa pe el şi pe ai lui de greutăţi. A vrut chiar să-şi facă o crestătură în piele, unde să ascundă piatra preţioasă pentru a nu fi găsită de paznicii de la ieşire. Dar n-a mai fost nevoie, fiindcă familia lui a reuşit să iasă din sărăcie după ce una dintre surorile lui Erick s-a căsătorit cu un bărbat înstărit. În Tanzania şi nu numai, căsătoriile se fac în baza unor convenţii. Fata este apreciată nu doar din punct de vedere al aspectului fizic. Contează dacă este gospodină, dacă are şcoală. În funcţie de toate acestea, pretendentul o răscumpără de la familie plătind cu animale. În cazul familiei lui Erick, odată cu banii ginerelui, a venit şi viaţa de chin, violenţele provocate de dependenţa de alcool a bărbatului. Familia lui Erick trăia într-o aşa teroare, încât Erick a vrut să-şi omoare cumnatul. A plecat într-o zi la piaţă să cumpere o macetă ca să-i taie capul celui care îi supunea la chinuri sora şi mama. S-a răzgândit însă pe drumul de întoarcere.

„Atunci, zic, dacă tu ai vrut să scoţi sabia, numele tău trebuie să fie Petru, care a tăiat urechea slugii. S-a bucurat de numele Petru pentru un aspect la care eu nu mă gândisem. Pai Petru era frate cu Andrei, după numele meu, iar eu am rămas cu gura căscată“, 

povesteşte avocatul ploieştean.

La îndemnul ÎPS Teofan, mitropolitul Moldovei, şi sprijinit de ÎPS Inochentie Byakatonda, episcopul de Burundi şi Rwanda, avocatul român Andrei Vlădăreanu a înfiinţat o asociaţie care se ocupă de copiii săraci din Africa. Proiectul este la început, dar nu puţini au fost cei care au primit sprijinul din partea asociaţiei.

Acolo, în inima Zanzibarului, românul a întâlnit sărăcia extremă, dar şi fericirea absolută. În timp ce mergea pe stradă, a dat peste o gaşcă de băieţi care se jucau cu o trotinetă făcută de ei, integral din lemn.

„Trotineta lor avea şi frână pe roata din spate, făcută dintr-un gumar. Senzaţional! Şi erau aşa de fericiţi...“ 

Pentru că spectacolul pentru un „muzungu“ era suprem, evident că Andrei a vrut să-i fotografieze, dar cum în Africa nimic nu este gratis, copiii au cerut bani. S-a întâmplat ca în acel moment, românul să nu aibă la el monede şi a plecat fără să plătească. Pe drum şi-a făcut reproşuri. Se tot gândea cât de mult ar însemna pentru acei copii dacă le-ar fi dat câte o bancnotă de 10 dolari. Şi exact asta a făcut. S-a întors şi le-a palmat fiecăruia dintre ei câte o bancnotă de 10 dolari. Când s-a depărtat, le-a auzit strigătele de bucurie. Această întâmplare avea să atragă mai târziu multe altele.

Acum o sută de ani, Părintele Justin Pârvu

• Doxologia: Slujbă de pomenire pentru părintele Iustin Pârvu, la „împlinirea unui centenar de la nașterea sa pământească”

Vrednicul de pomenire părinte arhimandrit Iustin Pârvu a fost astăzi pomenit la împlinirea a 100 de ani de la nașterea sa (10 februarie 1919). La Mănăstirea Petru Vodă din județul Neamț a fost oficiată slujba Parastasului pentru marele duhovnic, la care au participat câteva mii de credincioși din întreaga țară. Slujba de pomenire, precum și Sfânta Liturghie care a precedat-o, au fost oficiate de Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.Tot în această după-amiază, în localitatea Petru Vodă, a fost sfințită o troițăînălțată pentru comemorarea a 100 de ani de la sacrificiul celor ce s-au jertfit în aceste locuri pentru înfăptuirea României Mari.

Mulțime de credincioși au fost prezenți duminică, 10 februarie 2019 la Mănăstirea Petru Vodă din județul Neamț. În această zi, s-a împlinit 100 de ani de la naşterea marelui duhovnic român, arhimandritul Iustin Pârvu.Părintele a fost unul dintre cei mai remarcabili pătimitori ai închisorilor din perioada comunistă, suferind 17 ani de temniță. Sfânta Liturghie a fost oficiată de către Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi. Au slujit alături de Mitropolitul Moldovei și Bucovinei numeroși preoți de mir, precum și stareți de la mănăstirile din zona Moldovei.

După citirea Evangheliei, Înaltpreasfinţia Sa a adresat un bogat cuvânt de învăţătură, în carea conturat chipul părintelui Iustin Pârvu, un chip al creștinului desăvârșit: 

„Oare a fost ceva mai de preț pentru părintele Iustin decât apartenența sa la Biserica lui Hristos? A fost ceva mai scump și un cer pentru care să lupte cu mai multă ardoare decât propovăduirea învățăturii Bisericii, conștiința că el aparține acesteia, că este mădular al ei, că este ramură binecuvântată altoită pe trupul Bisericii lui Hristos? Dacă apartenența părintelui Iustin la Biserica lui Hristos este prima sa convingere în legătură țelul vieții acesteia pe pământ întru dobândirea Împărăției Cerurilor, apartenența sa la poporul lui Dumnezeu și la România este de asemenea o constantă permanentă, de o valoare foarte adâncă și cuprinzătoare. Părintele Iustin a afirmat de nenumărate ori că aceste popor român, în ciuda multor slăbiciuni și păcate, este poporul lui Dumnezeu, este grădina Maicii Domnului și în interiorul acestui popor el își găsește apartenența, identitatea și, cum o numește el, «profesiunea de român»”.

A urmat slujba de pomenire, desfășurată în biserică dar și la mormântul părintelui Iustin. În cadrul slujbei de pomenire, Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a dat citire mesajului transmis de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la trecerea în veșnicie a arhimandritului Iustin Pârvu  [...]

Tot în această după-amiază, în localitatea Petru Vodă din județul Neamț a fost sfințită o troițăînălțată pentru comemorarea a 100 de ani de la sacrificiul celor ce s-au jertfit în aceste locuri pentru înfăptuirea României Mari. Slujba a fost oficiată de IPS Părinte Teofan Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, care la final le-a vorbit celor prezenți despre semnificația și importanța Sfintei Cruci.

***

***

„Părintele Justin Pârvu - Un mărturisitor al credinţei în vremuri de prigoană şi un luminător de suflete în timp de libertate” 

Mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel transmis la împlinirea a o sută de ani de la nașterea Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu (1919 –  2019), Mănăstirea Petru Vodă, duminică, 10 februarie 2019:

• Basilica:  Mesajul Patriarhului României la împlinirea unui secol de la naşterea Părintelui Iustin Pârvu

Duminică, 16 iunie 2013, în perioada plină de lumină dintre praznicele împărăteștiÎnălțarea Domnului la Cerși Pogorârea Sfântului Duh, a trecut la cele veşnice Părintele Arhimandrit Justin Pârvu, ctitor al mănăstirilor Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriilși Adormirea Maicii Domnului– Paltin, din localitatea Petru Vodă, județul Neamț. Părintele Justin a fost un duhovnic apreciat și căutat de numeroși credincioși creștini ortodocși din țară și străinătate.

Format în atmosfera de rugăciune și înaltă trăire duhovnicească a Mănăstirilor Durău (jud. Neamţ) și Cernica (jud. Ilfov), Părintele Justin Pârvu a îndurat, cu multă credință în Dumnezeu și speranță de viață mai liniștită, încercările temnițelor comuniste de la Văcărești, Jilava, Aiud și Suceava (între anii 1948 – 1964), mărturisind cu mult curaj dreapta credință, în vremuri de încercare pentru Biserică și Țară.

Ca deținut politic, a fost forțat să lucreze în mină, iar apoi ca lucrător forestier, într-o perioadă în care mulți monahi erau obligați să-și părăsească mănăstirile în urma promulgării Decretului comunist 410/1959.

Trecând prin încercările și nedreptățile vremurilor de prigoană, cu multă răbdare şi speranţă, a revenit în viața monahală, slujind ca ieromonah la Mănăstirile nemţene Bistrița și Secuși alinând sufletește pe mulţi credincioşi care, îndurerați și dezorientați, îl căutau.

Din anul 1991 a ctitorit, în apropierea satului său natal, Mănăstirea Petru Vodăși, mai târziu, începând cu anul 1999, în apropierea acesteia, Mănăstirea de călugărițe Paltin, în care a organizat un cabinet medical și o casă pentru copiii săraci.

Părintele Justin Pârvu a reprezentat chipul monahului care, oriunde s-ar afla, este într-o permanentă luptă pentru dobândirea Împărăției lui Dumnezeu și pentru a face cunoscută lucrarea lui Dumnezeu celor din jurul său. Misiunea lui era aceea de a deveni lumina lumii și sarea pământului (Matei 5, 13-14), dar mai ales rugător permanent pentru mântuirea oamenilor.

Iar când monahul este chemat la slujirea preoțească, el devine iconom al Tainelor lui Dumnezeu, urmând cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: „nu ne propovăduim pe noi înșine, ci pe Hristos Iisus, Domnul” (2 Corinteni 4, 5).

Prin activitatea sa jertfelnică, Părintele Arhimandrit Justin Pârvu a dat speranță celor aflați în suferință, pentru că el însuși a trecut prin multe suferințe, fiind deţinut vreme de şaisprezece ani, apoi, supravegheat, hărțuit și prigonit de autorităţile regimului comunist ateu.

Însă, celor care au urmat calea cea strâmtă și cu chinuri, Dumnezeu le-a făgăduit: „le voi da în casa Mea și înlăuntrul zidurilor Mele un nume și un loc mai de preț decât fii și fiice; le voi da un nume veșnic și nepieritor”(Isaia 56, 5).

Privind la viața sa luminoasă și la mulțimea ucenicilor, monahi și mireni, pe care Părintele Justin Pârvu i-a îndrumat pe calea mântuirii în Hristos, considerăm că trecerea sa la cele veșnice, în urmă cu aproape șase ani, este o pierdere pentru viața și lucrarea pastorală a Bisericii, pentru monahismul românesc și pentru mulțimea credincioșilor care l-au cunoscut, însă am dobândit un nou rugător în cer.

Preacuvioşia sa a rămas în amintirea ucenicilor un model de viață duhovnicească, o speranță de ajutor prin mijlocirile sale către Dumnezeu, precum și întărire duhovnicească prin cuvântările, sfaturile sau scrierile sale ziditoare de suflet.

Comemorarea Părintelui Justin, la împlinirea unui centenar de la nașterea sa pământească, este o datorie și o binecuvântare în același timp.

Datoria este să ne amintim de înaintașii noştri, cum spune Sfântul Apostol Pavel: Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa(Evrei 13, 7).

Iar binecuvântareavine din întâlnirea cu cel pomenit în și prin rugăciune, dar şi prin evocările care se fac cu acest prilej, spre a întări și încuraja pe cei care au nevoie de sfat şi povăţuire duhovnicească.

