Quantcast
Channel: Român Ortodox în Franța
Viewing all 745 articles
Browse latest View live

Strigare de la râul Babilonului: "Doamne, te rog, călătoreşte cu mine în Taina Întoarcerii!"

$
0
0


Jurnal de migrant: O, „râu al Babilonului” vieții mele…


La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion.

În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre.

Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: „Cântați-ne nouă din cântările Sionului!”

Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?

De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!

Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele.

Adu-ți aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau: „Stricați-l, stricați-l până la temeliile lui!”

Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ți va răsplăti ție fapta ta, pe care ai făcut-o nouă.

Fericit este cel ce va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră.

Eram prea prunc când am auzit acestă cântare. De la un dascăl schelălăit, ce-și bucura bătrânețea din plânsul de bucurie făcător al Bisericii. Atâta jale era în cântarea bătrânului, încât, te și vedeai într-un film cu evrei, la mal de Eufrat, plângând absența rugăciunii de la Templul din Ierusalim.

M-am întrebat. Și încă mă întreb. De unde plângerea sfâșietoare a evreilor asupra absenței unui Dumnezeu prezent și într-un zâmbet nevinovat? Și nu am înțeles, până ce nu am gustat și eu din pâinea de lacrimi a Babilonului vieții mele…

Doriţi să vă spun o poveste? Una adevărată, mai adevărată decât altele pe care le-aţi citit în paginile Jurnalului… O poveste a căderii şi a căutării căii spre Taina Întoarcerii…

Aveam totul. Dar totul! …Tot ce îşi putea dori un bărbat, la un pic peste 30 de ani. O familie frumoasă şi binecuvântată, o minune de copilă, cu ochii mari şi negri. Cele materiale, slavă Domnului, erau suficiente.

Cariera îmi începuse a străluci, cum mulţi tineri şi-ar dori. Adevăr vă zic, eram de invidiat. Pe propriile puteri să te ridici… studiile erau finalizate la cel mai înalt mod posibil în ţara noastră. Mai mult, le făceam toate din pasiune. Munca, îmi era a doua dragoste! Mă simţeam acasă la locul de muncă, lucram ca pentru propria casă. Eram dedicat, mai mult decât pot unii să înţeleagă…

Într-o dimineaţă de octombrie, mă îndreptam spre unul din locurile de muncă ce curgeau pe timpul unei zile. Bruma stătea pe trandafirii maxim înfloriți. Roşu argintat. Mi-au dat lacrimile… Cât de mult m-ai binecuvantat Doamne, am spus printre lacrimile fierbinți ce se rostogoleau spre slava lui Dumnezeu. Da, eram şi mă simțeam fericit…

Am căzut în genunchi, în plin oraş, în faţa grădinii de trandafiri… în spate strălucea silueta unei biserici istorice…

Am căzut. De tot. Din tot. Din slava lui Dumnezeu. Din familie. Din mâna strânsă a copilei cu ochi de abanos. Din carieră. Aproape şi din viaţă.

Parcă nu mă mai opresc din cădere… Mai jos şi tot mai jos. Nu credeam ca eu, om cu toate în regulă, să cad atât de jos. Şi parcă tot nu mă opresc… Să te vezi în hăul vieţii tale, iar hăul şi râpa să se adâncească de la clipă la clipă. Ai vrea să te agăţi de ceva, însă nicio rădăcină, niciun ciot, nu îţi iese în cale…

Ce ai ajuns, suflete? Spre ce te îndrepţi, scânteie de dumnezeire…?

Drama căderii şi minunea întoarcerii

O, de cât bine, m-am lipsit eu, pătimaşul. Avuţia care am luat-o, am cheltuit-o. Porunca am călcat. Vai mie, ticăloase suflete, că în focul cel veşnic, va să te osândești. Pentru acesta, mai înainte de sfârșit, strigă către Hristos Dumnezeu: Primește-mă Dumnezeule ca pre fiul cel desfrânat şi mă mântuieşte.”(Slava la vecernia Duminicii Întoarcerii Fiului Risipitor)
Este povestea mea. Proprie şi personală! Da, a stăpânului tastelor, ce scriu Jurnal de Migrant. Este căderea mea. Proprie şi personală.

Da, încă mă hrănesc cu roșcovele străinătăţii în pământ londonez.Şi trăiesc din amintirile a doi ochi mari şi negri, fericirea vieţii mele…

Ştiţi ce este cel mai greu? Atunci când, în teorie, ştii calea care te poate scoate din ţara roşcovelor, dar nu găseşti puterea a face primul pas. Taina Întoacerii, căci despre ea este vorba, este una din minunile fundamentale ce le putem gusta într-o viaţă.

Am cunoscut mulţi oameni care s-au întors. Căci fiul din Evanghelie trebuie văzut ca omul care s-a întors şi nu precum omul care a păcătuit. Pentru că taina întoarcerii este mai mare şi o copleșește pe cea a căderii.

Dă-mi partea mea de avere”. Eu am fost acela. Dumnezeu mă dăruise deja. Şi totuşi eu am vrut mai mult, mai mult decât averea pe care deja o aveam din belşug.

Vedeţi, şi în textul scripturistic, accentul cade pe „a mea”. Am vorbit şi încă vorbesc prea mult despre „viaţa mea”, „casa mea”, „maşina mea”… Trăiesc în lumea lui „a mea, al meu”. Dar lui Dumnezeu ce îi mai rămâne?

Iar Dumnezeu drăguţul, nu a cârtit şi a dăruit boireşte. Har peste har şi dar peste dar..

Dar cine să asculte? „Este viaţa mea, fac ce doresc cu ea…Tu, suflete, ţii morțiș să pleci în ţara plăcerii? Să pleci din Raiul pe care ţi l-a dăruit Dumnezeu, în ţara necunoscută şi prea fardată a plăcerii…

Şi pleci! Sec şi simplu. Nu mai ţii cont de nimeni şi de nimic, doar „tu decizi!”, nu?

Ne amagim cu lucruri mari…carieră, casă, vacanțe, împlinirea plăcerii. Când simți că ai totul… de fapt ai pierdut TOTUL. Înșelare şi iluzie. Vânare de vânt. Dar este prea târziu, averea Tatălui este deja risipită…Îţi vine să urli, dar ce mai contează. Cine să te mai audă…porcii? Nu te înțeleg, pentru că vorbesc cu totul şi cu totul altă limbă.

Sluga porcilor vs. fiul Tatălui


S-a meritat?” Mă întreb, după cădere…Nu, normal că nu s-a meritat.

Întrebați-l pe strămoșul Adam, dacă l-a mulțumit mușcarea din mărul cel tămâios?

Izvorul şi cauza dramei tuturor oamenilor este în îndepărtarea lor de Dumnezeu. Răul constă în faptul că nu vrem să ne acceptăm greșeala.Orice alt lucru nu se pare prea greu să-l facem, dar să ne pocăim ne este cel mai greu. Nu vrem. Pur şi simplu. Facem metanii, rugăciuni, psaltire, Liturghie, milostenii, ne şi jertfim, dacă este nevoie. Dar când este vorba de pocăinţa cea adevărată, de „metanoia” – schimbarea minţii, şovăim tare. Oare de ce?

Nu îmi mai doresc să trăiesc aşa! Refuz. Trebuie să mă întorc!”, îţi spune sufletul într-o bună zi. Simplu de zis. Pentru că Taina Întoarcerii este una dumnezeiască şi îndumnezeitoare. Mai întâi ai nevoie de o altă taină – cea a sfărâmării.Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâma şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârșește, ci pe cei ce se împărtășesc, îi sfințește”.

Hristos, modelul nostru, s-a sfărâmat pe Sine, ca să ne salveze pe toţi. La propriu. Şi o face Liturghie de Liturghie…Hristos, creatorul a tot ce vedem, se face Firimituri, ca noi să putem să devenim pâine lui Dumnezeu. Nu vom înțelege taina Euharistiei, până nu vom simţi cu adevărat că totul s-a sfărâmat prin suferinţă în noi. Cu cât mai mult tace Dumnezeu, cu atât este mai prezent. Pentru a putea să trăieşti, să respiri din nou liber, totul trebuie să se sfărâme în tine. Da, Hristos va intra doar acolo unde totul, dar totul este sfărâmat. Să nu mai fie minciună, orgoliu, mândrie, să nu mai fie funinginea păcatului…Sigur că doare. Şi în ce fel doare…!

„Doamne, te rog, călătorește cu mine în Taina Întoarcerii!”


Un SMS ar fi de ajuns. „Tată, sunt bine!Dar din ţara căderii nu reușești să scrii nici măcar un mesaj. Cum zice românul „te doare nasul”… să recunoști că ai făcut greșeala vieţii tale.

A rosti cuvântul „Tată” este egal cu „iartă-mă, vreau să mă întorc”.

Această schimbare de atitudine, de trezire a conștiinței şi de recunoaștere a stării nefirești în care ne aflăm, este începutul pocăinţei. De acum abia începe Taina Întoarcerii. Căci doar întoarcerea la Dumnezeu ne dăruieşte haina începutului bun, inelul de aur – reînfierea prin har şi viţelul cel îngrăşat – Taina cea mare a Sfintei Euharistii.

Am plâns. Şi încă plâng. Precum Adam dincolo de gardul viu al Edenului. Precum fiul în ţara porcilor. Însă am îndrăznit: „Nu se poate ca Dumnezeu să nu-Și ofere ajutorul, însă la vremea pe care o știe doar El".

-Uite, te înțeleg, îmi dau seama ce este în sufletul tău”, zice Domnul.

„- Dar, Doamne, nu mai pot suferi! Mi-a ajuns…” Iar Hristos tace din nou.

„- Doamne, nu îți cer miracole sau minuni ci doar să-mi dai putere să accept. Să respir. Ajută-mă să fiu aici, să accept că acest moment este cel mai important al vieții mele. Dă-mi conștiința că înfrângerea, căderea sau eșecul, sunt doar o parte firească a vieții. Doamne, te rog, călătoreşte cu mine în Taina Întoarcerii!



Părintele Haralambos Papadopoulos - Încercările ne zdrobesc coaja groasă a egoismului

$
0
0



Căderea omului este un fapt lăuntric foarte profund.Purtăm căderea ca pe neputința de a fi desăvârșiți."Sunt distrus, sunt o epavă!", "Sunt sfâșiat lăuntric și nu pot să mă adun!".  Prin urmare, această cădere profundă nu mă lasă să mă văd așa cum sunt în realitate. Îmi văd sinele parțial, fragmentat, nu ca pe întreg. Ca urmare, nu pot avea o imagine reală asupra persoanei mele.Această situație îmi provocă foarte multă neliniște, tulburare, frică, nesiguranță și amenințare.

Pentru a putea face față acestei stări, ego-ul începe să creeze imagini false. Din ce se hrănește ego-ul? Din realizările noastre. Ego-ul dorește să își atingă scopurile, de aceea creează întotdeauna probleme. Pentru că nu cunoaștem atât de bine viața lăuntrică și gândirea niptică din cadrul Bisericii, nu realizam că am transferat această logică lumească și în viața duhovnicească. Rezultatul acestui lucru este că ne hrănim de multe ori ego-ul cu "lucruri duhovnicești". Posturile, rugăciunile, privegherile le săvârșim în mod egoist, astfel încât acum hrănesc ego-ul "duhovnicesc". Oricum ar fi ego-ul se hrănește cu mulțumirea de sine: "Slavă Domnului că am reușit să postesc și anul acesta!", "Slavă Domnului că m-am împărtășit și sunt mulțumit!", "Slavă Domnului că am mers la priveghere! A fost minunat și mă simt foarte bine!". Toate acestea hrănesc egoismul.În vreme ce, din perspectiva duhovniciei ortodoxe, este necesar să se facă o dezgolire de sine, pentru a fi îmbrăcat în harul dumnezeiesc

Cine e Sfântul? Sfântul este cel dezgolit de sine cu desăvârșire, până la sfârșit. Acesta a lepădat toate cele ale omului vechi și înaintează fără armele carierei, ale bogăției și ale egoismului.Leapădă chiar și armele virtuții! Uită și virtutea! De aceea spun Părinții - chiar Sfântul Porfirie spune: "Nu te gândi la binele pe care îl faci! Să nu știe stânga ta ce face dreapta ta!". Înaintea lui Dumnezeu ne înfățișăm goi, iar acolo ne îmbracă harul dumnezeiesc. Însă, pentru că avem acest egoism puternic și această îngâmfare, nu putem singuri [să facem] această lucrare. Si, ce se întâmplă? Vin încercările...  