Aşadar, ne amintim în acest moment de Părintele Arhimandrit Justin Pârvu ca de un adevărat luptător pentru credință, pentru dreptate, dar și un adevărat monah, a cărui preocupare principală a fost rugăciunea, la care s-au adăugat lucrul mâinilor, postul și ascultarea duhovnicească.

Felicităm pe organizatorii acestui eveniment duhovnicesc, în primul rând pe Părintele Stareţ Hariton Negrea, care astăzi aniversează 20 de ani de la primirea hirotoniei întru ieromonah, pe toţi vieţuitorii din obştea Mănăstirii Petru Vodă, precum şi pe toţi credincioşii pelerini care vin cu evlavie la această mănăstire, ctitorie a Părintelui Justin Pârvu!

Cu sentimente de preţuire şi recunoştinţă pentru lucrarea rodnică şi îndelungată a Părintelui Justin Pârvu în ogorul Bisericii, ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să aşeze sufletul său împreună sfinţii, iar obştii monahale şi tuturor ucenicilor lui să le dăruiască sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, întru mulţi şi binecuvântaţi ani!

Cu părinteşti binecuvântări,

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

***

Predica IPS Teofan - 100 de ani de la nașterea Părintelui Justin Pârvu

***

• Active News: Interviu exclusiv cu Părintele Hariton Negrea, starețul Mănăstirii Petru Vodă: Centenarul Părintele Justin Pârvu trebuie să ne aducă jertfa și dăruirea fraților români pentru frații români

La aniversarea a 100 de ani de la nașterea Părintelui Justin Pârvu (10 februarie 1919 - 16 iunie 2013), marele duhovnic al Ortodoxiei românești, Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei celebrează Centenarul „Părintele Justin” printr-un album de fotografie omagial realizat de fotografa Cristina Nichituș Roncea.

„DUHOVNICUL. 100 de ani cu Părintele Justin" cuprinde 100 de portrete ale vrednicului de pomenire monah și fost deținut politic, împreună cu alte imagini de la Petru Vodă și texte ale Părintelui Justin Pârvu cât și relatări despre viața sa.

„Dincolo de tonul său categoric, de cuvântul său ca o sabie cu două tăișuri, dincolo de această fermitate cu care își prezenta mărturisirea despre Dumnezeu, despre neamul său și despre familie, Părintele Justin era omul blând, sensibil, gingaș, deschis, era Duhovnicul, era iubitorul de oameni și odihnitorul de suflete", 

afirmă IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.

„Îmi doresc ca aceste fotografii să fie privite cu sufletul”,

 spune autoarea, aflată la al patrulea album de fotografie.

„Este suficient să-l privești pe Părintele nostru în ochi și prin intermediul unei fotografii ca să te trezești, să vii la viață. Și am toată nădejdea că viitorul României va fi altul, dacă noi aceștia care avem curajul să-l privim în ochi pe Părintele Justin vom încerca să facem faptele lui”, 

scrie Monahul Filotheu Bălan, fost secretar personal al Părintelui Justin.

„Le transmit tinerilor, românilor, să citească Sfânta Scriptură, să citească Viețile Sfinților, să se roage, să se spovedească cât mai des și să nu se dezlipească de Biserică. Biserica a fost unitatea și lumina neamului nostru. Și atunci binecuvântarea lui Dumnezeu va uda din belșug pământul românesc și sufletul neamului, iar Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt va fi cu noi, cu toți. Amin. Hristos a Înviat!", 

este ultimul cuvânt din lucrare al Părintelui Justin, Duhovnicul României.

În exclusivitate pentru cititorii ActiveNews, vă prezentăm un interviu cu Părintele Arhimandrit Hariton Negrea, ucenicul Duhovnicului lăsat stareț de însuși bunul, dreptul și înainte văzătorul Părinte Justin Pârvu, omul lui Dumnezeu de la Petru Vodă:

Se împlinesc zilele acestea, pe 10 februarie, 100 de ani de la nașterea Părintelui Justin Pârvu, supranumit de popor, pe drept cuvânt, Duhovnicul Neamului, al românilor de pretutindeni. Puteți să ne povestiți cum l-ați cunoscut pe Părintele Justin? El v-a adus pe calea monahismului?

Nașterea Părintelui Justin la 10 februarie 1919 poate corespunde  cu nașterea României Mari, deoarece anumite tratate istorice care aveau în vedere teritoriul românesc au fost semnate în acest an istoric. Personal am înțeles de la Părintele Justin că România Mare reprezintă nu numai românii care trăiesc pe același teritoriu, ci și românii de pretutindeni. Românii care au același trecut, prezent și viitor istoric, aceeași tradiție și limbă, aceleași interese prezente.Sfinția Sa te învăța să înțelegi că România Mare cuprinde tot neamul românesc, cu vii și morți, care au trăit  de la începutul istoriei și vor mai trăi în viitor pe acest pământ. Întotdeauna românii au fost spirituali, au avut noblețe sufletească, au dorit să cunoască Cerul și să locuiască în el, din acest motiv au avut încredere în jertfa de pe Golgota a lui Hristos și Învierea Lui de  treia zi.  Această încredere a fost sădită în fiecare generație de marii duhovnici, iar în zilele noastre Biserica oferă un mare exemplu: Arhimandritul Justin Pârvu mărturisitor, rugător și îndrumător spiritual.Duhovnicește, Arhimandritul Justin Pârvu a așezat în sufletul românilor dragostea și credința față de Dumnezeu, iubirea de neam și onoarea românului. Această doime, spiritualitateși românism, l-au remarcat pe marele  arhimandritul ca Duhovnicul neamului românesc.

Anul 1995 a adus momentul întâlnirii cu Sfinția Sa.  Atunci l-am auzit vorbind despre valorile umane, despre esența vieții duhovnicești și sfințirea sufletului. Am stat cu răbdare la ușa chiliei lui până la momentul când m-a primit să dialogăm despre întrebările care frământau sufletul meu. Toate răspunsurile care cuprindeau sfaturi și îndemnuri întăreau dorința de a cunoaște pe Dumnezeu, idea de a fi de dedicat vieții liturgice intensive, izbăvirea de patimi și controlul minții prin rugăciune. Finalul dialogului a definitivat hotărârea de a-mi continua viața pe drumul smereniei monahale alături de Sfinția Sa. Sfatul și binecuvântarea primite de la părintele meu de suflet, Ierodiacon Visarion Iugulescu,  lămurește convingerea de a rămâne în ascultare de Părintele Arhimandrit Justin Pârvu.

Cum a reușit Părintele Justin să ridice două așezăminte monahale, un spital cu azil de bătrâni, un cămin de copii și atâtea altele, la vârsta sa înaintată la care le-a început, după 1990? Plus alte ctitorii pe cuprinsul țării?

Privind spre exemplul oferit de Sfântul Vasile cel Mare, Părintele Justin a ridicat cele două așezăminte monahale, azil de bătrâne, un cămin de copii la care adăugăm ajutoarele oferite la construirea de biserici și instituții filantropice. Efortul a izvorât din dorința de înviere spirituală a neamului românesc, stropită cu lacrimi și osteneli, cu post și privegheri.Ne vorbea adesea despre copilăria lui și întâlnirea cu îngerul care i-a arătat locul unde vor săvârși aceste ctitorii.  Perioada de detenție din Lagărul de la Baia Sprie aduce în viața Părintelui întâlnirea cu Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, care îi arată satul natal și locul viitoarelor ctitorii.În anul 1990 i se arată îngerul Domnului și îl îndeamnă să ceară binecuvântarea Mitropolitului Moldovei IPS Daniel pentru începerea ctitoriilor, deși avea atunci vârsta de 70 de ani.Putem vorbi despre reușita Părintelui Justin că aparține lui Dumnezeu cu binecuvântarea Ierarhului locului și cu ajutorul creștinilor binevoitori. Întotdeauna Preacuviosul a știut să îmbrace în haina smereniei realizările pe care le-a făcut pentru Biserică și pentru români. 

Cum era traiul de zi cu zi cu Părintele? Ce amintiri ne puteți mărturisi?

Momentul când l-am cunoscut Părintelui Justin mi-a descoperit caracteristicile importante ale viețuirii lui. Acestea erau așezate pe o activitate liturgică intensă (slujea Sfânta Liturghie într-o baracă), citirea Bibliei și a cărților Sfinților Părinți. Postea cu mare exigență perioade îndelungate de timp (frații din mănăstire ziceau că mănâncă mai puțin decât o vrăbiuță pe săptămână). Primea zilnic sute de credincioși care îi reduceau programul de somn uneori până la 45 de minute pe zi.Sfaturile lui mergeau la inima omului, iar rugăciunile și ostenelile erau urmate de minuni.

Adeseori am vorbit credincioșilor despre minunea umplerii lăzilor cu făină pentru pregătirea pâinii oferită pelerinilor, despre înmulțirea mâncării pentru oamenii înfometați, despre minunea vindecării celor posedați de duhurile rele și despre minunea vindecării multor bolnavi. Toate aceste minuni s-au întâmplat sub ochii mei și ai fraților mei. Nimeni nu poate uita așa ceva. Mereu primesc și alte mărturii, din țară și din străinătate, despre minunile pe care le săvârșea Părintele Justin cu ajutorul lui Dumnezeu.

Puteți să ne evocați din învățămintele Părintelui Justin dobândite în cei 16 ani de închisoare, pe care vi le împărtășea și Dvs?

Experiența celor 16 ani de închisoare, apoi domiciliul forțat pe care l-a avut o perioadă îndelungată de timp l-au întărit pe Părintele Justin într-o experiență duhovnicească deosebită pe care mi-a transmis-o nu numai mie, ci și altor credincioși. Vorbea despre jertfă ca fiind din Hristos și sădită în opera de mântuire a fiecărui om de pe fața pământului. Nici un ideal, nici o faptă bună și nici o virtute nu pot fi clădite decât pe jertfă. Răbdarea l-a însoțit în toată perioada de detenție, l-a învățat stăruința în rugăciune, mângâierea în suferință și lacrimile atât pentru păcatele proprii, cât și pentru păcatele neamului. 

Perioada de detenție a Părintelui a fost propice pentru autocunoaștere, pentru consolidarea spirituală pe calea suferinței. Experiența dobândită în închisoare, care l-a ajutat pe parcursul vieții duhovnicești, a fost cunoașterea propriilor neputințe în dependența totală de Dumnezeu, întărită de către credință și nădejde. Închisoarea a fost calea prin care Părintele a învățat adevărata rugăciune clădită pe jertfă, suferință și dăruire de sine.

Din suferințele dar și bucuriile prin care a trecut alături de alți sfinți ai închisorilor comuniste ce vă povestea? Ce i-a ținut în viață pe acești mărturisitori chinuiți cu deceniile și persecutați și după eliberare?

Literatura de închisoare este o dovadă că suferințele întemnițaților s-au făcut pricini de renașterea duhovnicească. Părintele mărturisea că prezența morții, care de fapt era o izbăvire din calvarul detenției, i-a ajutat să conștientizeze motivul torturilor la care erau supuși: ispășirea propriilor păcate și pe cele ale neamului. Închisorile erau considerate fabrici de martiri din două puncte de vedere: trupesc, deoarece condițiilor inumane în care trăiau deținuții au fost adevărate metode de despătimire și sufletesc, prin cunoașterea de sine într-o legătură vie cu Dumnezeu.Cei care și-au asumat chemarea de a purta jertfa neamului au fost acoperiți de Harul lui Dumnezeu prin rugăciune. Modul amplu de supraviețuire a fost acest dar al rugăciunii pe care deținuții l-au dobândit prin iconomia lui Dumnezeu. Temnițele au format și oameni de caracter, adevărații patrioți, deoarece deținuții nu au confundat nici torționarii și nici gardienii cu poporul român.

Invitația la autocunoaștere, la limpezirea propriei situații spirituale, la smerenia prin care Dumnezeu i se descoperă umanității pentru a renaște duhovnicește este bucuria care urmărește omul pe tot parcursul vieții lui. Neamul se restabilește prin fiii săi care cu bucurie își îndeplinesc menirea de a se jertfi pentru el. Poporul român avea nevoie de o generație care să fie sacrificată pentru a putea fi curățat din punct de vedere spiritual.

Mulți mărturisitori ai temnițelor bolșevice au trecut sau chiar s-au așezat la Petru Vodă, alături de Părintele Justin. Care credeți că este mesajul lor pentru noile generații?

Mesajul lor se regăsește în faptele lor. Generațiile de azi, de mâine au responsabilitatea de a învăța dragostea față de țară, jertfa, răbdarea pe care le-au avut cei care au fost sacrificați pentru răscumpărarea spirituală a neamului. Continuitatea unei nații se face prin valoarea morală a celor ce fac parte din ea, care are ca bază bucuria jertfei de sine. Destinul poporului român, continuitatea lui spirituală au fost create de către generația care s-a sacrificat pentru el. Datoria noilor generații este de a prelua exemplul lor de mărturisire a adevărului atât istoric, cât și spiritual. Românul trebuie să fie conștient că Hristos nu S-a întrupat pentru a izbăvi umanitatea de suferință, ci pentru a fi prezent în acțiunea acesteia. Generația trecută a martirilor a fost cea care a dobândit valori care au păstrat independența duhovnicească a neamului. 

Care considerați că este însemnătatea moștenirii Părintelui Justin pentru cei de azi și cei de mâine și cum ar putea tinerii, tinerele familii, să beneficieze mai bine de sfaturile marelui Duhovnic?

Părintele Justin s-a sacrificat, s-a luptat pentru restaurarea spirituală a poporului român, a trăit durerile neamului și ale fiecărui român în cel mai profund sens. Moștenirea importantă care cuprinde în ea multe caracteristici duhovnicești este jertfa. Dragostea Părintelui față de țară l-a întărit în lupta de a cizela duhovnicește suflete pregătite de jertfă, doritoare de a-i continua lucrarea. Părintele afirma adeseori că fiecare va lua din viața lui ceea ce va socoti că este bun. 

Nenumăratele minuni săvârșite de către Părintele Justin Pârvu atât în viață, cât și după adormirea sa sunt modul în care fiecare creștin în parte poate beneficia direct de o legătură vie cu Părintele. Participarea Părintelui la durerea fiecărui om care îl căuta a făurit o comoară de sfaturi duhovnicești necunoscute. Vizibile și demne de urmat sunt faptele Părintele care pot contribui la refacerea noastră lăuntrică.

Ce învățături de la Părintele Justin v-au marcat cel mai mult și le puneți în aplicare în viața Dvs de monah și stareț?

Moartea Părintelui Justin  a provocat în inima mea o moarte din mine, iar nașterea Părintelui în Împărăția Cerului îmi oferă prilejul de renaștere duhovnicească.Am fost profund marcat de modul în care Părintele  se jertfea și  se ruga pentru oameni, avea o rugă direct din inimă. Datoria monahului este de a sprijini și de a se ruga încontinuu pentru cei care au nevoie, de a purta sarcinile altora. Asceza cea mai mare a monahilor astăzi este să-și găsească rostul în viața societății și să o ajute cu rugăciunea. Trăim zilele în care monahul are chemarea de a ajuta societatea în criza spirituală în care se află,  prin rugăciune, deoarece el este model de viață pentru lume, lumina lui Hristos printre oameni. 

Remarcabile au fost pentru mine dragostea și evlavia Părintelui pentru duhul patristic evocat în povestirile despre părinții de la Mănăstirea Durău, exemple vii de pateric. Actualmente monahilor li se cere să-și apere credința chiar cu prețul vieții, lucru imposibil de făptuit fără dobândirea duhului patristic.

Cum lucrează Părintele Justin azi?

Prin minunile și prin exemplul său. Și exemplul cel mai clar este momentul din perioada de detenție în care Părintele Justin a slujit Sfânta Liturghie pe trupul unui muribund, oferindu-i acestuia prilejul de a se împărtăși cu Sfintele taine înainte de moarte. Însuși Părintele mărturisește că a fost cea mai profundă Liturghie din viața lui. Liturghia este rugăciunea în care slujitorul și credinciosul sunt una, fiecare îl ajută pe celălalt să se înalțe de la condiția simplă de om la cea de ființă îndumnezeită. Metoda de comunicare între Părintele și cei care îi cer ajutorul este rugăciunea. Cât timp a fost în viață Părintele a purtat pe umerii săi povara acestui neam, iar acum o face la un nivel și mai înalt.

Care ar trebui să fie pentru credincioși cuvântul de temelie al acestui An Centenar "Părintele Justin", un an important pentru țară din mai multe motive?

Cuvântul de temelie al acestui An Centenar ar trebui să fie Jertfa deoarece aceasta era caracteristica esențială a Părintelui Justin. Dragostea pentru aproapele l-a determinat să poarte slăbiciunile celorlalți fără a lua în considerare nevoile sale, înțelegând din experiența acumulată în pușcărie că folosul aproapelui este mai presus decât folosul propriu.Creștinul ar trebui să-L caute pe Dumnezeu, să-L găsească, iar prin osteneală, trudă, post, rugăciune  trebuie să se pregătească pentru înfricoșata zi a Judecății.Axa pe care se dezvoltă firea umană este credința, urmată de dragoste. Este necesar ca omul să-I dăruiască lui Dumnezeu dragostea sa sinceră, iar pentru aceasta este nevoie ca mai întâi să dăruiască dragoste față de aproapele.Cât timp omul trăiește pentru celălalt, trăiește pentru sine. Testamentul Duhovnicului este clar: Rugăciune, Pocăință, Ascultare, Unitate.

LEGATURI:

• Atitudini: 100 DE ANI DE LA NAȘTEREA PĂRINTELUI JUSTIN. Fragmente din Copilăria Părintelui Justin

• Basilica: S-au împlinit 100 ani de la naşterea Părintelui Iustin Pârvu

• Active News: 10 februarie: Ziua părintelui Iustin Pârvu și a părintelui Ioanichie Bălan, doi dintre cei mai importanți duhovnici ai ortodoxiei românești

• Victor Roncea Blog: 2019, Anul Centenar “Părintele Justin Pârvu” – 100 de ani de la nașterea Duhovnicului Neamului (10 Februarie 1919 – 16 Iunie 2013)

• Stiri din Bucovina

• Stiri Neamt: NEAMȚ: Sute de oameni la mormântul lui Justin Pârvu (FOTO-VIDEO)

Psalmul 109

Zis-a Domnul Domnului Meu: "Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale".

Toiagul puterii va trimite Tie Domnul din Sion, zicând: "Să domnești în mijlocul vrăjmaşilor Tăi.  

Cu Tine este începutul în ziua puterii Tale, întru strălucirile sfinţilor Tăi. Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut".

Juratu-S-a Domnul şi nu Se va căi: "Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec".

Domnul de-a dreapta Ta sfărâmat-a în ziua mâniei Sale împăraţi.

Judeca-va întru neamuri, va umple de hoituri, zdrobi-va capetele multora pe pământ. 

Din pârâu în cale va bea; pentru aceasta va înălţa capul. 

Juratu-S-a Domnul şi nu Se va căi: "Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec".

Buna-cuviinta incearaca sa nu sminteasca dragostea. Hristos este modelul bunei-cuviinte. El a zis: "Eu ma sfintesc pe Mine pentru acestia". [..] Cel care are buna-cuviinta este cel care se sfinteste pe sine pentru a putea comunica mai bine cu celalat.

Desavarsirea in aceasta consta, ca El ne-a iubit mai intai pe noi". Desavarsirea e o iubire pe care noi o intoarcem catre Dumnezeu, o iubire de tip raspuns. [...] Noi suntem ortodocsi, adica noi credem intr-un Dumnezeu personal, Care ne iubeste si care asteapta din partea noastra, la randul nostru, sa-L iubim. 

Rugaciunea este intrare in relatie, este comuniune, este vorbirea cu Dumnezeu, cu o persoana. Inseamna sa te uiti in ochii lui Dumnezeu. 

Protos. Hrisostom - Conferința „Tânărul în fața lui Dumnezeu și a lumii”

Daca m-ar intreba cineva care-i suferinta cea mai mare a tanarului de astazi, si in special a tanarului roman, cred ca problema vine de la patrie, tehnologie si stres. 

Printre temele pe care le-ati propus era una care se numea "Generatia Milleniums". Cei din Occident se identifica cu acest apelativ, "Milleniums", si ei zic ca sunt cei nascuti dupa '84. Si au probleme de concentrare, au probleme cu lenea, cu harnicia de fapt. Muncesc, nu e vorba ca nu muncesc, insa nu mai au chef de nimic, nu sunt buni de nimic. Oriunde se duc li se pare ca munca lor nu are niciun impact, nici asupra lor, nici asupra celorlalti. Si, ceea ce vor ei sa faca prima data este sa produca un impact asupra societatii. Am ascultat si eu cativa oameni destepti de acolo si majoritatea dadeau vina pe  proasta crestere, pe parenting - noi ii zicem educatie.

A fost pe aici un grup de copii cu invatatoarele lor si au avut festivitatea de premiere de la sfarsit de an, si am fost uimit sa vad cate diplome aveau. Si am intrebat: "chiar atat de multi diplomanti aveti?". Si mi-au raspuns: "pai le dam la toti". Deci acum chiar daca ajungi pe ultimul loc iei diploma, diploma de participare. Nu cumva sa se supere vre-un parinte sau vre-un copil ca nu a primit si el diploma. Si face criza de nervi si cine stie ce se mai poate intampla acum. Si asta este cresterea pe care am inceput sa o dam si noi copiilor ca pot sa aibe orice vor, numai pentru ca vor.