Atunci când Sfântul Antonie spune în Filocalie: "Ridică ispitele și nu este nimeni care să se mântuiască", noi avem tendința de a interpreta toate lucrurile foarte legalist și moralist."Trebuie să sufăr ca să mă mântuiesc!", "Trebuie să pățesc ceva pentru a-mi ispăși păcatele!". Aceasta este gândirea celor care nu se uită decât la litera legii. Sfântul Antonie nu se referă la acest lucru. Dacă s-ar fi referit la asta, atunci am fi avut un Dumnezeu care îi pedepsește pe oameni, care le forțează libertatea, le trimite boli... Sfântul Antonie nu vorbește despre asta. Prin înțelepciunea și experiența Duhului Sfânt și a vieții în pustie, Sfântul Antonie spune că nu ne pute mântui fără ispite. Pentru că încercările sunt cele care te vor aduce la o cunoaștere mai profundă asupra propriei persoane, a fratelui tău și, mai târziu, a lui Dumnezeu

Încercarea vine să împlinească ceea ce noi nu putem săvârși singuri. De exemplu, dacă ni s-ar da un bisturiu să ne operam pe noi înșine, cât de adânc am tăia? Ne-am opri la suprafața pielii, am tăia puțin al doilea strat al epidermei, ne va durea și ne vom opri. De ce? Pentru că avem acest mecanism al autoconservării și al autoapărării, care există în ego-ul nostru.

Prin urmare singuri nu vom putea ajunge departe, nu ne vom putea lovi egoismul. Si, vine o încercare, care, fără să te întrebe - și asta e secretul încercării, că nu te întreabă: "vrei să vin azi, sau mâine?"-,  intră în viața ta și, în focul ispitei, te vei zdrobi. Vezi că ești neputincios, că ai limite, vezi moartea înaintea ta și că nu ai nicio ieșire. Atunci găsești posibilitatea de a te smeri, de a te goli de tine însuți. Încercările sunt cele care ne vor deschide drumul și vor sparge coaja tare a egoismului! Iar, mai târziu, va veni harul Sfântului Duh să ne întărească, acolo, în iadul nostru.  

În concluzie, ca să ajungă cineva în rai, trebuie să treacă de sute de ori prin iad! Nu există altă cale! Va trece de multe ori prin propriul său iad ca să ajungă în rai!

Traducere: Maica Agatha, Manastirea Dragomirna

De ce schisma din Ucraina are potențialul Marii Schisme din 1054? Biserica Ortodoxă Română se află pe linia de fractură. Ce poate face Patriarhul Daniel?

$
0
0
Teritoriile canonice ale Bisericilor ortodoxe autocefale

 

Deși suntem vecini cu Ucraina și acolo trăiesc o jumătate de milion de români, schisma bisericească din țara de la nordul României pare ceva depărtat și neimportant. În mass-media românească, laică și bisericească, doar câteva știri și-au găsit loc despre conflictul început între Kiev și Moscova în anii 1991–1992, în care s-a implicat în 2018 Patriarhia de Constantinopol.

Pe lângă faptul că lucrurile se întâmplă în altă țară, greutatea de a înțelege cât de gravă este schisma din Ucraina vine și din aceea că problemele generate de secularism în România sunt foarte acute: presiunea pentru introducerea educației sexuale comprehensive (pro-avort și pro-homosexualitate) și eliminarea religiei din școli, eșecul Referendumului pentru căsătorie și inițiativele de legalizare a parteneriatului civil, presiunea pentru retragerea finanțării cultelor de către stat etc.

Dar potențialul acestei schisme este mult mai mare decât cel al secularismului, pentru că acesta atacă Biserica din exterior, dar schisma o atacă din interior.Astăzi nu mai au importanță multele probleme care au existat în perioadaMarii Schisme din 1054, darMarea Schismă a transformat lumea creștină pentru 1000 de ani și continuă să o facă.

Schisma din Ucraina a apărut din dorința unei părți a episcopilor din Ucraina de a fi independenți de Biserica Rusă, din care făceau parte, și care au creat în 1992 Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană.Din aceasta s-a rupt o parte, care s-a intitulat Biserica Ortodoxă Ucraineană – Patriarhia Kievului.Liderii lor au fost caterisiți și apoi anatemizați de BO Rusă, iar aceste pedepse au fost aprobate de toate Bisericile Ortodoxe autocefale. Situația s-a schimbat în 2018, când Patriarhia de Constantinopol a emis un set de hotărâri prin care a anulat actul din 1686 prin care episcopii din Ucraina erau puși sub jurisdicția Patriarhiei Ruse, a anulat caterisirile pronunțate față de conducătorii schismei (fără a le recunoaște titlurile de patriarhi pe care ei și le luaseră), a validat hirotoniile făcute de ei, a unificat cele două biserici schismatice într-una, invitând și episcopii din Ucraina aflați în jurisdicția Patriarhiei Moscovei să li se alăture, a dat noii biserici un Tomos de autocefalie limitatăși a recunoscut-o ca singura canonică pe teritoriul Ucrainei.BO Rusă a întrerupt comuniunea cu Patriarhia de Constantinopol și a anunțat că va întrerupe comuniunea cu oricine va recunoaște noua structură.În 2019, la întronizarea primatului noii biserici, Mitropolitul Epifanie, nu a participat niciun reprezentant al unei Biserici autocefale, în afară de cei de la Constantinopol.
 
La o primă vedere, sensibilitatea de creștini atenți la binele semenilor ne face să gândim rapid: orice țară, orice popor are dreptul să aibă o biserică autocefală, cum avem și noi, românii, și atunci de ce să nu aibă și ucrainenii o biserică autocefală a lor? De altfel, tradiția canonică spune că organizarea bisericească trebuie să urmeze organizarea statului (canoanele 17 Sinodul IV Ecumenic și 38 Trulan).
 
Dacă lucrurile ar fi așa de clare, ar fi fost clare și pentru cei 95 de episcopi ucraineni care țin de BO Rusă și ei s-ar fi alăturat noii Biserici – dar numai doi dintre ei au făcut-o!
 
În plus, dintre Bisericile Ortodoxe autocefale, câteva s-au pronunțat clar pentru nerecunoașterea noii biserici: Patriarhia Antiohiei, Biserica Sârbă, Biserica Poloneză și Biserica Cehiei și Slovaciei. Unele Biserici au chemat la organizarea unui Sinod Pan-Ortodox sau la o adunare a conducătorilor bisericilor autocefale care să rezolve problemele.

Sinodul BOR a luat în discuție problema la ședința din 21 februarie. În Comunicatul emis, cere dialog între Patriarhia Ecumenică și Patriarhia Moscovei și, dacă acesta va eșua, cere întrunirea unei adunări a tuturor conducătorilor de biserici ortodoxe locale autocefale pentru a soluționa problema din Ucraina.
 
Iată câteva motive pentru care schisma din Ucraina are potențialul de a împărți întreaga lume ortodoxă în două, așa cum s-a întâmplat în 1054.

1. Presiunea politică foarte mare


Schimbarea poziției Patriarhiei Constantinopolului s-a datorat în mare măsură faptului că ea depinde de sprijinul politic al Statelor Unite, care o folosesc în conflictul cu Rusia.Această realitate nu se schimbă, este o constantă de la începutul secolului XX.
 
În același timp, sprijinul pe care statul rus îl acordă BO Ruse și suprapunerea parțială a intereselor BO Ruse cu interesele Rusiei (conceptul de „lumea slavă”) nu se vor schimba. Continuarea conflictului politic Occident – Rusia duce la alimentarea conflictului bisericesc Constantinopol – Moscova

2. Justificarea autocefaliei prin ideologia marxistă a drepturilor și filetism în cazul Bisericii Ucrainene autocefale se poate extinde


Trăim într-o societate în care libertatea și fericirea proprie sunt văzute ca un scop în sine, pentru a căror împlinire se pot folosi mijloacele necesare (avortul este justificat cu binele mamei, „căsătoria” homosexuală este justificată de fericirea partenerilor, eutanasia la cerere este justificată de dorința persoanei care are dreptul la moarte demnă etc.). Ideologia drepturilor permite trecerea rapidă de la „avem drepturi care ni se cuvin” la „pentru că nu ni se dau, le vom lua cu forța, distrugându-i pe cei care nu ni le dau”.

În Ucraina, obținerea autocefaliei BO Ucraineană este justificată după modelul luptei de clasă a marxismului cultural, în care cei oprimați, Biserica Ucraineană autocefală, se revoltă împotriva oprimatorilor, BO Rusă, și își cuceresc drepturile. Dar acest model de gândire este în afara Evangheliei. Hristos Domnul nu a îndemnat la o astfel de revoltă.

Trebuie spus că e firesc ca biserica din Ucraina să fie autocefală. Dar drumul spre autocefalie trebuie să fiu unul cu Dumnezeu, nu fără Dumnezeu.

BO Rusă nu a respins apriori dorința credincioșilor ucraineni. În 1990, Patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei i-a dat Mitropolitului Filaret al Kievului un Tomos care garanta „independența în autoguvernare” (nu au fost folosiți termenii de autonomie și autocefalie) și l-a intronizat ca „Mitropolit al Kievului și al întregii Ucraine”, nu doar al Kievului, cum era până atunci. Procesul a fost continuat în anul 2014, când Patriarhia Rusă a acordat Bisericii Ucrainene din jurisdicția ei „autonomie extinsă”, cu doar câteva elemente mai puțin decât autocefalia deplină.

De altfel, este foarte important de știut că Mitropolitul Onufrie, actualul conducător al Bisericii Ucrainene care ține de Moscova, a declarat că BOU-PM vrea autocefalia, dar numai după ce se va face pace între Ucraina și Rusia. Această poziție este aceeași cu poziția pe care a avut-o în 22 ianuarie 1992, cânda fost între episcopii ucraineni care au semnat cererea de acordare a autocefaliei.Atunci a fost pedepsit cu mutarea din scaun de către… Mitropolitul Filaret al Kievului, cel care va declanșa peste câteva luni schisma!

În ceea ce privește filetismul (punerea identității etnice deasupra identității religioase), acesta este evident la Biserica Ucraineană autocefală, care urăște Biserica Ucraineană care ține de Patriarhia Moscovei, deși are aceeași credință cu ea, dar se manifestă foarte cald față de Biserica Greco-Catolică din Ucraina, pe criteriul etnic.În Ucraina, pe lângă presiunea statului, noua biserică duce ea însăși, prin preoții și credincioșii ei, o campanie violentă de preluare a parohiilor de la Biserica ce ține de Moscova: bătăi în curtea bisericilor, incendieri, profanări etc.

Pe lângă adevărul de credință, smerenia și dragostea sunt esența credinței ortodoxe. Ori comportamentul noii biserici nu artă nici smerenie, nici dragoste.

Canoanele care prevăd ca organizarea bisericească să urmeze organizării de stat nu au legătură cu filetismul și cu ideologia drepturilor, ci ele vizează buna organizare a vieții bisericești. Părintele Liviu Stan a explicat aceasta: 
„Baza națională pentru organizarea unei Biserici autocefale nu constituie o bază obligatorie și nici singura bază care reclamă sau justifică organizarea unei unități autocefale… Nu trebuie să se excludă posibilitatea de a se lua drept bază pentru organizarea unor unități autocefale și cadrul geografic, și cadrul politic statal, și cadrul statal polinațional, precum și orice alte forme în care se va organiza în dezvoltarea sa istorică viața omenească”.
Dacă această schismă nu se încheie prin pocăință și pace, ci Biserica autocefală va fi absolvită de vină doar prin gestul Patriarhiei Ecumenice, modelul va fi invocat în scurt timp de două alte biserici schismatice pe criterii naționale, din Muntenegru (recunoscută prin conslujire de Biserica Ucraineană autocefală) și din Macedonia (din mai 2018 Patriarhia de Constantinopol îi examinează statutul în vederea recunoașterii), rupte din Patriarhia Sârbă, și de Biserica din Liban, care vrea să se rupă din Patriarhia Antiohiei.

3. Atitudini de tip papal ale Patriarhiei Constantinopolului și ale Patriarhiei Moscovei


Asumarea unui primat de tip papal de către Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului a fost evidențiatăîn caterisirea Patriarhului Diodor al Ierusalimului din 1993 (pronunțată de un Sinod la care au participat doar intâistătători de neam grec), în amenințarea din 2016 că va caterisi episcopi și clerici din Biserica autocefală a Greciei care critică Sinodul din Creta dacă Arhiepiscopul Atenei nu îi va pune la punct. În 1925, Patriarhia Constantinopolului a recunoscut, în dauna Patriarhiei Moscovei, o schismă din Rusia, Biserica renovaționistă (existentă între 1922 și 1946), creată de comuniștii sovietici pentru a submina Patriarhia Moscovei.

Iar deciziile legate de schisma din Ucraina au fost luate fără consultarea vreunei biserici autocefale.
 
În Tomosul acordat noii Biserici ucrainene, Patriarhia Constantinopolului afirmă cu tărie dreptul său exclusiv asupra diasporei ucrainene și, implicit, asupra tuturor teritoriilor în care nu există o biserică autocefală canonică. Adică toată lumea în afară de Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Serbia, Georgia, Albania, Polonia, Cehia, Slovacia, Cipru, Israel (Patriarhia Ierusalimului), Siria, Liban și câteva state arabe (Patriarhia Antiohiei) și Africa (Patriarhia Alexandriei).