Cresterea, educatia, la noi in neam, in Romania, printre români, niciodata nu a fost despartita de termenul patrie. Pentru ca termenul "patrie" vine, dupa cum stiti, in limba noastra, din paters, parinti. La noi patira inseamna nu numai pamantul parintilor nostri, zice Parintele Staniloae, ci pamantul in care paritii nostri sunt vii, pamantul din care se aud plansetele si rasetele celor care s-au dus dintre noi, pamantul din care ne luam si noi viata. La noi, printre romani, educatia nu a fost niciodata despartita de comunitate. Copilul nu era crescut doar de parinti. Si, fereasca Dumnezeu sa se bage cineva in viata lor, in felul de a-si creste copilul! Nu!  La noi, la romani, copilul a fost crescut de toata comunitatea. El umbla liber prin sat, insa nu dezlegat, ci liber. Si atunci toti membrii satului, ai comunitatii il educau pe acel copil. El stia ca trebuie sa fie bine crescut, ca nu trebuie sa dezamageasca pe nimeni - si nu doar pentru ca, intorcandu-se de la joaca seara, parintii stiau tot, avea grija cine sa-i anunte. Eu m-am nascut la Ploiesti, nu am trait la sat, dar acolo, in zona aceea din Ploiesti, unde am trait, am experimentat ceva asemanator, asa ca va spun din proprie experienta. Deci fiecare copil il vedea pe membrul comunitatii din care facea parte, indiferent cat de indepartat era, indiferent daca-l cunostea dupa nume sau nu, il considera ca fiind ruda lui, ca fiind invatatorul lui, si nu voia sa-l dezamageasca. Voia sa iasa in evidenta dar in sensul cel bun.

In sensul acesta, bun, intelegem noi acea expresie romaneasca, care nu e traductibila in alte limbi: buna-cuviinta.Cuviinta, la noi, la români, vine din lat. convenienter, care inseamna a te adecva la ceva, a te face asemantor, a te potrivi cu cineva sau ceva. Singurul termen mai apropiat de cuviinta este delicatetea, care vine din franceza, insa delictatetea nu are bogatia spirituala a cuviintei, pentru ca a fi cuviincios, a avea buna cuviinta, inseamna sa te raportezi la cel din fata ta, astfel incat tu, cercetandu-te pe tine, din interior, sa reusesti sa te ridici la nivelul lui, nu sa te cobori la nivelul lui,sa te ridici la nivelul lui, sa-l privesti cu respect, pe cel din fata ta si incerci sa-ti armonizezi interiorul cu ceea ce se intampla in exterior.

Cat de departe este buna-cuviinta de corectitudinea din punct de vedere politic! Sa fi corect dpdv politic inseamna sa fi tolerant. Noi, ortodocsii nu suprotam termenul acesta, ne zgârie asa, nintel, pe timpanele noastre sensibile - prea sensibile ar zice unii. Noi folosim termenul ingaduinta. A fi tolerantinseamna a face confuzie intre rau si bine, a pune raul si binele pe acelasi plan. A fi ingaduitorinseamna ca, stiind ca e rau, sa-i amani plata datoriei pana ceva mai tarziu, pana cand va putea si el, in sfarsit, sa se intelepteasca si sa fie normal. A fi corect din punct de vedere politic inseamna sa fi obligat sa fi de acord cu ceea ce nu poti sa fi de acord. Sa-i respecti parerea este una, dar sa fi obligat sa fii de acord cu ea, chiar daca este proasta, e cu totul altceva.A fi corect din punct de vedere politic inseamna sa-i consideri pe toti ceilalti membrii unui azil de batrani sau oameni deprimati, cu probleme psihice, foarte labili dpdv psihic: nu cuma sa-i spui celui din fata ta ca a gresti, ca, Doamne fereste!, sa nu faca vre-o depresie sau sa se sinucida. Trebuie sa fi foarte atent. Pe cand buna-cuviinta nu este asa!

Buna-cuviinta incearaca sa nu sminteasca dragostea. Hristos este modelul bunei-cuviinte. El a zis: "Eu ma sfintesc pe Mine pentru acestia".Avea nevoie Hristos sa se sfinteasca pe Sine? Nu era El, Hristos, Fiul lui Dumnezeu? Era! Insa in El eram si noi, asa, cu pacate, cu nedesavarsiri, cu neputinte, cu rautati.Si pentru ca noi eram in El, si El ne-a asumat pe noi, adica ne-a luat in grija Lui, avea datoria sa se sfinteasca pe Sine, ca prin El sa ne sfintim si noi.Cel care are buna-cuviinta este cel care se sfinteste pe sine pentru a putea comunica mai bine cu celalat.Asta intelegem noi prin a te adecva la celalalt, sa poti sa ajungi la aceeasi lungime de unda, sa rezonezi, inima ta sa rezoneze cu inima lui.Nu sa nu-i smintesti orgoliul, ci sa nu-i smintesti dragostea! Astfel incat buna-cuviinta este cea care imbina cele exterioare, faptele tale exterioare cu cele interioare, iti armonizeaza interiorul astfel incat, in exterior, sa te comporti cu adevarat ca un frate. Se imbina asadar eticul cu esteticul.

Cel care are buna-cuviinta, doar acela, poate intelege cuvântul lui Dumnezeu, porunca lui Dumnezeu: "sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti".Parintele Rafail Noica a spus odata:"cuvantul aceste nu trebuie inteles cu sminteala aceasta: sa-l iubesti pe aproapele cat te iubesti pe tine. Nu! Sa-l iubesti pe aproapele, ca si cum el este tu, si tu esti el".Incepi sa te cunosti nu numai pe tine prin buna-cuviinta, incepi sa iubesti umanul in general. Si, facand lucrul acesta, respectandu-i pe cei din jur, incepi sa apreciezi valoarea omului, valoarea intrinseca a omului. Si, respectand valoarea omului, incepi si tu sa castigi acel respect si incredere de sine, singurul lucru, sau singura sintagma care, desi contine sine, nu este vinovata. Incredera in sine, in acel sine, adica in chipul lui Dumnezeu din tine, la care s-a intors Fiul risipitor, cand si-a venit in sine, adica cand si-a vazut valoarea si, anume, ca valoarea lui este data de chipul lui Dumnezeu din el.

Cresterea aceasta a copiilor, daca este rupta de comunitate, daca fiecare parinte incearca sa-si creasca copilul izolat de comunitate, daca riposteaza agresiv fata de vecinii care incearca sa-i aduca in atentie unele greseli sau chiar neputinte, sau chiar unele sfaturi, se transforma foarte repde, degeneraza foarte repede intr-o generatie mai rea decat se plang cei din Occident ca ar fi generatia "Milleniums".

Eu am discutat si cu tineri din afara tarii si cu tineri din Romania. Eu nu cred ca tinerii din România nu pot fi incadrati in aceasta generatie. In ruptul capului nu cred asa ceva. Pentru ca tanarul roman, chiar daca nu-si da seama, are fondul acesta care lucreaza in el. Romanul intotdeauna a avut nadejdea si credinta ca stramosii ne privesc de acolo de unde sunt. Si mustrarea de constiinta pe care o avem din partea lui Dumnezeu, glasul lui Dumenzeu in om, este injugata cu mustrarea ca ii facem de ras pe stramosi. Si eu, va spun sincer, când a murit mama, eu fiind in manastire, o mare rusine am simtit atunci. Si am zis in sinea mea: "abia acuma mama ma vede cum sunt eu, nu cum credea ea". Si mi-a fost rusine. Prima data in viata abia atunci mi-a fost rusine. Ce crezusem eu pana atuncea ca este rusine, nici pe departe nu se apropia de asta. Aia este adevaratarusine:o rusine care te face sa intri in pamant, dar care te face si sa-ti doresti cat mai repede sa iesi de acolo, sa dovedesti ca a fost o scapare, doar.

Asta este prima parte a bolii de care suferim noi, lipsa patriei, sau lipsa intelegerii a ceea ce inseamna patrie, pentru noi, romanii.

Al doilea termen, tehnologia. La noi, la români, functioneaza in mod diferit fata de cum e in Occident. Asa ca oricate clipuri ati vedea pe youtube, cu oricat de multi psihologi, parapsihologi, sau mai stiu eu ce profesori destepti din afara, sa nu credeti ca se aplica exact la ceea ce traim noi, ca romani.

Intr-adevar, tehnologia a prins si la noi un avant extraordinar de mare si vine asa, ca un tavalug peste noi, insa, daca stam bine sa ne gandim nu este chiar asa, nu e un tavalug care ameninta sa ne inghita, daca ne dam seama de ce se intampla.

Tot la Parintele Staniloae am gasit faptul ca romanii, dupa cum zicea el, sunt singurul popor care identifica intr-un om fara ratiune, lipsit de ratiune, haotic, un om care nu este bun - pune semnul egal intre ratiune si bunatate. Un om care nu are mintea intreaga este numit de romani ne-bun: nu este bun. Cum i-a spus unui mare om politic roman - unii zic ca ar fi Nicolae Iorga, altii nu zic cine ar fi acela - ...si el a avut un discurs politic intr-un sat din Ardeal. Dupa ce si-a terminat discursul, foarte frumos de alminteri, din punct de vedere oratoric fara cusur, primarul a intrebat pe un om mai de vaza, un taran mai in vârstă din satul acela: "Ei, ce zici, bade? Ti-a placut, de omul nostru?". Ca primarul, ghici!, era din partidul aceluia. Si omul a dat din cap si zice: "ei, o fi avândă el multă minte, dar nu tătă-i bună". Nu toata-i bună!

Daca cititi la Sf. Maxim Marturisitorul, sa vedeti cum imparte el gandirea rationala de gandirea irationala, care-i criteriul, dupa care le desparte el pe astea. Si spune cagandirea rationala este doar aceea care te zideste, care te ajuta sa cresti, care te sustine, care te ajuta sa te ridici deasupra conditiei tale, pe cand cea irationalate darama, vine din placeri, patimi sau de aiurea, insa, oricum ar fi, nu te zideste. De aceea taranul intotdeauna l-a pus la punct pe un astfel de om: "Asta e nebun" sau "nu-i cu toti boii acasa".

Ratiunea in Occident a venit... si aici de vina a fost gasit Kant, pentru ca el a impus ratiunea ca fiind cea care se ocupa de procesele abstracte care se intampla in natura, intre obiecte sau fenomene. Si el n-a tinut cont de relatiile pesonale sau interpersonale, n-a tinut cont de faptul ca aceste relatii sunt niste relatii fluide, de faptul ca relatiile dintre oameni se modifica permanent. Noi ne aflam permanent in alte si alte situatii, si suntem obligati sa ne conformama acestor schimbari, astfel incat aceste ratiuni, ale modului in care ne comportam unii cu ceilalti, sau in care ne gasim pur si simplu locul in lume, scapa ratiunii abstracte pe care occidentalii au luat-o drept stindard al stiintei. Astfel incat stiinta s-a ridicat foarte mult in Occident, insa, ridicându-se s-a transformat intr-o masina care a zdrobit spiritul, pentru ca omul de stiinta s-a aplecat asupra naturii cu un fel de teama aproape religioasa, fara sa recunoasca treaba asta, pentru ca a observat ca sunt unele fenomene care-i scapa controlului sau cuantificarii. Si s-a pus sub ele. Le-a cinstit. A cautat sa le disece in permanenta, insa s-a simtit neputincios in fata acestora.

In Rasarit nu s-a intamplat asa, si in Romania, omul a stiut intotdeauna sa separe bunatatea unui om cu bunatatea unei unelte. Un om nu este bun asa cum este o unealta buna. Asta i-a scapat lui Kant. Pentru ca ratiunile dintre oameni au la baza bunatatea. Pana la urma, chiar daca lumea este o jungla, tot bunatatea este cea care o tine in loc.

Ei, si atunci rasariteanul românul, a umanizat tehnologia, pentru ca omul rasaritean, omul crestin, omulortodox a stiut ca el este intre cer si pamant, asa incat si-a cunoscut valoarea lui, chemarea lui de la Dumnezeu. Stiti, poate, ati vazut la bunici, sau la parinti, in ce fel isi pretuieste un taran uneltele, cum le alinta, cum are grija de ele, le pune nume. Prima data cand se intoarce de la munca, are grija sa-si puna uneltele in buna randuiala. Cum? Daca nu te comporti frumos cu ele, adica asta nu inseamna sa le citesti povesti inainte de culcare, inseamna ca nu-l respecti pe el. Si, zicea Parintele Staniloae la un moment dat: daca o sa vina tehnologia asta, masina care zdrobeste spiritele, din Apus, daca va veni si la noi in tara, românului i-ar lua ceva timp pana s-ar obisnui cu ele, insa le-ar umaniza si pe astea. Noi am inceput sa ne sfintim masinile, uneltele, si, uitati-va, ne punem icoane pe telefoane. Da, avem smartphonuri, dar nici prin cap nu ne trece ca sunt mai destepte ca noi. Intotdeauna noi radem de ceea ce se ridica deasupra conditiei sale. Intotdeauna luam peste picior pe cel care nu-si cunoaste lungul nasului. Asa incat nu trebuie sa ne speriem de tehnologie, insa trebuie sa o cunoastem, ca noi suntem deasupra ei.

Greseala Apusului a fost ca a dezbracat de orice inteles mistic toata natura si toate fenomenele, pe cand, ortodoxul a stiut sa gaseasca acest sens mistic in orice.Si cine face acest lucru afla gandul lui Dumnezeu si incepe sa vorbeasca limba lui Dumnezeu. Ca Dumnezeu, spune Sf. Maxim Marturisitorul: cand a facut lumea, o Persoana s-a gandit la alta persoana.Dumnezeu pentru om a facut lumea, este darul Lui pentru om. Si, Parintele Staniloae zice in Teologia dogmatica ca atunci cand Adam a fost pus sa puna nume animalelor - ceea ce presupunea, desigur, din partea lui Adam sa gaseasca sensul, ratiunea pentru care Dumnezeu a facut acel animal asa si nu altfel; pentru ca in nume sta taina persoanie cand e vorba de om, cand e vorba de animal sau planta, sau orice altceva, in nume sta insasi esenta aceluia. Deci, cand a fost pus Adam sa puna nume animalelor, atuncea a fost prima invitatie la dialog a lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a invitat pe Adam, pe om, la dialog. Si asta a fost raspunsul lui Adam, a pus nume animalelor. Mai tarziu acest dialog a continuat dupa ce s-a trezit si a vazut-o pe Eva, si a zis ca este "femeie", ca "este trup din trupul meu", si se cheama"Eva", adica "mama celor vii", la fel, a vazut in ea ratiunile sadite de Dumnezeu. Si a recunoscut-o pe Eva ca fiind el insusi, ca fiind parte din el insusi; nu era altcineva, era tot el.

Aceasta mistica, adica acest inteles tainic, care nu are cu nimic de-a face cu ocultismul - caci a fi ceva ocult inseamna a fi ceva ascuns, ferit de privirile neinitiatilor, pe cand mistic inseamna ceva foarte profund, foarte adanc, tainic, pentru ca este atat de adânc incat nu poti cuprinde dintr-o data. Taina te invita, te cheama catre ea sa o descoperi, sa te adancesti in ea, pe cand ocultismul te alunga.Deci, cel care nu pierde din vedere faptul ca Dumnezeu a ascuns niste ratiuni in creatia Lui si nu dezbraca de aceasta mistica natura, va putea sa faca fata pana si tehnologiei.

Bineinteles, sunt de acord cu cei care zic ca daca te uiti prea mult la telefon, sau la mai stiu eu ce ecran din asta, se secreta foarte multa dopamina, ceea ce te face sa devii dependent, ca in cazul consumului de droguri, alcool sau a jocurilor de noroc. Creaza o oarecare dependeta, dar, daca suntem constienti de lucrul asta putem oarecum sa contracaram, asa incat putem sa folosim tehnologia, dar sa o folosim noi pe ea si nu ea pe noi.

Romanul, cum ziceam, spune de cel care nu-si foloseste toata mintea ca nu isi are toti boii acasa. Firea noastra omeneasca este facuta ca un tren cu doua vagoane. Mie mi-a venit ideea asta cand am citi la Sf. Pavel:  "a lui Dumnezeu este si a voir si a savarsi dupa a Lui bunavointa, drept pentru care cu frica si cutremur lucrati mantuirea voastra". Deci, daca si vointa si aplicarea ei sunt ale lui Dumnezeu, mie ce-mi mai ramane? Si daca mie nu-mi mai ramane mare lucru, de ce cu frica si cu cutremur sa mai lucrez? Pana cand mi-am dat seama: trebuie sa fie ceva! Si acel ceva este motorul care ne impinge sa mergem mai departe si ne face pe noi impreuna lucratori cu Dumnezeu. De aia zice: cu frica si cu cutremur lucrati manturiea voastra, adica aveti grija!Cu cine lucrati voi? Cu Însusi Dumnezeu v-ati injugat, v-ati pus la jug. Ca asa zice Hristos: "luati jugul Meu, ca este bun si povara Mea este usoara". Daca "nu luati jugul Meu", o sa va pricopsiti cu zgarda de fier a satanei, si n-o sa va fie deloc comod!

Pentru ca, daca nu stiati, omul nu este asa cum zic orientalii, avand in sine o mare putere, care putere este blocata. Nu! Omul nu are putere in sine. Singura putere pe care o are omul este de a se lipi, si lipindu-se sa se transforme in ceea ce se lipeste. Cum zicea Fericitul Augustin: "omule, ceea ce iubesti, in aia te vei transforma". Pamant vei fi daca iubesti pamantul, lumina vei fi daca iubesti lumina. Si Hristos pune problema mantuirii tot in termenii astia - cand a zis: "nu poate omul sa slujeasca la doi domni, si lui Dumnezeu si lui Mamona". Pentru ca ori pe unul o sa-l iubeasca si pe celalalt o sa-l urasca, ori de unul o sa se lipeasca si de celalalt o sa se lepede. Si in taina calugariei suntem avertizati inainte de a depune juramintele: "ai grija de cine te lipesti si de cine te lepezi!". Foarte clar! Asa ca omul asta putere are: sa se lipeasca de ceva sau de cineva, si lipindu-se sa isi ia putere de la acela, pentru ca omul a fost creat din iubire si iubirea inseamna relatie si inseamna molipsire. 

De aceea a zis Hristos: "luati jugul Meu pentru ca este bun", pentru ca omul nu are alta sansa, trebuie sa se lipeasca de ceva sau de cineva. Si tot de aceea a zis Hristos: "cine nu este cu Mine este impotriva Mea". Nu pentru ca este dur El, ci pentru ca asta este situatia. Daca nu te lipesti de Hristos, cu siguranta te vei lipi de satana, dar dezlipit nu vei ramane. Asta sa-ti fie foarte clar.Asa ca daca tot trebuie sa te lipesti, lipeste-te de Mine, caci jugul Meu este bun si povara Mea este usoara. N-a zis ca nu este povara! Da, este povara! Dar a comparta-o si cu cealata povara.

Când zice "luati jugul Meu", ganditi-va cum arata un jug. In primul rând jugul este din lemn, nu este din metal sau din niciun material dur. In al doilea rand are doua locasuri - doi boi. D-aia zice românul: "cu toti boii acasa" - are el ceva boi, dar nu toti. Daca ai un singur bou injugat la jug, e foarte greu sa mergi. O sa mearga aiurea carul. Ma rog, daca nu ai incotro, mergi asa. Si cand a zis Hristos: "luati jugul Meu", El a zis: "luati jugul in care Eu va astept". El deja este injugat la acest jug si ne asteapta si pe noi sa intram, sa ne plecam capul in acest jug. Pana nu ne plecam si noi capul, pana nu se completeaza numarul de doi, nu se face pereche, nu pleaca. Hristos nu misca, nu face nimic pana nu zicem: "al Tau sunt, manuiteste-ma", "faca-se voia Ta, Doamne". Atunci e momentul in care noi ne plecam capul sub jug. Atunci, e momentul in care "caruta" se misca.

Si spuneam ca suntem ca un tren cu doua vagoane. Primul vagon este sufletul, al doilea vagon este trupul. Numai decat sufletul trebuie pus inaintea trupului. Daca este invers, avem probleme, sufletul se atrofiaza. Cine se uita la miscarea trenului, de departe, si il vede asa alcatuit, o sa zica ca trupul este tras  de suflet. Si, intr-o oarecare masura are dreptate. Sufletul trage trupul, dar indirect. Cine e locomotiva? Locomotiva este dorinta omului. Si acesta este elementul care lipseste, si la care se refera Sf. Ap. Pavel: voi aveti dorinta inimii si Dumnezeu, la dorinta inimii, da si vointa, da si putere vointei, pentru a putea fi concretizata. Si, in felul asta lucrati cu frica si cu cutremur mantuirea voastra. Numai ca, vezi, Dumnezeu asteapta ca sa-ti pornesti tu dorinta inimii. Astfel incat nu sufletul trage trupul, ci dorinta inimii este cea care pune in micare firea noastra.

De ce trebuie pus sufletul inaintea trupului si nu invers, daca pana la urma tot acolo se ajunge? Ca pui vagonul unu dupa locomotiva, sau vagonul doi dupa locomotiva, tot acolo se ajunge, in acelasi timp. Nu e chiar asa, pentru ca, v-am spus ca totul se molipseste.Tot ce este inalt, adevarat, bun, si vesnic in Ortodoxie se molipseste, nu se invata, nu este o tehnica, se transmite. Ei, atunci de la locomotiva se imprima, se transmit energiile din inima catre suflet si apoi de la suflet catre trup. Sufletul imprima trupul cu energiile dumnezeiesti care vin prin aceasta miscare.

Romanul zice ca cel care nu-si alcatuieste viata cu toate la locul lor,  dorinta inimii la locul ei, sufletul la locul lui, trupul sa-si vada de-ale lui, el zice de un astfel de om ca a pus caruta inaintea boilor. Ati vazut intelepciune in vorbele noastre traditionale, stramosesti?! Daca pui caruta inaintea boilor o iei razna, te abati de la drum.

Asta se intampla cu tehnologia. Daca tinem toate la locul lor, suntem cu toti boii acasa, si boii sunt inaintea carului, si ne injugam cu Hristos la acest jug, avem grija ca sufletul sa aiba intaietate asupra trupului, fara sa dispretuim trupul, atunci tehnologia ne va sluji, asa cum se si cade, sa ne slujeasca, nu sa ne robeasca.