Dar aproape toate bisericile autocefale au episcopi în statele care nu sunt un teritoriu canonic al unei biserici anume. De exemplu, în Europa Occidentala și în SUA, toate bisericile autocefale au ierarhi care păstoresc credincioși care eu emigrat acolo sau convertiți.BOR are 12 episcopi în Franța, Germania, Italia, Spania, Portugalia, țările nordice, America de Nord și Australia. Nicio biserică autocefală nu va recunoaște această pretenție a Constantinopolului.
 
La rândul ei, Patriarhia Moscovei nu a consultat nicio biserică autocefală în 1970, când a acordat autocefalie Bisericii Ortodoxe din America (OCA), care s-a dezvoltat dintr-o misiune rusă începută în 1794 în Alaska.
 
Așadar, practica arată că și Constantinopolul, și Moscova ar dori să acorde singure autocefalia, în cazul în care li se solicită și hotărăsc să o facă, fără nicio consultare cu alte Biserici locale.

4. Atitudini de tip protestant ale Patriarhiei Constantinopolului și ale Patriarhiei Moscovei

 
Una dintre hotărârile Patriarhiei Constantinopolului a fost șocantă și a pus sub semnul derizoriului implicarea în schisma ucraineană: anularea propriului act prin care, în 1686, a pus ierarhia din Ucraina sub jurisdicția de facto a Moscovei.Să anulezi un act vechi de 328 de ani înseamnă să deschizi calea spre anularea oricărui act din trecut, spre anularea principiului istoric prin care actele Bisericii care sunt recunoscute de pleroma credincioșilor se incorporează în tradiția Bisericii.O astfel de atitudine, prin care se deschide posibilitatea haosului în locul ordinii în Biserică, este asemenea modului protestant de gândire.
 
 O altă hotărâre, de același tip, este decizia recunoașterii necondiționate a tuturor hirotoniilor făcute în Biserica Ucraineană autocefală în perioada în care întâistătătorii ei erau caterisiți și anatemizați, caterisire și anatemă recunoscute de toate Bisericile Ortodoxe locale, inclusiv, în mod repetat, de Patriarhia de Constantinopol. Iar odată cu acordarea Tomosului, propria poziție de câteva decenii este aruncată la coș, ca și cum nu ar fi existat.
 
La rândul ei, Patriarhia Rusă ignoră faptul că există un primat al Constantinopolul, pe care ar trebui să îl respecte.Urmând acestei linii de gândire, Patriarhia Bulgară a anunțat în 2017 că se consideră Biserică-mamă a Bisericii schismatice din Macedonia (desprinsă din Patriarhia Sârbă) și va cere Bisericilor locale să recunoască Biserica Macedoniei.

5. Bisericile locale sunt dezbinate în privința acordării autocefaliei, dar principiul de soluționare există: armonia dintre primat și sinodalitate


Prin migrație și prin convertire, numărul ortodocșilor din Europa Occidentală și din America de Nord crește constant. Ca urmare, în mod firesc, în câteva decenii, se va pune problema acordării autocefaliei bisericilor locale din diferite state.

Deja există mecanisme de cooperare în unele state în care nu există o jurisdicție canonică unică, cum este Adunarea Episcopilor Ortodocși din Franța, Adunarea Episcopilor Canonici din Germania.
 
Patriarhia Rusă are în componența ei mai multe biserici autonome în afară de cea din Ucraina: Japonia, China, Moldova.Mai are și biserici care nu sunt autonome, dar au autoguvernare în Kazahstan (9 episcopi), Bielorusia (11 episcopi). Mai devreme sau mai târziu, în toate aceste state se va pune problema autocefaliei.
 
Aceeași problemă va fi cu țările din Africa, ce sunt incluse toate în Patriarhia Alexandriei.

Problema este cum se va acorda autocefalia atunci când comunitatea ortodoxă va deveni matură în aceste state: prin răpire și schismă, sau cu pace și cu păstrarea unității?

Se va acorda bisericii oricărui stat nou care va apărea și cât mai repede după declararea independenței acelui stat?În prezent, Biserica din Abhazia este în schismă față de Patriarhia Georgiei și își cere independența, considerându-se continuatoarea unei structuri independente care a existat din secolul XV până în secolul XIX în Abhazia. Sau se va aștepta o maturizare, o încredințare că acea comunitate a credincioșilor poate fi responsabilă față de darul autocefaliei?Că ea poate lua hotărâri după voia lui Dumnezeu și nu exclusiv după interesele de stat sau etnice sau, mai rău, ale unor politicieni.
 
Acum, Biserica Ucraineană autocefală îi face campanie electorală lui Petro Poroșenko (cu rol decisiv în recunoașterea ei de către Constantinopol),dar, în viitor, ea poate deveni anexă la ultra-naționalismul ucrainean care, față de ruși, a luat forma șovinismului.În aceeași perspectivă a maturității, cum poate fi catalogată explicația Mitropolitului Epifanie, capul noii biserici autocefale, că îl pomenește pe Patriarhul Chiril, dar nu se roagă pentru el?
 
Realitatea este că, până în prezent, nu s-a ajuns la un consens privind modalitatea de acordare a autocefaliei.De exemplu, problema autocefaliei a generat o schismă între Patriarhia Ecumenică și Biserica Bulgară care a ținut 75 de ani, între 1870 și 1945.
 
Constantinopolul dorește ca el singur să acorde autocefalia, fără nicio consultare cu alte biserici, așa cum a făcut în Ucraina. Dar atunci când se va pune problema autocefaliei bisericii din Kazahstan ori a bisericii din Zair, va putea să se pronunțe exclusiv, în numele primatului canonic pe care îl are în Ortodoxie? Cât cunoaște Constantinopolul realitățile bisericii din Kazahstan, care este un vlăstar al Patriarhiei Ruse, sau ale bisericii din Zair, care este un vlăstar al Patriarhiei Alexandriei? Iar dacă acestea s-ar adresa Constantinopolului împotriva bisericilor din care au apărut, nu ar fi un semn de revoltă față de acestea?
 
Și Moscova consideră că poate acorda singură autocefalia.În 1970, a acordat autocefalia Bisericii Ortodoxe din America (OCA), pe motivul că ea a înființat OCA (prin misiunea rusă din 1794 în Alaska). După acest model, Patriarhia Alexandriei ar putea acorda singură autocefalie Bisericii din Zair.Dar autocefalia OCA a fost recunoscută doar de bisericile slave.Ce va fi dacă și Constantinopolul sau altă patriarhie va acorda unei alte adunări de episcopi din America de Nord autocefalie și jurisdicție valabilă pe tot teritoriul Americii de Nord?
 
Nici modelul propus de Constantinopol, nici modelul propus de BO Rusă nu poate fi acceptat.
 
Ambele modele ignoră că principiul primatului și principul sinodalității coexistă în Ortodoxie. Primus inter pares”, primul între egali este socotit Constantinopolul între Bisericile locale autocefale, așa cum primul între egali este socotit conducătorul unei biserici autocefale față de ceilalți episcopi ai acelei biserici.Acest principiu caracterizează ortodoxia și o ferește de monarhia absolută din catolicism și de lipsa de unitate din protestantism.
 
De aceea, armonia dintre primat și sinodalitate este temelia firească pentru hotărârile Bisericii Ortodoxe Universale atunci când va decide modalitatea sau modalitățile de acordare a autocefaliei. Aceasta va trebui să țină cont și de mama naturală a unei biserici noi, și de primatul Constantinopolului, și de sinodalitatea bisericilor locale.
 
Un parcurs care să respecte ambele principii ar fi: 1. o biserică sau un grup de biserici din care a izvorât noua biserică propune Patriarhiei Ecumenice acordarea autocefaliei, 2. Constantinopolul decide dacă este oportun și, dacă da, 3. convoacă un sinod pan-ortodox și, 4. dacă sinodul pan-ortodox este de acord, acordă Tomosul.
 
Oricare model de acordare a autocefaliei care nu este împărtășit de toată Ortodoxia va duce la schisme. Ortodoxia a amânat soluționarea problema calendarului de mai bine de 90 de ani, pentru a evita schisma. Și în problema autocefaliei ar putea face la fel, până se va ajunge la un consens.

6. Similitudini 1054 – 2018

 
Ceea ce s-a întâmplat în 1054 a fost doar actul care a pecetluit oficial o depărtare care se adâncea de sute de ani între Apus și Răsărit.Din păcate, acum, ca și atunci, condițiile pentru schismă erau coapte.
 
Depărtarea se regăsește și astăzi, nu la nivel dogmatic, ci la nivel jurisdicțional.De sute de ani există discrepanța dintre primatul canonic, bazat pe istorie, al Patriarhiei de Constantinopol, numită oficial „a doua Romă”, și realitatea Rusiei ca cea mai puternică patriarhie, pentru care s-a dorit uneori statutul, titlul și primatul de „a treia Romă”. Ruptura Constantinopol – Moscova nu este provocată doar de implicarea Constantinopolului în schisma Kiev – Moscova, ci rivalitatea menționată a găsit aici un nou prilej de exprimare și accentuare.
 
Așa cum ambiția Bisericii Romei de a avea un episcop, Papa, deasupra tuturor episcopilor a fost unul dintre elementele fundamentale în declanșarea Marii Schisme, ambiția Patriarhului Constantinopolului de a fi Papă al Răsăritului poate transforma schisma actuală într-o schismă de anvergura celei din 1054. Cum în perioada premergătoare Marii Schisme Constantinopolul s-a opus puternic acestei pretenții a Romei, acum Moscova se opune puternic pretenției Constantinopolului.
 
Moscova a rupt comuniunea cu Constantinopolul și a anunțat că va rupe comuniunea cu orice biserică locală care va recunoaște Biserica Ucraineană autocefală. La poziția Moscovei s-au aliniat deja câteva biserici autocefale. Până acum, două patriarhii au declarat că nu vor recunoaște hotărârea Patriarhiei Ecumenice și Biserica Ucraineană autocefală. Este vorba despre Patriarhia Sârbă, care se confruntă cu o schismă în Muntenegru și una în Macedonia, și de Patriarhia Antiohiei, care se confruntă cu tendința episcopilor din Liban de a ieși din jurisdicția ei. Este posibil ca Patriarhia de Constantinopol să recunoască autocefalia și în cazul acestor schisme.
 
Patriarhia de Constantinopol nu a reușit să determine până în prezent nicio biserică autocefală să recunoască Biserica Ucraineană autocefală.A obținut o victorie simbolică prin faptul că o parte dintre mănăstirile din Muntele Athos au slujit cu clerici ai Bisericii Ucrainene autocefale. Această victorie este importantă și pentru că reprezintă o contrapondere la faptul că cele mai mari trei mănăstiri ale Ucrainei (Lavra Pecerska din Kiev, Mănăstirea Pociaev din regiunea Ternopol și Lavra Sveatogorsk din regiunea Donețk) sunt în BOU-PM și refuză orice legătură cu Biserica autocefală.
 
Practic, dacă Patriarhia de Constantinopol va întrerupe comuniunea cu Moscova, va apărea o nouă schismă Est–Vest.Iar apoi, pe măsură ce aceste două părți se vor depărta din ce în ce mai mult una de alta, riscul căderii în erezii este foarte mare. O anume strictețe, uneori doar formală, din est și atitudinea mai laxă din vest conturează direcțiile centrifuge pe care se pot îndrepta cele două părți. De exemplu, Patriarhia Constantinopolului a aprobat recăsătorirea preoților divorțați, inacceptabilă în Bisericile slave.

Rolul Patriarhului Daniel și al BOR


BO Română se află pe linia de fractură și este posibil ca mișcările pro și contra să fie mai ample decât mișcările care au urmat după Sinodul din Creta și să ducă la rupturi mai mari în BO Română. Dar această așezare poate constitui și oportunitatea de a fi un liant între cele două părți.

Patriarhia Română are și experiența obținerii autocefaliei ca o consecință a obținerii independenței de stat, și experiența păstoririi credincioșilor în afara teritoriului statului român (inclusiv a unui episcop francez în Sinod).
 
Ca număr de credincioși, număr de clerici, mănăstiri, BOR este a treia ca mărime în lumea ortodoxă.Întrucât primele două state care au cei mai mulți credincioși ortodocși, Rusia și Ucraina, sunt chiar cele prinse în conflict, poziția BOR va fi foarte importantă pentru celelalte biserici locale.

Aceste două elemente poziționează BOR într-o poziție cheie în criza de față.