Iar ultima parte, stresul, este cea mai mare minciuna a veacului acesta. Am avut o discutie nu de mult cu doua doamne, una la vreo 50 de ani si cealalta la 80 de ani. Si cea tanara se plangea de stres, si cea in varsta spunea: "fugi de aicea cu strestul, tu nu ai treaba!".  Si mi-am adus aminte ca am mai intalnit reactia asta si la alti oameni. Când vorbeam despre tineri deprimati si cu ganduri suicidare sau mai stiu eu ce, spuneam: "mai, eu n-am avut asa ceva cand eram tanar. Asta-i clar, n-au treaba, n-au de lucru, mintea lor e odihnita, prea odihnita". Si sa stit ca orice taran o sa zica: "ce e aia stres? Asta este o invenite!","Cum, mai, inventie, ca, uite, mor oamenii de atata stres, se plang toti de stres! Cum e inventie?", "Mai, stai, eu nu zic ca astia nu sufera, dar nu sufera de asta!". Si, de ce sufera? Pai iau stresul de la etimologia cuvantului, care vine din engleza si inseamna apasare, presiune. Bun, pai hai sa vedem!  Noi aveam expresia asta in romana: "am o apasare, simt o piatra pe inima",  dar e cu totul altceva. Noi, cand spunem: "am o apasare", inseamna ca am o grija, am o problema care imi capaciteaza atentia si chiar inima simte apasare aceasta. Si nu este acelasi lucru cu stresul de care se vorbeste in ziua de astazi.

Bun, cand vorbim despre apasare e clar ca vorbim despre ceva care actioneaza asupra noastra din exterior. Nu sunt eu de vina. Toata lumea e vinovata, mai putin eu. Ma victimizez, si pentru ca ma victimizez incep sa ma indreptatesc!Si, indreptatirea de sine duce la schizofrenie, asa cum carteala duce la paranoia. Atentie mare! Noi suntem primii care o sa ne imbolnavim de asta, pentru ca cei carora li s-a dat mult, mult li se cere. Si noi, care suntem ortodocsi, si am simtit aceste lucruri din interior, suntem cei mai vulnerabili la aceste lovituri. Incep sa dau vina pe toti cei din jur.

Mitropolitul Antonie de Suroj spunea ca i se intampla de multe ori, ca venea cate unul la spovedanie si incepea sa se planga de context, de situatie, ca la servici e asa, ca peste tot unde se duce e stres, stres, si de aia, vezi Doamne, el nu poate sa fie virutos, d-aia nu poate el sa se pocaiasca, d-aia nu poate el sa mearga mai departe. Cand incepea sa zica asa ceva, Mitropolitul ii ridica frumos omoforul de pe cap si ii spunea: "uite ce e, tu ai venit la mine, ca sa te iert in numele lui Hristos. Iti ceri iertare de la Hristos prin mine, si El ti-o da. Insa, eu nu pot sa-ti dau iertarea din partea lui Hristos daca tu mai intain nu-L ierti pe El.Tu nu vezi ca dai vina pe El? Daca tu dai vina pe situaita exterioara, pe El dai vina. Cine e de vina ca nu ploua sau prea ploua? Cine e de vina pentru toate lucrurile astea impersonale? Doar Dumnezeu. El e singurul care ar putea sa le modifice pe astea si nu o face. Asa ca mai inait iarta-L tu pe Dumnezeu si dupa aceea si eu pot sa-ti dau iertare din partea Lui".

Am vurt sa va atrag atentia asupra acestui fapt pentru ca una este sa plangi, alta este sa te plangi. Palngeti cat puteti, dar nu va plangeti. Nu incepeti sa va victimizati, pentru ca o luati pe o panta in jos foarte alunecoasa.  Si, incepand noi sa ne indreptatim pe noi insine, incepem sa avem pretentii asupra celorlalti. Suntem nemultumiti...  Ia, ganditi-va, de fiecare data, cand sunteti nemultumiti de felul in care se comporta cineva, inseamna ca undeva, in ascuns, constient sau nu, voi ati avut pretentii asupra lui, voi ati avut pretentia sa se comporte in felul ala si el nu s-a comportat asa, v-a dezamagit.V-a dezamagit, iar mergem la etimologie, inseamna ca mai intai te-ai amagit. Nu poti sa te dezamagesti daca nu te amagesti mai intai. Ei, noi daca nu ne dam seama de asta la timp, pretentiile noastre cresc.

Tehnologia, sau cum spune bucovineanul, indemanarile, toata comoditatea asta care iti vine din fel de fel de device-uri, gadget-uri, toate astea te sustin in a profera injurii la adresa celorlalti, care provin din pretentii dezmagite. Incepi sa crezi ca ti se cuvinte, vezi ca-ti merge si crezi ca ti se cuvine. Si, de fapt, vedeti, se ajunge de unde am plecat, este stres, dar nu din partea celorlalti asupra noastra, ci din partea noastra, noi ii stresam pe ceilalti. Nimeni nu ne streseaza pe noi.

Zicea un Sfant Parinte ca nici diavolul macar, cu atat mai putin omul nu poate sa ajunga in inima ta. Tulburarea pe care ti-o produce diavolul sau omul, poate cel mult sa zgarie suprafata inimii. Daca a ajuns in inma ta tulburarea, e semn ca tu ai bagat-o acolo, pentru ca acolo numai Dumnezeu si cu tine aveti acces. Atat! Asa incat nu ei ti-au ranit inima, tu singur ti-ai ranit inima. Ei au facut ce au putut, au ajuns acolo, dar se lovesc de zid. Ei nu te pot tulbura, nu au acces la inima ta, asa incat degeaba ma victimizez si ma dau eu ranit in aripa, pentru ca, de fapt, in cele din urma, agresorul eu sunt.

Si asta este o problema falsa, strestul, pentu ca este privita gresit. Nu pentru ca nu exista. Exista! Ne ataca pe toti. Toti suntem comozi, dar sa nu ne-o luam in cap, si sa ne trezim. In momentul in care suntem dezamagiti de cei din jurul nostru sa ne uitam unde au fost pretentiile noastre.

Sfântul Ioan Gura de Aur spune: de ce ai tu pretentii asupra fratelui tau, cand stii ca omul este supus greselii si ceea ce face omul nu este altceva decat sa tradeze. Asta face omul, tradeaza, cum zice in Psaltire "tot omul este mincinos". "Fii oamenilor, dintii lor arme si sageti, limba lor sabie ascutita" samd. Singurul care nu tradeaza si care te iubeste, si te iubeste atat de mult, mai mult decat pe toti ceilalti la un loc, este Dumnezeu. De ce nu te concentrezi pe El? De ce sa nu-L iubesti pe El mai intai si sa mai ai pretentii de la oameni? 

Si, sa va raspund la intrebarea: care este combustibilul?Combustibilul este iubirea. Doar iubirea! Si, ghici! Iubirea asta nu este de la noi. Locomitiva nu creaza propiul sau combustibil; ar insemna sa inventam perpetuum mobile. Nu! Primeste din afara combustibil. Sf. Ioan Evanghelistul zice: "iubitii mei, desavarsirea in aceasta consta, ca El ne-a iubit mai intai pe noi". [Desavarsirea] e o iubire pe care noi o intoarcem catre Dumnezeu, o iubire de tip raspuns. Daca dorinta inimii slujeste iubirii, acestei iubiri venite de la Dumnezeu... pentru ca, ganditi-va, am spus ca este ca un combustibil, Dumnezeu iti da acesti carbuni, tu ii bagi in cuptorul inimii si ii pui la treaba, si atunci energia emanata din acea ardere este iubirea ta pe care i-o intorci lui Dumnezeu. Intelegeti acuma, tehnic vorbind?  Bun.

Smerenia, si iubirea, si blandetea. Si Hristos a zis: "invatati-va de la Mine ca Eu sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre".N-a zis: invatati-va de la altcineva. Repet, totul se molipseste, totul vine din relatie. Dumnezeu a facut lumea asta pentru tine, ca persoana, si tu, ca persoana, trebuie sa o intorci lui Dumnezeu, avand pecetea ta, de data asta, pusa pe aceasta lume.

Trebuie sa vedem lucrurile foarte personalist, sa intelegem ca in spatele acestor actiuni, acestor fenomene, acestor stari sunt niste persoane. Noi de multe ori simtim in viata de zi cu zi, ca parca ne priveste cineva in ceafa, sau ne simtim intr-un fel rau sau bine, sau ne aducem aminte de cineva. Eu stiu din batrani, si dupa aceea am gasit si in cartile de teologie, ca, daca iti aduci aminte de cineva, e semn ca Dumnezeu iti atrage atentia ca acela are nevoie de rugaciune.Deci, in spatele acelei stari e o persoana. Cand ti-e dor de cineva, in spatele acelui dor e tot acea persoana.Parintele Staniloae spune ca dorul e acea forta care porneste de la cel dorit catre cel care doreste. Deci, daca mie mi-e dor de X, inseamna ca de la acel X mi-a venit mie puterea si gandul pentru asta. Deci este o persoana!

Permanent trebuie sa cautam persoana din spatele lucrarii, a actiunii. Ne uitam la natura si vedem ca e frumoasa, ca e aranjata sau nu, si nu vedem in spatele acestei naturi pe Dumenzeu. Stim ca Dumnezeu a facut-o, dar nu vedem Persoana, vedem doar conceptul de Dumnezeu, o forta impersonala care le-a facut pe toate si le tine in viata. Nu! Dar, ce, suntem panteisti sau deisit? Nu! Noi suntem ortodocsi, adica noi credem intr-un Dumnezeu personal, Care ne iubeste si care asteapta din partea noastra, la randul nostru, sa-L iubim. Noi, zic Sfintii Parinti ca orice frunzulita care se misca inaintea ochilor tai, Dumnezeu cu mana Lui a miscat-o pentru tine. Natura care te inconjoara, si tot ce te inconjoara este declaratia de dragoste a lui Dumnezeu pentru tine, este declaratia de dragoste a unei Persoane, nu a unei forte impersonale.

M-a intrebat odata o fata din America cum putem sa-L iubim pe Dumnezeu daca nu-L vedem? Si i-am zis: noi nu iubim pe cineva pentru ca l-am vazut mai intai, ci il iubim pentru ca l-am auzit sau l-am simtit, i-am simtit dragostea si atentia, gingasia, delicatetea.Toate astea le-am simitit, i-am auzit cuvintele, vorbele care ne-au alinat sau care ne-au invatat, chiar daca ne-au ars pe ici pe colo, si asa a inceput iubirea.Vedrea vine mai tarziu, vederea vine sa concretizeze aceasta iubire. Spun Sfintii Parinti ca omul a fost creat cu trup pentru ca Dumnezeu a vrut ca sa dea iubirii concretete. A vrut ca omul sa iubeasca pana la capat, iubirea lui sa aiba si aceasta concretete, punere in practica, sa fie palpabil. Asa incat vederea vine la sfarsit. De aceea si la sfinti vedem ca vederea lui Dumnezeu vine la sfarsit. La unii, ca nu toti se invrednicesc de vedera lui Dumnezeu. Si, cel care Il vede pe Dumnezeu, acela nu poate sa spuna in cuvinte ce inseamna.Au incercat Sfintii sa spuna, manati de dragostea fata de noi, insa nu poate fi explicat, pentru ca este rodul acelei iubiri personale unice. Nu poate sa-ti explice nimeni, si nici nu vad de ce te-ar interesa, cum isi iubeste el sotia. Nu? Asa incat nici Dumnezeu nu lasa sa fie explicat un lucru atat de intim. Acest lucru trebuie doar inteles.