În plus, mai există un element care dă o mare responsabilitate BOR în această criză. Ierarhii lumii ortodoxe cunosc anvergura teologică a Patriarhului Daniel. Cuvântul său este și cuvântul unuia dintre cei mai competenți teologi contemporani. De aceea, Patriarhul Daniel are responsabilitatea să intervină cu argumente teologice pertinente în criza curentă Constantinopol–Kiev–Moscova, în problema principiilor acordării autocefaliei și, în general, în problemele ortodoxiei. Faptul că a propus organizarea mai deasă a unor sinoade pan-ortodoxe este un pas înainte uriaș care, dacă va fi urmat de celelalte biserici locale, va fi foarte benefic ortodoxiei.

Problema autocefaliei este în primul rând o problemă teologică, o problemă de căutarea a unei forme prin care Biserica Universală ascultă de voia lui Dumnezeu. Așa cum la diferite sinoade ecumenice sau locale, părinții participanți au căutat adevărul și voia lui Dumnezeu în probleme dogmatice sau în probleme de practică concretă, acordarea autocefaliei este acum una dintre marile provocări ale Bisericii Ortodoxe Universale.
 
Dacă BOR va rezista presiunii Constantinopolului și a factorilor politici superiori României și va gândi teologic, și alte Biserici autocefale vor putea invoca precedentul BOR.

Între pan-elenismul grec și pan-slavismul rus, între Imperiul NATO și Imperiul Rusiei, BOR poate avea vocea rațiunii, vocea adevărului, vocea lui Dumnezeu.
 
 
  • Basilica: Noi hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

    În ziua de 21 februarie 2019, în Sala Sinodală din Reședința Patriarhală, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în cadrul căreia:

    1. Au fost apreciate acțiunile bogate și multiple realizate în Patriarhia Română în Anul Centenar 2018, care au culminat cu evenimentul sfințirii Altarului Catedralei Naționale din data de 25 noiembrie 2018.

    2. Totodată, au fost evidențiate numeroasele activități social-filantropice, activități în valoare de peste 114 milioane de lei, aproximativ 24 de milioane de euro.

    3. În mod deosebit, au fost apreciate activitățile ierarhilor și clericilor români, desfășurate în diaspora și în eparhiile din vecinătatea granițelor țării, pentru păstrarea identității, spiritualității și culturii române.

    Privitor la situația bisericească din Ucraina, Sfântul Sinod a subliniat următoarele aspecte:

    4. Timp de aproape 30 de ani nu a fost rezolvată problema schismei din Ucraina și nici nu s-a făcut apel la o mediere pan-ortodoxă, așa cum s-a procedat în cazul schismei din Bulgaria.

    Constatându-se acest impas în rezolvarea situației, Patriarhia Ecumenică a acordat Tomosul de autocefalie ierarhilor, clericilor și credincioșilor care se aflau în schismă cu Biserica Ortodoxă Rusă și cu întreaga Ortodoxie, însă acest tomos a fost acceptat doar de către ortodocșii ucraineni care nu se aflau în comuniune cu Patriarhia Moscovei.

    Prin urmare, problema unității ecleziale în Ucraina nu este în prezent rezolvată deplin, și pentru că aici există o mare populație de etnie rusă, care păstrează legătura directă cu Patriarhia Moscovei.

    5. Privitor la această situație bisericească tensionată din Ucraina, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române reiterează punctul de vedere exprimat anterior în cadrul ședințelor sale din 24 mai 2018 și din 25 octombrie 2018.

    S-a recomandat atunci ca Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Moscovei să identifice, prin dialog, o soluție a diferendului bisericesc amintit, prin păstrarea unității de credință, respectarea libertății administrativ-pastorale a clerului şi credincioșilor din această țară (inclusiv dreptul la autocefalie) și restabilirea comuniunii euharistice.

    În caz de nereușită a dialogului bilateral, este necesară convocarea unei sinaxe a tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe pentru rezolvarea problemei existente.

    6. Pentru o decizie concretă şi corectă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la o viitoare ședință a Sfântului Sinod se va ține seama cu prioritate de faptul că în Ucraina există 127 de parohii ortodoxe românești, în special în zona Bucovinei de Nord, aflate în jurisdicția Bisericii Ortodoxe din Ucraina – Patriarhia Moscovei.

    Este necesară o consultare reală a acestor ortodocși români, care sunt preocupați de păstrarea identității lor etnice şi lingvistice.

    În acest sens, este necesară obținerea de garanții scrise din partea autorităților bisericești şi ale statutului ucrainean că identitatea etnică şi lingvistică a românilor va fi respectată, precum şi că acești ortodocși români vor avea posibilitatea de a se organiza într-un Vicariat Ortodox Român şi a cultiva legături spirituale cu Patriarhia Română, spre a fi sprijiniți prin trimiterea de cărți de cult şi de teologie în limba lor maternă, adică limba română.

    S-a menționat faptul că, în România, funcționează deja un Vicariat Ortodox Ucrainean, începând cu anul 1990.

    7. De asemenea, Patriarhia Română va solicita Patriarhiei Ecumenice o lămurire privind soluționarea problemei ierarhilor şi preoților necanonici din Occident, care au aparținut fostului „Patriarhat al Kievului”.

    În urma consultărilor menționate mai sus, Sfântul Sinod va exprima poziția sa oficială privind situația Ortodoxiei din Ucraina.

    Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 
 

Acatistul de mulţumire „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”. Doamne, "cât de minunat eşti în praznicul primăverii, când se trezeşte la viaţă toată făptura şi strigă cu bucurie către Tine: Tu eşti Izvorul vieţii, tu eşti Biruitorul morţii!"

$
0
0

Icosul al 3-lea


Cât de minunat eşti în praznicul primăverii, când se trezeşte la viaţă toată făptura şi de prin mii de părţi strigă cu bucurie către Tine: Tu eşti Izvorul vieţii, tu eşti Biruitorul morţii! Mângâiate de lumina lunii şi de cântecele privighetorilor, stau văile şi codrii în veşminte de nuntă, întreaga lume este mireasa Ta, ea îl aşteaptă pe Mirele nestricăcios.Dacă astfel îmbraci Tu iarba câmpului, cum oare ne vei preschimba în veacul învierii ce va să fie, cum vor lumina trupurile noastre, iar sufletele cum vor străluci?
Slavă Ţie, Celui ce ai scos dintru întunecimile pământului felurite culori şi gusturi şi miresme,
Slavă Ţie, pentru zidirea cea primitoare şi bogată în mângâiere,
Slavă Ţie, că ne-ai înconjurat cu mii şi mii de făpturi,
Slavă Ţie, pentru adâncul înţelepciunii Tale, care şi-a pus pecetea peste întreaga lume,
Slavă Ţie, cu evlavie sărut urmele paşilor Tăi nevăzuţi,
Slavă Ţie, Celui ce ai aprins înaintea noastră lumina cea strălucitoare a vieţii veşnice,
Slavă Ţie, pentru nădejdea vieţii nestricăcioase, nepieritoare, desăvârşite,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Acatistul de mulţumire „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!


Condacul 1


Împărate al veacurilor, Cel ce nu suferi stricăciune, Tu ţii în dreapta Ta toate cărările vieţii omeneşti cu puterea proniei Tale celei mântuitoare. Îţi mulţumim pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele ascunse, pentru viaţa pământească şi pentru cereştile bucurii ale împărăţiei Tale. Arată-ne şi de acum înainte mila Ta, celor care cântăm: Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Icosul 1


Venit-am pe lume prunc slab şi neajutorat, dar îngerul păzitor a întins aripi luminoase, ocrotind leagănul copilăriei mele. Dragostea Ta străluceşte de atunci peste toate cărările mele, în chip minunat călăuzindu-mă către lumina veşniciei. Cu slavă s-au arătat, din prima zi şi până acum, darurile Proniei Tale cele îmbelşugate. Îţi mulţumesc şi strig cu toţi cei care Te cunosc pe Tine:
Slavă Ţie, Celui ce m-ai chemat la viaţă,
Slavă Ţie, Celui ce mi-ai arătat frumuseţea lumii,
Slavă Ţie, Celui ce ai deschis înaintea mea cerul şi pământul ca pe o carte veşnică a înţelepciunii,
Slavă veşniciei Tale, ce se arată în lumea cea vremelnică,
Slavă Ţie, pentru milele Tale cele arătate şi cele ascunse,
Slavă Ţie, pentru fiecare suspinare a încercărilor mele,
Slavă Ţie, pentru fiecare pas al vieţii, pentru fiecare clipă de bucurie,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!


Condacul al 2-lea


Doamne, ce bine e să fii oaspetele zidirii Tale: vântul bine-înmiresmat, munţii care tind spre cer, apele ca nişte oglinzi nemărginite în care se răsfrâng aurul razelor şi curgerea uşoară a norilor, întreaga fire şopteşte tainic, toată e plină de mângâiere, păsările şi dobitoacele poartă pecetea iubirii Tale.Binecuvântat este pământul cu frumuseţea cea degrab trecătoare care deşteaptă dorul de veşnicul locaş unde întru nestricăcioasă frumuseţe se aude cântarea: Aliluia! 

Icosul al 2-lea


M-ai adus în viaţa aceasta ca într-un rai preasfânt. Am văzut cerul ca un potir albastru şi adânc, în azurul căruia cântă păsările, am ascultat foşnetul plin de pace al pădurii şi susurul dulce-glăsuitor al apelor, m-am înfruptat din roadele bine-miresmate şi dulci, ca şi din mierea cea parfumată. Ce bine e la Tine pe pământ, şi câtă bucurie să fii oaspetele Tău!
Slavă Ţie, pentru praznicul vieţii,
Slavă Ţie, pentru buna mireasmă a lăcrămioarelor şi trandafirilor,
Slavă Ţie, pentru felurimea cea desfătata a roadelor şi a seminţelor,
Slavă Ţie, pentru strălucirea de giuvaer din roua dimineţii,
Slavă Ţie, pentru surâsul deşteptării scăldate în lumină,
Slavă Ţie, pentru frumuseţea zidirii mâinilor Tale,
Slavă Ţie, pentru viaţa veacului acesta, prevestitoare a celei cereşti,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!


Condacul al 3-lea


Prin puterea Sfântului Duh împrăştie mireasmă orice floare:adiere tihnită de parfum, gingaşă alcătuire de culori, frumuseţea Celui Mare întru cele smerite. Laudă şi cinste Făcătorului de viaţă Dumnezeu, Cel Care a încununat ţarina cu aurul spicelor şi cu azurul albăstrelelor, iar sufletul cu bucuria vederii celor tainice. Veseliţi-vă şi-I cântaţi Lui: Aliluia!

Icosul al 3-lea


Cât de minunat eşti în praznicul primăverii, când se trezeşte la viaţă toată făptura şi de prin mii de părţi strigă cu bucurie către Tine: Tu eşti Izvorul vieţii, tu eşti Biruitorul morţii! Mângâiate de lumina lunii şi de cântecele privighetorilor, stau văile şi codrii în veşminte de nuntă, întreaga lume este mireasa Ta, ea îl aşteaptă pe Mirele nestricăcios.Dacă astfel îmbraci Tu iarba câmpului, cum oare ne vei preschimba în veacul învierii ce va să fie, cum vor lumina trupurile noastre, iar sufletele cum vor străluci?
Slavă Ţie, Celui ce ai scos dintru întunecimile pământului felurite culori şi gusturi şi miresme,
Slavă Ţie, pentru zidirea cea primitoare şi bogată în mângâiere,
Slavă Ţie, că ne-ai înconjurat cu mii şi mii de făpturi,
Slavă Ţie, pentru adâncul înţelepciunii Tale, care şi-a pus pecetea peste întreaga lume,
Slavă Ţie, cu evlavie sărut urmele paşilor Tăi nevăzuţi,
Slavă Ţie, Celui ce ai aprins înaintea noastră lumina cea strălucitoare a vieţii veşnice,
Slavă Ţie, pentru nădejdea vieţii nestricăcioase, nepieritoare, desăvârşite,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!


Condacul al 4-lea


Cu câtă dulceaţă îi îndestulezi pe cei ce se gândesc la Tine, ce Făcător de viaţă este Cuvântul Tău cel Sfânt!Mai plăcută decât untdelemnul şi mai dulce decât fagurii este împreună-grăirea cu Tine. Rugăciunea adusă Ţie prinde viaţă şi se înaripează: cu ce cutremur se umple atunci sufletul şi cât de măreţe şi pline de tâlc apar atunci viaţa şi făptura toată!Unde nu eşti Tu - acolo e pustiu. Unde eşti Tu - acolo e bogăţia sufletului, acolo se revarsă, ca un şuvoi de apă vie, cântarea: Aliluia!

Icosul al 4-lea


Când se lasă peste pământ apusul, când se împart odihna somnului obştesc şi la căderea zilei liniştea se aşterne, eu văd cămara Ta sub chipul palatelor strălucitoare şi a pridvoarelor de nori ale amurgului.Foc şi porfiră, aur şi azur grăiesc prorocind despre frumuseţea cea negrăită a corturilor Tale şi cu glas de prăznuire strigă:
Slavă Ţie, în ceasul tihnit al înserării,
Slavă Ţie, Celui ce ai revărsat asupra lumii mare linişte,
Slavă Ţie, pentru raza de rămas-bun a soarelui care apune,
Slavă Ţie, pentru odihna somnului adânc,
Slavă Ţie, pentru bunătatea Ta care se arată în întuneric, când lumea toată pare a fi departe,
Slavă Ţie, pentru rugăciunile smerite ale sufletului,
Slavă Ţie, pentru deşteptarea făgăduită spre bucuria veşnicei zile neînserate,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 5-lea


Nu sunt cumplite viforele vieţii pentru acela în al cărui suflet străluceşte făclia focului Tău. Împrejur - vreme rea şi întuneric, groază şi urlet de vijelie; iar în sufletul lui e pace şi lumină: acolo e Hristos! Şi inima cântă: Aliluia!


Icosul al 5-lea


Văd cerul Tău strălucitor de stele. O, cât eşti de bogat şi câte lumini ai! Prin razele îndepărtaţilor luminători mă priveşte veşnicia; sunt aşa mic şi neînsemnat, dar cu mine este Domnul şi pretutindeni sunt păzit de dreapta Lui cea iubitoare.
Slavă Ţie, pentru necontenita Ta purtare de grijă,
Slavă Ţie, pentru oamenii pe care pronia Ta mi i-a adus în cale,
Slavă Ţie, pentru dragostea rudelor, pentru dăruirea prietenilor,
Slavă Ţie, pentru blândeţea dobitoacelor care-mi slujesc,
Slavă Ţie, pentru clipele luminoase ale vieţii mele,
Slavă Ţie, pentru bucuriile limpezi ale inimii,
Slavă Ţie, pentru fericirea de a trăi, de a mă nevoi şi de a contempla,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!


Condacul al-6-lea


Cât eşti de măreţ şi de apropiat întru cumplita suflare a furtunii, cum se vădeşte atotputernicia mâinii Tale în şerpuirea fulgerelor orbitoare: minunată este măreţia Ta.Glasul Domnului peste câmpii şi în foşnetul codrilor, glasul Domnului în purcederea tunetelor şi ploii, glasul Domnului peste ape multe. Lăudat fii în vuietul munţilor care scuipă foc. Tu scuturi pământul ca pe un veşmânt; Tu înalţi până la cer valurile mării. Laudă Ţie, Celui ce ai smerit trufia omenească, făcând să se înalţe strigăt de pocăinţă: Aliluia!

Icosul al-6-lea


Ca fulgerul când luminează cămările ospăţului şi după el par jalnice toate făcliile, aşa ai strălucit şi Tu în sufletul meu, fără de veste, la vremea celor mai mari bucurii ale mele; iar după lumina Ta de fulger, ce palide, întunecate şi firave păreau aceste bucurii... Sufletul meu năzuieşte spre Tine!
Slavă Ţie, hotar al celor mai înalte visuri omeneşti,
Slavă Ţie, pentru setea noastră nepotolită după împărtăşirea cu Dumnezeu,
Slavă Ţie, Celui ce ai aprins în noi nemulţumirea numai cu viaţa cea de pe pământ,
Slavă Ţie, Celui ce faci din noi fii ai luminii înveşmântându-ne cu cele mai gingaşe raze ale Tale,
Slavă Ţie, Celui ce ai zdrobit puterea duhurilor întunericului şi ai sortit tot răul spre nimicire,
Slavă Ţie, pentru descoperirile Tale;
Slavă Ţie, pentru fericirea de a Te simţi şi de a vieţui cu Tine,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al-7-lea


În sânul minunatei simfonii care ne înfăşoară cu bogatele ei armonii se face auzită chemarea Ta. Tu ne descoperi pridvorul împărăţiei ce va să fie în dulceaţa cântărilor, în minunatele acorduri ale sunetelor, în simţirea înaltă din glăsuirea lor, în strălucirea lucrării artistului. Orice adevărată frumuseţe ne poartă sufletul spre Tine, ca o puternică chemare, făcându-ne să înălţăm cu glas de sărbătoare cântarea: Aliluia!

Icosul al-7-lea


Cu pogorârea Sfântului Tău Duh, Tu luminezi şi faci să rodească arta pictorilor, inspiraţia poeţilor, gândirea savanţilor. Cu puterea cunoaşterii de sus pătrund ei legile Tale, luminându-ne adâncul înţelepciunii Tale de Ziditor. Lucrările lor şi fără de voie Te mărturisesc: O, cât eşti de mare în operele lor, cât eşti de mare în omul pe care Tu L-ai făcut!
Slavă Ţie, Celui ce Ţi-ai arătat puterea în legile ce cârmuiesc zidirea,
Slavă Ţie, că toată făptura e plină de legile pe care i le-ai rânduit,
Slavă Ţie, pentru tot ce ni s-a descoperit prin harul Tău,
Slavă Ţie, pentru ceea ce cu înţelepciune ne-ai ascuns,
Slavă Ţie, pentru geniul minţii omeneşti,
Slavă Ţie, pentru puterea de a lucra cele de folos,
Slavă Ţie, pentru limbile de foc ale inspiraţiei,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al-8-lea


Cât de apropiat eşti de noi în ziua bolii! Tu Însuţi cercetezi pe cei bolnavi, Tu Însuţi Te apleci spre patul celui suferind. Şi inima lui stă de vorbă cu Tine. Tu luminezi sufletul cu pace în vremea grelelor pătimiri şi scârbe, Tu trimiţi ajutor neaşteptat. Tu mângâi, Tu cercetezi cu dragoste şi mântui, Ţie îţi înălţăm cântare: Aliluia!

Icosul al-8-lea


Când, prunc fiind, Te-am chemat cu înţelegere pentru prima oară, mi-ai împlinit rugăciunea şi mi-ai adumbrit sufletul cu pacea harului Tău. Atunci am înţeles că Tu eşti bun şi fericiţi sunt cei care aleargă la Tine. Am început a Te chema din ce în ce mai des, iar acum strig:
Slavă Ţie, Celui ce plineşti cererea mea pentru cele bune;
Slavă Ţie, Celui ce veghezi necontenit asupra mea;
Slavă Ţie, Celui ce tămăduieşti neputinţele şi scârbele cu trecerea vindecătoare a timpului;
Slavă Ţie, Celui ce singur ştii de ce îngădui să fim prigoniţi pe nedrept;
Slavă Ţie, Celui prin Care nici o pierdere nu e de neînlocuit şi tuturor le dăruieşti viaţa de veci;
Slavă Ţie, Celui ce faci nepieritor tot lucrul cel înalt şi bun;
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai făgăduit reîntâlnirea cea dorită cu cei de aproape ai noştri adormiţi întru nădejdea învierii;
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al-9-lea


De ce zâmbeşte tainic toată făptura în zilele de praznic? De ce atunci se revarsă în inimă o minunată uşurare, fără asemănare cu cele pământeşti şi însuşi văzduhul devine altar şi biserică purtătoare de lumină? E adierea harului Tău, e strălucirea Taborului, cerul şi pământul cântă atunci lauda: Aliluia!

Icosul al-9-lea


Când m-ai insuflat spre a sluji aproapelui, luminându-mi sufletul cu umilinţa, atunci una din razele Tale nenumărate a căzut asupra inimii mele, şi ea s-a făcut purtătoare de lumină, fier în văpaie: am privit chipul Tău tainic şi neapropiat!
Slavă Ţie, Celui ce ai preschimbat viaţa noastră cu faptele bunătăţii,
Slavă Ţie, Celui ce ai pecetluit cu negrăită dulceaţă fiecare din poruncile Tale,
Slavă Ţie, Celui ce Te sălăşluieşti în chip nevăzut acolo unde adie buna mireasmă a milostivirii,
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai trimis nereuşite şi scârbe, ca să ne întoarcem ochii spre suferinţa celorlalţi,
Slavă Ţie, Celui ce ai pus mare răsplată în însăşi fapta bună,
Slavă Ţie, Celui ce primeşti avântul spre cele înalte,
Slavă Ţie, Celui ce învălui cu iubirea mai presus de toate,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 10-lea


Un lucru destrămat în pulbere nu se ridica la loc, dar Tu învii pe cei a căror conştiinţă s-a stins şi întorci la frumuseţea cea dintâi sufletele ce o pierduseră fără nădejde. Cu Tine nimic nu e cu neputinţă de îndreptat. Tu eşti cu totul dragoste.Tu eşti Cel ce pe toate le zideşti, şi Cel ce iarăşi dai viaţă. Pe Tine Te lăudăm cântând: Aliluia!

Icosul al 10-lea


Dumnezeul meu, Cel ce cunoşti căderea îngerului trufaş al zorilor, mântuieşte-mă cu harul tău, nu mă lăsa să mă îndepărtez de Tine şi nu-mi da să mă îndoiesc de Tine. Dă auzului meu agerime, ca să aud în toate clipele vieţii mele glasul Tău tainicşi să-Ţi strig Ţie, Celui veşnic:
Slavă Ţie, pentru minunatele potriviri de întâmplări pe care le-a rânduit pronia Ta,
Slavă Ţie, pentru presimţirile dăruite de har,
Slavă Ţie, pentru poveţele glasului tainic,
Slavă Ţie, pentru descoperirile din vis şi din trezie ale cuvioşilor Tăi,
Slavă Ţie, Celui ce zădărniceşti planurile nefolositoare,
Slavă Ţie, Celui ce ne trezeşti prin suferinţe din beţia patimilor,
Slavă Ţie, Celui care smereşti spre mântuire trufia inimii,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 11-lea


Prin lanţul de gheaţă al veacurilor simt suflul fierbinte al Dumnezeirii Tale şi dragostea Ta de oameni.Tu eşti aproape, sorocul vremurilor se apropie. Văd Crucea Ta: ai îndurat-o pentru mine; în pulbere se aşterne duhul meu înaintea Crucii: aici e praznicul iubirii şi al mântuirii, aici nu încetează în veci lauda: Aliluia!

Icosul al 11-lea


Fericit cel care va cina în împărăţia Ta, însă Tu m-ai împărtăşit încă de pe pământ de această fericire. De câte ori nu mi-ai întins cu dreapta Ta dumnezeiască Trupul şi Sângele Tău iar eu, mult păcătosul am primit ştiutele Taine şi am simţit iubirea Ta cea negrăită şi mai presus de fire?
Slavă Ţie, pentru puterea harului Tău cel necuprins şi de viaţă făcător,
Slavă Ţie, Celui ce ai înălţat Biserica Ta ca adăpost lumii ostenite,
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai născut a doua oară prin apele cele de viaţă făcătoare ale Botezului.
Slavă Ţie, căci Tu întorci celor care se pocăiesc neprihănirea crinilor,
Slavă Ţie, adânc nesecat al iertării,
Slavă Ţie, pentru paharul vieţii şi pentru pâinea bucuriei veşnice,
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai ridicat spre cer,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 12-lea


De multe ori am privit cum se răsfrângea slava Ta pe chipurile celor răposaţi. Cum străluceau de nepământească frumuseţe şi bucurie, cât de nematerialnice păreau trăsăturile lor: cu adevărat era praznicul fericirii şi al odihnei în sfârşit atinse; tăcerea lor striga spre Tine. În ceasul sfârşitului, luminează şi sufletul meu, cel care strigă: Aliluia!

Icosul al 12-lea


Ce înseamnă laudele mele înainte Ta! Eu nu am auzit cântarea heruvimilor - aceasta este partea sufletelor înalte - dar ştiu cum Te slăveşte firea. Am privit iarna cum, sub tăcerea lunii, întreg pământul îţi aduce tihnită rugăciune, înveşmântat în haină albă, strălucind de nestematele zăpezii. Am văzut cum se bucură de Tine soarele care răsare şi am auzit corurile păsărilor slavoslovind. Am auzit cum foşnesc codrii, cântă vânturile şi apele susură cu taină despre Tine, am auzit cum Te propovăduiesc cetele luminătorilor prin mişcarea pe care le-ai rânduit-o, cu înţelepciune, pe nesfârşitele întinderi. Ce e lauda mea! Firea este ascultătoare, iar eu nu sunt. Atâta cât trăiesc şi văd dragostea Ta, râvnesc să-Ţi mulţumesc, să mă rog Ţie şi să strig:
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat lumina,
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai iubit cu dragoste adâncă, nemăsurată şi dumnezeiască,
Slavă Ţie, Celui ce ne umbreşti cu lumina, cu cetele sfinţilor şi îngerilor Tăi,
Slavă Ţie, Prea-Sfântule Părinte, Care ne-ai chemat să dobândim împărăţia Ta,
Slavă Ţie, Duhule Sfinte, Soare de Viaţă Făcător al veacului ce va să vină,
Slavă Ţie, Fiule al lui Dumnezeu, începătură a mântuirii noastre,
Slavă Ţie, pentru toate, Treime Dumnezeiască şi Preabună,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 13-lea


O, Preabună şi de Viaţă-Făcătoare Treime, primeşte mulţumire pentru toate milele Tale şi ne arată vrednici de binefacerile Tale ca, înmulţind talanţii care ne-au fost încredinţaţi, să intrăm în veşnica bucurie a Domnului nostru cântând cântare de biruinţă: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori)

Apoi iarăşi se zice Icosul întâi


Venit-am pe lume prunc slab şi neajutorat, dar îngerul păzitor a întins aripi luminoase, ocrotind leagănul copilăriei mele. Dragostea Ta străluceşte de atunci peste toate cărările mele, în chip minunat călăuzindu-mă către lumina veşniciei. Cu slavă s-au arătat, din prima zi şi până acum, darurile Proniei Tale cele îmbelşugate. Îţi mulţumesc şi strig cu toţi cei care Te cunosc pe Tine:
Slavă Ţie, Celui ce m-ai chemat la viaţă,
Slavă Ţie, Celui ce mi-ai arătat frumuseţea lumii,
Slavă Ţie, Celui ce ai deschis înaintea mea cerul şi pământul ca pe o carte veşnică a înţelepciunii,
Slavă veşniciei Tale, ce se arată în lumea cea vremelnică,
Slavă Ţie, pentru milele Tale cele arătate şi cele ascunse,
Slavă Ţie, pentru fiecare suspinare a încercărilor mele,
Slavă Ţie, pentru fiecare pas al vieţii, pentru fiecare clipă de bucurie,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!