Sfântul Maxim Marturisitorul spune la un moment dat ca: Persoana dumnezeiasca este deasupra vesniciei. Vesnicia, daca ar fi in afara persoanei, ar fi o monotonie plictisitoare. Drept pentru care, Dumnezeu nu poate fi inteles din afara, adica rational, ci doar in relatie.Pe Dumnezeu doar poti sa-L gusti. Este o expresie foarte draga Sfantului Ioan Gura de Aur, adica experienta lucrurilor. Parintele Staniloae si Parintele Fecioru au tradus experienta aceasta prin gustare. Pe Dumnezeu Il gusti, pe Dumnezeu il simti, il traiesti interior - d-asta zice ca-L gusti. Il simti cu toata fiinta ta, intri in relatie directa. O persoana nu poate fi inteleasa decat in relatie. De aceea si noi trebuie sa incetam sa-L cunoastem pe Dumnezeu, sa ne oprim aceasta goana nebuna de a-L cunoaste pe Dumnezeu doar din punct de vedere rational si sa incepem sa-L traim. Si sa-L vedem pe Dumnezeu intai in lucrurile Lui, sa intelegem ca lucrurile Lui sunt ale Lui, adica este o persoana in spatele acestor lucrari, si ca aceste lucrari sunt pentru mine. Dumnezeu il iubeste pe fiecare mai mult decat ii iubeste pe ceialti laolalta si cu fiecare in parte face lucrul acesta.

Spune Sfantul Ioan Gura de Aur in Omiliile la Romani: mai presus decat scaparea de chinurile iadului, mai presus decat castigarea bunatatilor raiului, mai presus decat castigarea Imparatiei Cerurilor, este sa-L iubesti pe Dumnezeu si sa fi iubit de El. Si se intreaba El: oare ce minte ar putea sa inteleaga fericirea unui astfel de suflet binecuvantat? Si raspunde tot el: desigur ca nicio minte. Pai daca nici Sf. Ioan Gura de Aur nu avea minte, noi ce sa mai zicem? Si el, cu mintea lui dumnezeiasca a spus asta: nici o minte nu poate sa inteleaga asta, numai experienta directa a acestei fericiri.Faceti experienta! Raportati-va la ceea ce se intampla in jurul vostru intr-un mod personalist. Ganditi-va ca in spatele unei actiuni este o persoana. Si tu, cand faci ceva,  actioneaza ca o persoana. O persoana constienta de sine si de ceea ce se intampla, si de locul ei in lume. Cum zicea Inaltul Iustinian: daca eu am ajuns unde am ajuns - si intr-adevar, era o bucurie doar sa-l auzi, d-apai sa-l vezi!- este pentru ca intotdeauna am stiut cine sunt si m-am comportat in functie de acest lucru.

Rugaciunea pentru noi nu este o meditatie, asa cum este pentru Occidentali, care s-au molipsit de la orientalii indepartati. Meditatia inseamna sa fi singur. Chiar daca este o meditatie religioasa, ori Dumnezeu se reduce la un obiect de cunoscut sau la care te adresezi si este pasiv, ori tu esti pasiv, la indemana fortelor exterioare si a energiilor.Rugaciunea este intrare in relatie, este comuniune, este vorbirea cu Dumnezeu, cu o persoana. Inseamna sa te uiti in ochii lui Dumnezeu. Chiar daca inseamna ca, privirea asta, in ochii lui Dumnezeu, te scoate din calmul si inteligenta ta creatoare, implacabila si rationala. Da? Te scoate din calmul tau...

Meditatia se poate aplica doar asupra obiectelor. Meditez privind la o planta si gandindu-ma la ratiunea pe care Dumnezeu a pus-o in spatele sau, in launtrul acelei plante. Asta este singura meditatie la care suntem noi chemati. A medita inseamna a te izola, a te ridica deasupra. Ori, noi suntem deasupra creatiei si avem datoria sa tragem aceasta creatie la Dumnezeu. Dar nu asa, sa o tragem dupa noi, ca si cum am trage un sac. Nu! Trebuie sa ne comportam cu creatia asa cum Hristos s-a comportat cu noi. La fel cum a luat firea omeneasca si a incalzit-o si a ingrijit-o ca pe trupul Sau, la fel si noi trebuie sa ne comportam cu creatia, ca si cu trupul nostru. Si, luand-o asupra noastra, adica sa o tii in grija ta, sa o hranesti, sa o respecti, o ridici deasupra conditiei ei si o duci impreuna cu tine la Dumnezeu. Asta este chemarea noastra.

Tanarul doar asa isi va gasi chemarea si odihna, va intra in fagasul lui, cand isi va da seama ca el sta in fata lui Dumnezeu si in fata lumii, adica in dialog cu Dumnezeu si in dialog cu lumea, ca o persoana suverana. Suverana de ce? Pentru ca o iubeste Dumnezeu si iubirea aceasta ii da acest drept, o face desavarsita. Asa incat eu, in fata lui Dumnezeu, uitandu-ma in ochii Lui, si eu in fata lumii, aratandu-le fata pe care o am dupa ce m-am uitat in ochii Lui... Aduceti-va aminte de ochii lui Moise, dupa ce a primit tablele legii, ca fata lui stralucea, si nu puteau sa se uite la el.Ei, atuncea, in Vechiul Testament, pentru ca n-au putut sa-l vada, erau neputinciosi, harul era prea mare pentru ei, Moise a fost obligat sa poarte un val deasupra capului, ca ii orbea pur si simplu, nu puteau sa se uite la el. Dar, ce spune prorocul: in zilele din urma voi incheia un alt legamant cu poporul Meu.Nu ca legamantul de pe Muntele Sinai, pe care l-am facut pe table de piatra, ci, acest legamant il fac pe table de carne, ale lor, si nimeni nu va zice catre aproapele: cunoasteti pe Dumnezeu, pentru ca fiecare Ma va cunoaste in inima lui, pentru ca Eu ii voi ierta pacatele si nu le voi mai pomeni faradelegile. Cu aceasta fata sa ne uitam catre ceilati, astfel sa stam in fata lumii, dupa ce prin nevointa, prin pocainta, prin lacrimi, prin smerenie si blandete ne vom putea uita in ochii lui Dumnezeu. Si, dupa ce ne vom uita in ochii lui Dumnezeu, ne vom putea intoarce fata catre ceilalti, ca ei sa recunoasca pe fata noastra si sa-si explice ceea ce traiesc si ei in interior, dar inca nu intelegeau.                                              

Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide, doi prieteni înfrățiți 

în viața pentru Hristos și în Hristos

Valeriu Gafencu, cunoscut drept ”sfântul închisorilor”,și Ioan Ianolide supranumit, mai nou, ”deținutul profet”,au fost lămuriți ca aurul în topitoarele temnițelor comuniste, lăsându-ne moștenire un "Document pentru o lume nouă", un mare dar de la Dumnezeu care a fost făcut generațiilor viitoare, pentru rugăciunile şi suferinţa lor.

Familia

Pitești

"Se deschide o era nouă în lume, care trebuie umplută de duh, idei și activități creștine. Creștinismul reînvie, dar sarcinile creștinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat.[...].Lumea secolului nostru nu are nicăieri o înfățișare creștină. Structura sufletească a omului "civilizat" este lipsită de Dumnezeu.Biserica nu are putere.Sunt deci de înfruntat forte uriașe, apocaliptice.Trebuie nebunia lui Hristos pentru a reîncreștina lumea. Însăși formele civilizației trebuie revăzute, căci oamenii au pierdut măsura și ținta. Aici noi am redescoperit pe Hristos, Biserica și creștinătatea.[...] Trebuie să năzuim totul în Hristos și El va împlini toate prin cei ce-I slujesc."

"În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului.Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă.În măsura în care mi se va îngădui, de acolo, de unde mă voi afla, mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit![...]Testamentul meu este cuvântul de azi. Creştinătatea trebuie să pună un început nou, mai curat, mai aproape de adevăr…". 

"Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!". 

Continuarea drumului crucii pentru Ioan - Caransebeș, Jilava, Aiud

Al doilea proces pentru Ioan

Gherla, Jilava, Aiud

Biruind și ultima reeducare

Totuși, pentru suferințele sale sufletești Dumnezeu nu va întârzia să-i rânduiască o soție minunată. Astfel, la un an după eliberare Ioan se căsătorește cu Constanța, care îl va îngriji cu devotament până la moarte.A fost nevoit să rămână într-o lume ostilă sufletului său delicat, suportând în continuare stigmatul de ”dușman al poporului”. De umilințele îndurate nu s-a putut apăra decât tăcând și iertând totul.

Ultimii ani din viață

Și, nu numai că acești doi mărturisitori sunt nedespărțiți în veșnicie, dar atunci când va veni vremea, credem că cel mai frumos ar fi să-i vedem pe acești doi prieteni cinstiți cu evlavie… în aceeași icoană.

•  Ioan Ianolide, deținutul profet: Doi prieteni în aceeași icoană

•  Ioan Ianolide, deținutul profet: Viata

•  Fericit cei prigoniti: Ioan Ianolide

Despre comunitate

- Am impresia, Valeriu, i-a zis un prieten, ca tu te concentrezi asupra problemelor sufletești, a vieții interioare personale, și neglijezi aspectul social al creștinismului.

Valeriu a raspuns:

- Solutia pe care o dau omenirii crestinii este spiritualitatea crestina, si ea este o conceptie integrala de viata. Nu e ingaduit a ne rezuma la o viata launtrica neglijandu-ne semenii, dar nu se poate nici croi o lumea fara a avea o viata duhovniceasca. Spiritualitea crestina inseamna guvernarea Duhului Sfant. Stradaniile noastre duhovnicesti launtrice sunt o pregatire pentru o vietuire duhovniceasca in societate. A sari peste ele inseamna a merge spre dezastru, caci Il parasim pe Hristos. Daca crestinismul n-ar fi si viata launtrica, el n-ar respecta omul si n-ar cunoaste libertatea lui. Trairea launtrica se ingemaneaza cu oranduirea sociala. Acum insa suntem in ceas de mare cumpana. Sa ne pregatim pentru moarte, ca sa castigam viata.

- Care este deosebirea dintre comunitatea creștină si celelalte societati?

- Comunitatea crestina e bazata pe Duhul Sfant si pe dragoste. Ea e libera. Ea asigura desavarsirea omului, precum si infratirea dintre oameni.Comunitatea crestina nu e nici fictiune colectivista, nici tiranie individualista, ci e adevar si iubire, libertate si munca.[...]

- E bine a trai din mila?

- Mila nu va pieri niciodata, dar nu e bine ca societatea sa se imparta in milostivi si miluiti, caci cei miluiti pot fi umiliti in demnitatea lor de oameni. Mila este un act individual. Comunitatii ii este specific ajutorul reciproc. Dreptatea si justitia sunt ale politicii. Dar si in cea mai perfecta umanitate mila va continua sa fie o caracteristica a relatiilor dintre oameni. [...]