Şi Condacul întâi


Împărate al veacurilor, Cel ce nu suferi stricăciune, Tu ţii în dreapta Ta toate cărările vieţii omeneşti cu puterea proniei Tale celei mântuitoare. Îţi mulţumim pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele ascunse, pentru viaţa pământească şi pentru cereştile bucurii ale împărăţiei Tale. Arată-ne şi de acum înainte mila Ta, celor care cântăm: Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci! 

Noi încă mai avem Moși!

$
0
0

Jurnal de migrant: Țara făr’ de Moși


Londra celebrează tinerețea. Unde întorci capul, doar oameni tineri întâlnești. În puterea și floarea vârstei, un adevărat furnicar ți se dezvăluie zi de zi, în fața ochilor. Doar faceți experiența unei stații centrale de metrou! Tineri, tineri, tineri, alergând. Dacă nu păstrezi regula de mers, riști să fii călcat, vinovat fiind. Îți este dor de a vedea un bătrân. Îi vezi rar, chiar foarte rar, așa ca o floare de cireș, într-o pădure de pini. Am stat și m-am întrebat: unde sunt bătrânii acestui oraș? Nu ai cum să nu te întrebi, unde le sunt bunicii și bunicele? Le este oare rușine cu bătrânii lor…?

Răspunsul îl aflați de la doamnele românce care lucrează în „care”. – Bătrânii nu umblă de capul lor, liberi. Toți, majoritatea sunt internați în „hospice”.
Li se oferă totul acolo, iar când ața se sfârșește, vine firma, îl pune în pătură, apoi în scriu, și neștiuți de nimeni astupă o groapă, de cele mai multe ori, o urnă ceramică…Ei nu mai au Moși!

Acasă. În săptămâna de dinaintea lăsatului sec de carne. Pomenirea celor din veac adormiți. A Moșilor și a Strămoșilor. Totul freamătă. Undeva, marți sau miercuri, mama mergea la oraș să cumpere castroanele și ulcelele de lut. Vineri era ziua specială. Să va spun de bunătăți? Nu îmi fac rău singur…

Mămăliga o făcea dimineață la ora 5. O tăia cu ața, în ștergar curat, fiind pusă, călătorea la casele cu mulți copii, însoțită de sarmale și alte scofeturi. Și la cei bătrâni ai satului. Îmi amintesc că am însoțit-o și eu. La șase dimineața la bătrâna Ioana. Avea patul făcut și candela aprinsă. Știa că vor veni vecinii cu Moși.

Apoi, toată lumea se aduna la biserică. Liturghia încununa totul. V-ați întrebat de ce biserica este plasată în mijlocul satului, ori al orașului, înconjurată de cele mai multe ori de către cimitir – locul odihnei celor dragi nouă? Tocmai pentru a sublinia că viața noastră este în jurul lui Hristos, vii și adormiți, toți suntem ai lui Dumnezeu, Liturghia unindu-ne pe toți, așa ca într-o horă.

La biserică simți că ai rădăcini. Că ai Moși. Că vii dintr-un neam. Că ești al cuiva.Moșii ce mi-au bucurat diminețile de sâmbătă din copilărie, sunt de fapt firele nevăzute ce mă leagă de neam și de Biserica mea.Rugăciunea pentru cei adormiți este modul nostru de a-i iubi în continuare pe cei pe care i-am iubit.

Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim cu ei în Hristos, Care este dragostea răstignită.În Hristos nu este diferenţă între cei vii şi cei morţi. El este Viaţă şi această Viaţă este lumina omului.

Rugăciunea pentru cei morţi este expresia fundamentală a Bisericii ca iubire.În Hristos nu este diferenţă între cei vii şi cei morţi. Toți suntem ai Lui, din neam în neam. Din Moși la Strămoși, toți ne-am rugat în biserica de pe deal, tămâia și Epicleza, unindu-ne într-un singur Trup. Noi încă mai avem Moși! 


Părintele Iosif Vatopedinul: "să nu uiţi cine eşti cu adevărat!", " Vă rog, aprofundaţi-vă legătura cu Dumnezeu!"

$
0
0
Fraților, rugaţi-vă pentru iubire câtă vreme sunteţi încă în trup! Deci nu abandonaţi! Câtă vreme sunteţi vii, străduiţi-vă constant să vă agăţaţi de Harul Divin. Vă rog, ștergeți de tot imoralitatea voinţei voastre. Datoria noastră este să Îl iubim pe Dumnezeu. Nimic altceva!


Nu uita niciodată cine ești cu adevărat


Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, pentru că memoria mi-a slăbit. Nu renunţ la rugăciune, vă promit. Pentru că nu pot să vă mai ofer altceva. Cu prima ocazie mă voi ruga pentru voi. Nu este egocentrism. Încerc să mă rog, dar uneori nu reuşesc. Insist să mă concentrez asupra voastră, dar neruşinarea mă copleşeşte acum. Te rog, Doamne, Tu m-ai chemat, Tu m-ai îmbrăcat aşa. Te rog, Doamne, nu mă părăsi, ajută-mă!

În societate acum este la modă perversiunea, corupţia şi impostura. Dacă cineva vrea să vieţuiască acum creştineşte, trebuie să îşi caute un îndrumător, pentru că foarte greu îşi va găsi unul.Nici preoţii din oraşe nu mai slujesc idealurilor credinţei noastre şi nu mai susţin valorile morale ale strămoşilor (vechilor greci). Luaţi aminte la ce vă spun acum…Vreau să vă fac cunoscut… Nu ne-au mai rămas zile. Foarte curând se vor întâmpla lucruri rele. Deci vă rog, aprofundaţi-vă legătura cu Dumnezeu! Vom muri mâine. Iar sufletul vostru va sta înaintea Judecăţii finale. Câtă vreme ochii sunt deschişi, omul îl poate simţi pe Domnul. Dar când ochii se închid, sufletul este legat şi demonii ne duc în faţa Tribunalului Divin. Deci, a trăit sufletul după legile lui Iisus sau nu? Asta se va vedea la Judecata Divină. Aşa că aveţi grijă! 

Atunci când ne pocăim, Iisus nu ne iartă pur şi simplu, ci ne înfiază.Şi vom deveni dumnezei. Iar îngerii ne vor sluji nouă. Aşa că, voi ce faceţi, fraţilor? Tot ceea ce este lumesc, ignoraţi! Tot ceea ce este material, e fals! Vom muri! Spuneţi-mi ce aţi făcut în lumea aceasta ca să meritaţi veşnicia Raiului? V-aţi străduit să staţi departe de păcate şi patimi deşarte? 

Mintea este esenţa lui Dumnezeu.Mintea este adevăratul nostru eu.Nu trupul este adevăratul nostru eu.Şi o maimuţă are trup. Dar noi nu suntem animale fără logică. Lupta se duce pe două niveluri. Demonul se luptă cu noi, în plan practicşi în plan mental. În planul practic, demonii ne întorc sufletul spre ei şi astfel ne ademenesc să facem rele. Ştiţi voi, furturi, minciuni, crime, desfrâu, lăcomie, nedreptăţi, etc. Dacă demonul eşuează în planul practic, ne intră în minte. Şi ne trimite gânduri lipsite de logică. Deci, aici trebuie să aveţi mare atenţie! Trebuie să ne ţinem mintea departe de asta. Când un gând ne intră în creier, trebuie să-l analizăm. Dacă e rău, ieşi afară, satană!Eu sunt o fiinţă logică.Evit tot ce e nebunesc, pentru că aparţine animalelor. Astfel, învingem defetismul şi mintea domină toate dorinţele şi patimile nebuneşti. Mărturisindu-L pe Iisus Hristos, ne ţinem departe de păcate.

 Sfinte învățături pentru monahi


Acesta este sfârşitul meu. M-am topit. Nu mai pot să stau în picioare. Mă emoţionează iubirea voastră pentru mine. Ea m-a forţat să mă târăsc până aici, în ciuda vârstei mele.Am venit aici să țin strânse legătura noastră şi scopul nostru.Pentru că păcatele noastre s-au înmulţit şi vor aduce Dreptatea Divină asupra noastră.

Nu trebuie să ne uităm scopul. Niciodată! Este cel mai important principiu în legătură cu Sfinţii noştri. Este elementul esenţial pentru monahi: să nu uiţi cine eşti cu adevărat! Pentru că dacă uiţi, nu poţi să mergi mai departe. Cum poţi să rămâi corect în mărturisirea lui Hristos dacă ai uitat cine eşti? Deci, nu uita! Atunci când te rogi, nu uita! Să îşi aminteşti mereu că suntem cea mai măreaţă dintre toate creaţiile lui Dumnezeu. Noi suntem chipul şi asemănarea Lui. Acesta este scopul nostru. Să reconstituim chipul şi asemănarea din nou.Şi pentru a face asta, trebuie să ai ascultare şi supunere totală. Dar noi nu am reuşit să avem ascultare şi supunere, şi am fost alungaţi din Rai.Câţiva îngeri şi sufletele noastre au căzut din Împărăţia lui Dumnezeu iar noi gustăm acum din moartea veşnică. Dar, Dumnezeu s-a milostivit de noi, pentru că iubirea paternă nu se schimbă, în ciuda faptului că noi am săvârşit această faptă total ruşinoasă împotriva lui DumnezeuCu toate acestea Dumnezeu nu a încetat să ne iubească şi a venit la noi în chip de Om. Dumnezeu Însuşi a luat trup şi ne-a învăţat cum să ne întoarcem la El , dacă vrem. Fiindcă, după cădere omul a suferit o mare pervertire.

Un om este dominat acum de falsitate şi de rău, nu de bunătate. Aşa că încercați să păstrați  bunătatea și să evitați răul, asta se cheamă căință.Iisus ne-a învăţat, prin viaţa Lui de aici, forma absolută de căinţă. Dar nici măcar nu ne căim! Şi Dumnezeu ne-a spus: „cereţi iertare şi vi se va da!” Rugaţi-vă pentru păcatele voastre! Aşa că, monahilor, aceasta este lucrarea noastră aici. Să ne rugăm neîncetat pentru iertare.Şi de aceea ne-a adus Dumnezeu aici, pentru că vrea să ne întoarcem la El. Iar noi trebuie să urmăm misiunea dată de Dumnezeu. Dacă nu ne urmăm misiunea, ne îndepărtăm de la credinţă. Şi ne îndepărtăm de Dumnezeu, şi urmăm calea dorinţelor lipsite de logică.Îl refuzăm pe Dumnezeu şi hotărâm să credem în misiunile noastre lipsite de logică. Dar prin aceasta Îl negăm pe Iisus, Îl negăm pe Dumnezeu.

Fraţilor, trebuie să umblăm numai pe calea credinţei. Să ne respingem total propria voie. Şi atunci nimic nu ne poate abate de la calea lui Dumnezeu. Nimic nu ne poate distrage de la scopul nostru. Noi nu suntem stăpâni asupra noastră, Dumnezeu este stăpân. Aşa că daţi-i cheile de la sufletele voastre lui Dumnezeu. Pentru că dacă te iei după voia ta, greşeşti. Şi dacă suntem acum în afara Raiului, şi suferim şi murim, este pentru că ne-am luat după voia noastră.

De aceea, rugaţi-vă pentru iubire câtă vreme sunteţi încă în trup! Deci nu abandonaţi! Câtă vreme sunteţi vii, străduiţi-vă constant să vă agăţaţi de Harul Divin. Vă rog, ștergeți de tot imoralitatea voinţei voastre.Datoria noastră este să Îl iubim pe Dumnezeu. Nimic altceva!Este datoria noastră - datoria noastră! - să-L iubim pe Dumnezeu!Trebuie să dovedim în mod practic renunţare prin ascultare şi supunere.Prin ascultare şi supunere dovedim că nu ne supunem voii noastre sau planurilor noastre.Noi nu avem nimic. Vieţile noastre sunt închinate în totalitate lui Dumnezeu. Să ne lăsăm vieţile în pronia lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu ne cere să ascultăm de cuvintele Lui.

O acceptare paranoică a răului din partea noastră înseamnă că am fost înfrânţi. Când se întâmplă asta, Harul Divin ne părăseşte. Aşa că, nu am făcut nimic. Ne trece vremea aici fără rost. Aşa că, rugaţi-vă pentru iubire! Nu îl trădaţi pe Dumnezeu din nou! Aveţi foarte mare grijă.

Ascultarea naşte autonegare. Fără ascultare pierzi tot. E cea mai importantă.Omul care nu se supune crede în propria voinţă şi în propriul cuvânt. Deci acesta nu are autonegare faţă de dorinţele paranoice de a face rău. Omul acesta nu se căieşte cu adevărat. Harul divin lipseşte din el.
Deci, ce facem noi aici? Nu am murit pentru lume şi am venit aici ca să-I slujim lui Dumnezeu? Am murit pentru mama noastră (naturală), am aruncat toate lucrurile pământeşti pentru că ne-a chemat Dumnezeu. Deci ce obţinem dacă ne gândim „dacă” ..sau "poate..."? De ce să faci asta? Ah, aceasta este marea putere a diavolului, care se luptă cu voi. Spune-mi ceva, monahule, ai venit aici pentru că ai murit pentru lume. Şi ai venit aici ca să te lepezi de eul tău aparent. Şi să-ţi omori patimile şi astfel să te naşti din nou prin Sfânta Lumină din interiorul tău. Renaşti ca eul tău adevărat, care acum doarme în interiorul tău.

De aceea a venit Iisus aici, pentru noi, ca să ne elibereze din captivitatea păcatului. Dar noi am căpătat o perversiune a cunoaşterii şi Iisus nu o îndepărtează de la noi. Pentru că aceasta este încercarea noastră. Trebuie să ne luptăm cu ea, dacă vrem să dovedim că suntem în căutarea vieţii veşnice.Iisus ne lasă libertatea de alegere. Alege ce vrei şi aceea vei obţine în viaţa de dincolo.

Deci Iisus a luat firea umană pentru a o aduce înapoi acolo unde îi este locul, şi astfel restaurează din nou Chipul şi esenţa adevăratului nostru eu. Acesta este sensul. De aceea suntem aici.

Deci, acordaţi toată atenţia supunerii. De ce îţi pasă de părerea ta? „Nu-mi place”, „De ce aşa?”, „De ce a zis asta…?”, „Eu aş fi spus mai bine”, „De ce a făcut asta…?”, etc. Acestea sunt cele mai mari rele. Iertaţi-mă, fraţilor, dacă v-am vorbit dur. Dar altfel nu merge.

Ar trebui să ne ţinem mintea în starea de rugăciune permanentă. Astfel se luminează cele trei părţi ale sufletului: raţiunea, iuţimea şi pofta. Iar acestea vor spori puterea minţii, bunătatea, înţelepciunea şi dreptatea, pentru a rezista paranoiei diavolului. Paranoia animalică şi egocentrismul. Dar acestea se întâmplă numai dacă mintea este atentă, dacă mintea nu acceptă atacul demonilorși nu se întreţine cu gândul vinovat. Pentru că, dacă mintea face asta, aceasta este acceptarea minţii, se numeşte combinaţie. În cazul acesta, demonii se agaţă imediat de această combinaţie a voastră. Apoi au putere asupra voastră, să creeze răutate şi neglijarea lucrurilor bune. Când demonul se agaţă de această combinaţie, îndepărtează frica de Dumnezeu din tine. Dar frica de Dumnezeu este sursa motivaţiei de a face bine.


Marius Iordăchioaia în conferința despre "Judecata particulară și Judecata universală": Judecata de Apoi are efect acum! Judecata este in fiecare zi și criteriul judecătii este Hristos

$
0
0

Judecata particulară și Judecata universală


Conferința a fost organizată de ASCOR filiala Iași, pe 3 Martie 2016,
la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași



Judecata daca chiar te intereseaza, te face sa tremuri, nu te face sa tii conferinte. Te face sa-ti pui foarte serios problema vietii tale, sa-ti iei viata in serios. Nu se poate tine, din punctul meu de vedere, o conferinta despre Judecata de Apoi. Eu as fi primul care nu as frecventa asa ceva.

Noi toti de aicea vom fi judecati. Nici unul dintre noi nu va fi judecator. Si aicea suntem toti pacatosi, si toti vom fi judecati de Dumnezeu. Va spun asta sa nu aveti emotii, sa nu aveti trac. Vorba lui Steinhard: care este diferenta intre curaj si lasitate? Lasul consimte fricii pe care o simte, curajosul nu consimte fricii pe care o simte.

Daca nu suntem dezinhibati, daca nu suntem noi insine, ramanem la o discutie teoretica, nu putem avea partasie, Duhul Sfant pe care L-am chemat noi in rugaciune nu poate lucra. Iar noi trebuie sa plecam de aici un pic mai vii, nu un pic mai informati. Ca un pic mai informati sunteti la facultate, destul.

Primul meu reflex de om care se informeaza, nu traieste, a fost - cand aflu, in general, o tema-, sa ma duc la biblioteca. Dar, langa biblioteca sunt si icoane si icoana ma face sa ma opresc. Si imi dau seama ca niciodata viata nu se poate trai dupa o teorie. O viata traita dupa o teorie se numeste ideologie.Si ideologiile au fost reteta tragediei si nefericirii omenesti. Biblia, ceea ce discutam noi aici, ceea ce este in icoana nu este o ideologie. Dumnezeu nu ne invata cum ne invata domn' profesor sa traim. El ne da viata si noi o primim. Noi invatam eventual sa ne deschidem si sa primim viata. Dar nu invatam sa traim.

Judecata, in mod sincer, onest, pentru mine este ceea ce este, fara sa ma duc sa fac o bibliografie sau un referat. Eu, ca sa vad ce este Judecata particulara si universala, trebuie sa ma uit inlauntrul meu, nu trebuie sa ma uit in biblioteca. Informatia poate fi redusa la cateva fraze, din Catehism, din Parintele Staniloae....

Cred ca toti suntem de acord ca judecata inseamna o despartire, o separare intre bine si rau, intre urat si frumos. Presupune o dihotomie. E clar: cine judeca deja imparte.Hristos, ca Mantuitor, ne spune: "Eu n-am venit sa judec, am venit sa mantuiesc", iar ca Judecator nu va imparti, ci va invesnici ceea ce noi am ales sa facem, sa fim.

Deja, denumirea asta de oi si capre, arata ca ne-am ales felul de a fi. Cum sunt oile, si cum sunt caprele? Oile sunt blande, ascultatoare. Hristos spune: "oile mele cunosc glasul Meu", nu spune "caprele Mele cunosc glasul Meu". Capra e un animal razvratit, dificil, cu vointa proprie, egocentrica. Deci sunt doua tipologii, doua caractre fundamentale.

Am nevoie cotidiana de Evanghelia asta cu Judecata. Ea imi da ceva, pentru ca totdeauna cand deschid Evanghelia astept sa primesc de acolo ceea ce-mi lipseste in relatia cu oamenii si in viata mea de zi cu zi, ce imi lipseste in launtrul meu, in afara, tot ce-mi lipseste ca viata a sufletului in existenta.       

Ar fi logic ca noi, crestinii, sa stim ca, teoretic cel putin, in fiecare om este Hristos, si ceea ce-i faci aproapelui, Ii faci lui Hristos. Bun, bun, teoria e una, dar teoria nu m-a scos din belea, pentru ca orice incercare, orice ispita presupune prezenta demonica si prezenta demonica intuneca mintea. Si de aia, teoriile nu sunt eficace in situatii concrete de lupta de strada, pentru ca in momentele astea de tensiune, de ispita, esti ceea ce tasneste din inima ta, nu din capul tau. Si de aceea, ceeea ce spune Hristos trebuie sa ajunga aici, in inima, ca atunci cand sunt provocat de viata sa reactionez asa incat ceea ce tasneste din inima mea sa fie conform Evangheliei lui Hristos.

Si, mi-am zis: ce nevoie am eu de Evanghelia asta, cum sa o folosesc, cum sa o inteleg, cum sa ajunga darul ei in inima? Si am ajuns la concluzia, din conflictele zilnice ale vietii, ca am nevoie sa stiu foarte bine, invatat prin rugaciune, prin cuminecare, prin felul ortodox de a lua ce da Dumnezeu, am nevoie sa stiu ca in el este Hristos. Pentru ca, am remarcat, ca este ultima reduta, in stari de conflict, sa nu-l arunc pe geam. [...] Si e atat de greu in momentul ala sa-i fac bine, sa am mila, sa reactionez evanghelic incat, daca n-as sti, datorita acestei Evanghelii ca Hristos este in celalat, si ar cadea aceasta reduta, l-as arunca pe geam, as face ceva neevanghelic. Si, pentru mine, asta este castigul din Evanghelia asta.

Da, mai citam, mai deschidem o perspectiva spre viitoarele cuceriri ale inimii noastre, pe care ni le da Dumnezeu, in sensul ca vrem sa largim sfera frumosului din care vrem sa facem parte.
     
Inainte de a judeca exista o stare, o tensiune care creste. Serviciul e parohia mea, e terenul judecatii de fiecare zi, de toate zilele - a lui Dumnezeu, ma refer. In Psaltire spune ca Dumnezeu judeca spre indreptare. Deci, practic, a trai in lumina Evangheliei este a trai in lumina acestei judecati.Adica Dumnezeu iti face cunoscut in launtrul tau ca gresesti, pentru ca tu sa renunti la greseala ta si sa te indrepti.Asta este o judecata permanenta, pe care o face Duhul Adevarului, Duhul Sfant, in noi, crestinii. Si nu numai in noi...

Ispita: vine o persoana si zice "esti trist, ai probleme? Stii, eu nu suport energia negativa! Daca esti trist si ai probleme, emani o energie negativa, imi dai o senzatie foarte ciudata si nu ma pot concentra".  Si asta este o chestie pe care o traim toti, mai mult sau mai putin: exista persoane langa care nu te simit bine, sau persoane care vin, asa, cu o anumita prezenta, cu o anumita stare. Si eu simt cand vine cineva pornit, nu se da inca pe fata, dar mai devreme sau mai tarziu va rabufni intr-un fel sau altul; dar tensiunea deja se simte. Norii negrii s-au adunat, e clar, va fi furtuna. Aici incepe ispita. Din starea asta exista tendinta de a judeca. Exista anumite persoane care te ispitesc sa le judeci, desi nu ti-au facut nimica, inca... [...] Si vine din adancul inimii o pornire, si ca fantasma, ce sa faci, numai sa scapi de el. [...] Si daca te rogi, pe muchie de cutit esti salvat.  

Evanghelia o citesc pentru viata, este o cunostinta vie. Si, ceea ce-mi foloseste tare este sa se imprime in inima ca in fiecare om este Hristos.  [...] Evanghelia se intrupeaza, povestirea istorica devine biografie, devine istorie launtrica a persoanei care crede in Hristos. Duhul Sfant actualizeaza treptat in launtrul omului, il face sa simta si sa gandeasca, se face o trecere tainica de la o lume la alta in interiorul omului care crede in Hristos si inseteaza sa traiasca conform Evangheliei. 

Problema raportului dintre persoane e fundamentala la noi. Noi nu avem acum Legea in fata, ci avem Persoana lui Hristos. Noi la Persoana lui Hristos ne raportam; ne raportam la o Persoana, nu la un set de reguli sau de teorii. Traim permanent cu o Persoana iniante.  

In fiecare an citim aceasta Evanghelie a Judecatii in care se spune: Eu sunt in acei oameni, ce-i faci tu, imi faci Mie. Si nu o data imi spune asta, ci permanent. Eu, ca crestin, stiu acest lucru si, datorita Tainelor, Îl si simt. Si asta ma ajuta, minimum, sa ma opresc din cursa pacatului, din a face raul.

Pentru ca eu pe el nu pot sa-l iubesc din prima, acum. Sunt un pacatos. Am ganduri si porniri pacatoase. Dar, pe Hristos n-am nici un motiv sa nu-L iubesc, sa nu-L respect, sa nu-L admir. In Zaharia se spune ca evreii vor vedea Atunci pe Cine au rastignit, si vor plange ca pe copilul lor, singurul nascut. Cumva, cand ma uit la el, nu pot sa-l suport, nu pot sa-l iubesc. Dar, stiind, simtind ca Hristos este in el, pe Hristos pot sa-L iubesc, este vrednic de dragostea noastra. Nu am niciun motiv sa nu-L iubesc. Si, datorita lui Hristos ma port frumos cu tine. Pentru mine asta este inceputul. Nu te bat astazi, maine poate imi impart si sandviciul cu tine... Pentru ca este o relatie cu Hristos.