Numai comunitatea libera, constienta, dominata de valori sfinte poate impaca conflictul dintre individualism si colectivism. [...]

- Comunitatea este o problema de interese ori de generozitate?

- Este o problema de constiinta, de cunoastere, de luciditate; caci e unica formula care da si satisfactie sufleteasca si rezolva si aspectele materiale ale vietii. Prin comunitate viata si societatea se dezvolta solidar si armonios.

- Are individul libertate, initiativa, dinamism in comunitate?

- Pe de o parte individul daruieste totul comunitatii, pe de alta comunitatea ii ofera libertatea deplina de lucru si creatie. Comunitatea nu poate fi vie si rodnica decat prin elanul tuturor persoanelor care o compun.

- Cine decide in comunitate?

- Cred ca deciziile trebuie sa fie sobornicesti. Comunitatea e in slujba poporului si poporul trebuie sa decida. Conducatorii si elitele trebuie sa aiba deci adeziunea poporului.

- Comunitatea universala trebuie sa fie centralizata?

- Comunitatile trebuie sa se dezvolte natural. E nevoie insa si de o constiinta a comunitatii universale si de un mod de participare la ea, dar nu prin dirijare si planificare centralizata, caci astfel se ajunge la tiranie.

- Care sunt dusmanii spirituali ai comunitatii crestine?

- Raul, pacatul, patima, egoismul, lacomia, avaritia, orgoliul, invidia, tendinta de dominare, lenea, indiferenta, ignoranta, angoasa, neascultarea, incorectitudinea, necredinta.

- Care sunt dusmanii materiali ai comunitatii crestine?

- Dusman nu este materia, ci intelegerea si folosirea gresita a materiei; nu este necesitatea vitala, ci denaturarea necesitatilor.Nu sunt rele legile si formele, ci absolutizarea lor, nici ideile, caci ideile sunt bune, dar la locul si la vremea lor; dusman nu este viata, fiindca viata este scopul existentei noastre, ci viata rau inteleasa si egoista.

- Care sunt dusmanii din afara ai comunitatii crestine?

- Sunt interesele individuale care se opun comunitatii din egoism ori orgoliu, sunt interesele care se organizeaza colectiv pentru a-i apara egoismul si orgoliul, si, in fine, sunt orgoliile si egoismul care se organizeaza politic si care mineaza comunitatea crestina.

- In fata atator dusmani, ce trebuie sa faca crestinii?

- Sa lupte, sa indrazneasca, sa infrunte pe toti cei ce se opun binelui si adevarului, raspunzand deopotriva indivizilor, organizatiilor si tuturor formelor politice anticrestine.[...]

- Ce e deci de facut?

- Sa formam constiinta crestina a oamenilor.

- Dar sunt prea multi crestini care nu pricep sensul si rostul comunitatii crestine!

- Din pacate acesta este adevarul. Crestinii botezati de azi nu au nici pregatirea sufleteasca a cartehumenilor ori a penitentilor de odinioara.

- Oare vinul cel nou al Evangheliei a avut candva burdufuri noi pe potriva lui?

- Au fost oameni care au trait sfintenia, au fost si societati ce s-au straduit intru dreptate, dar mai e mult de facut. Crestinismul nu se poate declara satisfacut cu un numar de sfinti, nici ci un numar de manastiri, ci cu un mod de viata si cu o societate crestina.

- Acorzi incredere oamenilor?

- Da, dar si raspundere.

- Incercand sa schimbam lumea, nu exista riscul sa cadem in istoricitate si omenitate?

- Omul nu se poate salva fara Dumnezeu.Istoria nu se poate desavarsi fara aspiratia transcedentala, de aceea credinta este baza intregii lumi crestine. Avem nevoie de har, multumim lui Dumnezeu ca ne-a dat har, cautam la randul nostru sa ne indeplinim rolul de oameni. Am fost mantuiti prin Hristos, ramane sa ne mantuim si prin faptele noastre.

Despre rolul creștinismului

- Care sunt Valeriu, nazuintele crestine de azi?

- Acum si in viitor sunt necesare doua procese crestine: unul de reincrestinare a crestinismului si altul de increstinare a necrestinilor. Prin reincrestinare intelegem intrarirea creditei crestine, efortul de traire autentic crestina, trepte de desavarsire duhovniceasca, comunitate crestina activa, solidara, frateasca, si definirea formulelor de viata crestina. Dar crestinatatea a pierdut rolul ei mesianic si nu mai are forta istorica necesara de polarizare, de indumnezeirea lumii. In acest fel, ea lasa spatiu liber pentru pagani, atei, iudei. Cine crede fara a fi si un misionar, acela inca n-a cunoscut frumusetea credintei.

- Crezi, Valeriu, ca traditionalismul, deci si crestinismul, inseamna traire in trecut?

- Nicidecum. Crestinismul e actualitate, e Hristos in actualitate. Daca viata e unica si mereu noua, cum am putea trai in trecut? Si daca viata a ajuns la formele actuale, cum ar putea sa nege trecutul? Prin traditie nu traim in trecut, ci dam continuitate Duhului Sfant, acum si in vecii vecilor. Cu discernamant, cu grija, cu intelepciune trebuie sa invatam din traditie cele necesare in actualitate si in viitor.

- Crezi, Valeriu, ca putem trai in perspectiva eshatologica, rupti de lume, de istorie, de actualitate?

- O astfel de teorie este pe cat de absurda, pe atat de ipocrita. Vesnicia incepe acum. Numai daca traim vesnicia acum o vom avea eshatologic, altfel o pierdem. Deci crestinii fac istorie, dar nu se confunda cu istoria, caci numai nazuind spre vesnicie vom avea lumina si puterea de a face din istorie trepte mereu noi, mereu mai sus catre Imparatia lui Dumnezeu.

- Ce este necesar pentru a zidi lumea crestina?

- Este bine sa ne orentam dupa exemplul clasic al comunitatii apostolice: sa cunoastem bine invatatura crestina pentru a-i vedea aplicabilitea in actualitate; sa ne unim intr-o lucrare solida, in lumina si sub calauzirea Duhului Sfant;sa traim intr-o comunitate obsteasca a dragsotei, care sa fie dupa voia lui Dumnezeu; sa ne rugam, sa liturghisim, sa ne unim cu Hristos, ca prin harul si darul Lui sa fim in Imparatia Lui.

- Valeriu, care sunt factorii care mantuiesc lumea?

- Am putea spune ca este unul singur: Dumnezeu; si n-am gresi, caci de la El este totul si prin El se va desavarsi lumea. Dar procedand astfel, n-am intelege bine omul, viata natura. Deci sunt doi factori care decid destinul lumii: Dumnezeu si omul, pogorarea lui Dumnezeu si nazuinta omului spre cer, harul dumnezeiesc si vointa omului. Conlucrarea lui Dumnezeu cu omul este cheia mantuirii lumii.

- Putem prezenta lumii un plan crestin concret de viata si guvernare?

- Crestinii propun lumii o spiritualitate, iar lumea trebuie sa gaseasca formele de viata corespunzatoare ei in actualitate. Fundamentarea lumii pe credinta este o reimprospatare necurmata a Evangheliei. Duhul apostolic si martiric trebuie sa ramana mereu viu.Nazuintele sfinte trebuie sa vibreze necontenit in lume; Nazuim spre o lume crestina, arzand in flacara credintei si a iubirii, urmand patimile si martiriul, preamarind Invierea, Schimbarea la Fata si Inalatarea.

Criza civilizaţiei contemporane este în primul rând religioasă.Creştinătatea trebuie reîncreştinată, atât în duh, cât şi social. Creştinii lâncezesc şi nu mai cunosc arderile sfinte. Sunt dezbinaţi şi nu mai au unitate. Nu mai au conştiinţa misiunii lor, nu mai cred în împărăţia lui Dumnezeu. Sunt derutaţi de confuzii ideologice şi nu mai au o viziune proprie.Pare aberant, dar vedem mulţi creştini cu concepţie antropocentrică, egoistă, umanistă, pozitivistă ori materialistă, ancorând Biserica fie în factorul politic, fie în cel social ori economic.

Ioan Ianolide,Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 468-469

Psalmul 76

2. Cu glasul meu către Domnul am strigat, 

cu glasul meu către Dumnezeu, şi a luat aminte la mine. 

3. În ziua necazului meu L-am căutat pe Dumnezeu 

cu mâinile mele noaptea  înaintea Lui şi n-am fost amăgit; 

sufletul meu n-a vrut să se mângâie. 

4. Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit; 

cugetat-am şi s-a împuținat duhul meu. 

Oprire.

5. Apucat-au înaintea străjilor ochii mei, 

tulburatu-m-am şi n-am grăit. 

6. Cugetat-am la zilele cele de demult 

şi de anii cei veşnici mi-am adus aminte şi chibzuiam.

7. Noaptea cu inima mea stăteam la sfat 

şi duhul meu răscolea: 

8. Au doară, în veci va lepăda Domnul 

şi nu va mai binevoi nicicând? 

9. Au până în sfârşit Își va opri mila Sa? 

Sfârșitu-s-a cuvântul din neam în neam? 

10.Au doară va uita să Se îndure Dumnezeu? 

Sau va aduna întru mânia Sa îndurările Lui? 

Oprire.

11. Şi am zis: Acum am început, 

aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt. 

12. Adusu-mi-am aminte de lucrurile Domnului 

ca voi pomeni dintru început minunile Tale. 

13. Şi voi cugeta la toate lucrurile Tale 

şi la înfăptuirile Tale voi cugeta întru sinemi. 

14. Dumnezeule, întru cel sfânt este calea Ta. 

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? 

15. Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni,

cunoscută ai făcut între noroade puterea Ta. 

16. Răscumpărat-ai cu braţul Tău norodul Tău, 

pe fiii lui Iacob şi ai lui Iosif. 

Oprire.

17. Văzutu-Te-au apele, Dumnezeule, 

văzutu-Te-au apele şi s-au spăimântat,

Tulburatu-s-au adâncurile. 

18. Mulțimea sunetului apelor, glas au dat norii,

 că săgeţile Tale trec. 

19. Glasul tunetului Tău în roată, 

luminat-au fulgerele Tale lumea, 

clătinatu-s-a şi s-a cutremurat pământul. 

20. În mare căile Tale,

 şi cărările Tale în ape multe,

 şi urmele Tale nu se vor cunoaşte. 

21. Povăţuit-ai ca pe nişte oi pe norodul Tău, 

prin mâna lui Moise şi a lui Aaron. 

2. Cu glasul meu către Domnul am strigat, 

cu glasul meu către Dumnezeu, şi a luat aminte la mine.

Dar care este necazul duhului? Pentru ce are dureri duhul? Pentru că înțelege că ceva îl desparte de Dumnezeu.Simte un zid despărțitor. Este aceeași cauză care produce robiile babilonice ale lui Israil, fiecare necaz, fiecare zbucium, fiecare grijă și fiecare despărțire de Dumnezeu. Estepăcatul. De aceea caută și ultima cucerire, care nu este nimic altceva decât Domnul. Pentru asta și spune: nimic altceva nu am făcut în viață decât să strig către Dumnezeu.