Si daca sunt crestin, nu de nume, ci cu inima... Spune Parintele Paulin Lecca: "crestinii sunt de doua feluri, ca ouale. Unii au banut, si alea cand sunt incalzite fac pui, si, alte oua, sterpe, care n-au banut in ele, cu cat le incalzesti mai mult, cu atata se strica mai tare". Daca nu este in inima banutul credintei prin cuvant, nu iese nimic de acolo. Stiti din Pilda Semanatorului. Arunca cuvantul Evangheliei, el intra in inima prin credinta si incepe sa odrasleasca roadele harului. Le stiti foarte bine din Noul Testament: dragostea, credinta, nadejdea, iertarea, infranarea,etc. Astea toate tasnesc! Nu e nici o teorie: am citit si aplic. Cuvantul lui Dumnezeu are aceasta caracteristica unica: a zis si s-a facut! Si in ceea ce priveste lumea materiala, a zis si s-a facut.

Noi avem liberul arbitru. Ca sa se faca ce spune El in noi, trebuie sa aiba acceptul nostru: "Fie mie dupa cuvantul Tau!". Cuvantul asta il asteapta Hristos de la noi. El ne spune ceva, si noi cu inima noastra spunem: "nu, nu vreau asa, nu vreau sa se faca asta cu mine" sau "da, fie mie dupa cuvantul Tau!". Atunci intra banutul in ou, pentru ca totul va izvora din cuvantul lui Dumnezeu. Cine crede in Mine vor tasi din pantecele lui izvoare de apa vie. Pana la credinta nu are ce sa iasa de acolo, decat curvii, hule, dresfranari... Ce spune Mantuitorul: "din inima voastra ies..." lucrurile astea.  

Eu va vorbesc despre mine ca un pacatos care crede in Hristos si nadajduieste in mantuire. In sensul ca din inima mea tasnesc lucrurile rele, dar, deopotriva tasneste si cuvantul lui Dumnezeu, deopotirva tasneste si icoana lui Hristos. E un teren  de lupta, daca vreti, intre Hristos si diavol in inima mea. Eu nu pot sa va vorbesc despre altceva. Asta traiesc.    

Eu cand am descoperit prima data Ortodoxia am luat-o ca pe o teorie, in sensul ca am citit ca trebuie sa ma smeresc, am inceput sa ma smeresc. Si ziceam: "dom'le, dar nu se intampla nimic". Ca o bricheta fara gaz: dai, dai, dar nu iese flacara. Zic sa ma judec pe mine, pun capul in piept si zic: "ticalosule, nenorocitule, stiu eu ce ai facut, stiu ce ai gandit..." Dar nu L-am cunoscut pe Dumnezeu asa, iertati-ma! L-am cunoscut cand am crezut in cuvantul Lui! Si am vazut ca nu numai mie mi se poate intampla asta.

Deci, nu te poti vedea pe tine, nu poti vedea ceva, in general, fara sa aprinzi lumina. Nu poti sa te cunosti pe tine insuti fara sa-L intalnesti pe Hristos, ca El e luminacare lumineaza in interiorul nostru! El e lumina aprinsa in om si lumineaza tot omul care vine in lume. Deci am nevoie ca prin credinta, Hristos sa vina in inima mea. Atunci se aprindea lumina si ma vad cum sunt.Este singura lumina care imi poate descoperi firea mea. La acest tip de judecata, da, consimt!

Am incercat si altfel, in sensul sa ma judec dupa un algoritm, dupa o reteta de judecata sau de smerenie si, da, atuncea m-am inrait.Asa cum s-a intamplat cu legea cu evreii, i-a inrait, i-a facut sa se indreptateasca, i-a facut sa respecte mai mult legea decat persoana, sa ucida pentru.... In primul rand i-a impietrit. Si asa s-a intamplat si cu mine, m-a impietrit, m-a inrait, la primele mele contacte cu Ortodoxia, fara ajutor, nedevenind discipolul cuiva, ca sa am legatura cu o persoana, sa intru intr-o relatie personala cu ortodoxia. Si datorita acestei greseli, care mi se datoreaza in totalitate, m-am razvratit la inceput. [...]     

De ce insiti pe Evanghelie si pe felul in care ne purtam? Pentru ca asta este judecata noastra de zi cu zi. [...]

In ansamblul colectivului vreau sa fie lucruie astfel incat sa-mi dea mie o stare buna, de confort, nu-mi asum cruce, sar, sunt capra. Sunt capra care trebuie sa devina oaie, altfel piere, se duce la abator. Si, atunci, cum devin oaie? Am pornirea de capra si Hristos, ca un Pastor adevarat, care mi-a pus funia de gat incepe sa ma struneasca. Are o mana foarte puternica, dar plina de dragoste, orice strunire a Lui. Am fost strunit si de altii, dar m-am umpult de ura si de pizma pentru ca mana lor era plina de duritate, nu de dragoste.Exista o mustrare sau o fermitate care vine din iubire, e calda! Chiar daca te scutura, te scutura spre binele tau, si simit asta. Simit ca m-a scuturat ca sa ma salveze, nu m-a scuturat ca sa vad ca el e stapanul.

Nu cred ca cineva va intelege ce discutam fara sa invieze prin credinta in cuvantul lui Hristos, fara o nastere din adevar, dupa cea din botez. Trebuie o nastere din adevar, pentru ca si eu, ca si dumneavoastra, intalnesc oameni care nu au convingeri crestine, se impartasesc dar au cu totul alte convingeri, cu totul straine de invatatura crestina. [...] Sunt crestini de nume, straini de invatatura crestina, tin niste obiceiuri care le-au mostenit sau cred in mod superstitios.

Ce inseamna sa fi crestin? Inseamna sa ingenunchezi inaintea lui Dumnezeu si sa devii robul Lui din momentul respectiv. Nu mai mergi dupa viziunea ta de viata. Dumnezeu nu slujeste planurilor tale, ci tu slujesti planurilor Lui. E o perspectiva inversa, cum se spune in pictura. Are loc o schimbare radicala de perspectiva.

Daca vei vorbi cu acesti crestini de nume, despre Judecata sau despre altceva din Evanghelie, le este cu totul strain. De ce? Pentru ca pe ei nu-i intereseaza ce spune Hristos. Pe ei ii intereseaza ca Hristos sa slujeasca planurilor lor de viata. "Vreau sa am succes si ma duc la biserica, ca Dumnezeu sa ma binecuvinteze sa am succes in treaba aia..."[...]  Sunt oameni care ingenuncheaza inainta lui Dumnezeu, dar tot ei sunt sefii, adica asteapta ca Dumnezeu sa le implineaca doritele lor, neinteresandu-i nici o secunda ce vrea Dumnezeu.Si, primul simptom este asta: nu-i intereseaza Evanghelia!Merg la biserica, se spovedesc, se impartasesc, tin sarbatorile dar, cand le vorbesti de Evanghelie: "citesti ce spune Hristos?"... "Eeh, lucrurile astea noi le stim!", "Astea le stim, si Dumnezeu ne va binecuvanta felul nostru de a fi si de a vedea lucrurile, si felul in care noi ne-am programat existenta". Si de aici apar o gramada de belele, de probleme, oameni mahniti.

Eu m-am intrebat, cand eram in perioada mea nebuna de liber cugetator, ca si Nietzsche, de altfel, care statea si se uita cum ieseau crestinii de la biserica, si zicea: "daca toti sunt asa de intunecati si tristi, inseamna ca Hristos n-a inviat!"Ca nu poti: ori inviaza Hristos si atunci e o bucurie nemarginita, ori e vorba de altceva. Si totdeauna discutam cu prietenii mei: "mai, ce sunt ortodocsii astia practicanti asa de tristi, toti chirciti, tristi, amarati, infricosati...? Ce-i cu ei?"Lucrul asta ne respingea cel mai tare, ne indeparta cel mai tare de Biserica, pentru ca noi, fiind tineri, vroiam sa traim, sa simtim viata, sa fim plini de viata. Nu-i intelegeam!  Cand vezi asa, ca iese din biserica unul chircit, amarat, infricosat, ca tanar nu esti atras. Asta era prima impresie. Dupa aia am descoperit de ce sunt ca niste artificii care nu iau foc. Raman asa... Pai niciodata nu s-au apropiat de foc ca sa ia foc si sa faca un spectacol, o bucurie, sa explodeze de fericire. Chit ca dupa explozia asta vine drumul crucii dar, "intru necaz m-ai desfatat". Ramane o bucurie permanenta, mai mica, mai mare, dar ramane in miezul inimii. Ramane, daca ai luat foc la inceput!Dupa aia, cand am intrat in biserica si ne-am apropiat mai mult de acesti crestini, am vazut o caracteristica comuna acestor tristi: nu-i interesa Evanghelia, nu aveau nici o relatie cu cuvantul lui Hristos. Nu stateau sa citeasca cuvantul lui Hristos si sa zica: "eu cum gandesc in privinta acestui lucru".

De exemplu, daca ma supara colegul de serviciu imi vine sa-l bat, dar ma opreste cuvantul lui Hristos, ma opreste El. Pentru ca El are dreptate, nu eu, si in lumina lui eu imi dau seama ca pornirea mea e rea. Si, pe masura ce cedez acestei porniri, in relatia cu celalat, simt ca ma paraseste lumina, simt ca ma paraseste viata. De ce? Pentru ca am o relatie cosangvina cu Hristos, n-am o relatie de parteneriat, n-am o relatie de afaceri. Suntem un sange, un trup. Efectiv, cand eu ridic mana sa-l lovesc pe celalat simt durerea lui Hristos in mine, ca o mustrare: Ce faci? Adame, unde esti? Ce-ai facut Cain? Te trezesti. E o voce in interiorul tau, a Lui. Cand iubesti aceasta Voce, aceasta Prezenta, aceasta Persoana, te intereseaza tot...Cand esti indragostit, te intereseaza tot despre celalalt. Abia astepti sa-l asculti la telefon cum vorbeste, sa te intalnesit, sa stai cat mai mult cu el. Iubirea e o taina. Iubirea se naste dintr-o samanta. E taina asta a vietii. Iubirea tine de viata, de esenta vietii. Nimeni nu s-a indragostit niciodata dupa o teorie, dupa o retata. "Sa ne facem prieteni", dupa un algoritm... Asta demonstraza ca in Apus oamenii sunt morti. [...] Cand intr-o persoana locuieste o teorie, e semn ca acolo nu mai sunt oameni vii.[...] si ni se dau noua exemple de civilizatie. Asta este culmea nebuniei!

Stiti cum vad eu povestea asta cu Europa si cu lumea civilizata? Ca un spital de psihiatrie, in care unul, care se crede Napoleon Bonaparte, urmeaza un tratament pentru schizofrenie, sau pentru boala care il face sa sustina ca el este Napoleon Bonaparte.  Medicul psihiatru care il trateaza, primeste intr-o zi o hartie cu toate antetele de la ONU, de la OMS, de la tot ce vrei, in care se spune: "incepand cu data de astazi Vasile Grigore, care se zice ca e Napoleon Bonaparte, nu mai este bolnav psihic. El este un om normal care are dreptul sa-si aroge orice identitate doreste". Si urmeaza sa fie scos din psihiatrie, si el poate sa mearga pe strada, si el poate sa sustina ca e libertatea lui de a face chestia asta. Deci, un tip de boala psihica devine un comportament acceptat social.Dar, din momentul in care Napoleon Bonaparte iese in societate si continua sa se socoteasca Napoleon Bonaparte, si eu trebuie sa-i respect alegerea, el va vrea la randul lui sa se casatoreasca cu un copac, sau cu un stalp de telegraf. Va face alte alegeri de om bolnav.Iar societatea trebuie sa se muleze pe libertatea acestui om bolnav. Acesta este tipul de civilizatie in care suntem invitati sa intram. Eu v-am dat un exemplu grosolan.

In '90 un filosof francez spunea asa: "bun, Estul s-a eliberat de comunism. Ce le vom da?". Sa nu credeti ca eu discut politic acuma. Nu! Fac teologie. "Ce credeti ca le vom da noi, occidentalii?". Si ala era un occidental nascut acolo, francez. Si, dupa aia, am vazut in anii astia tot ce spune el. Zice: "cateva lectii de democratie, cateva ajutoare economice, cinismele capatuelii, ingrozitoarea arhitectura a profitului si -ultimul dar cel mai important lucru - moartea din sufletul nostru"!

N-am ceva de principiu impotriva Occdentului sau a plecarii romanilor in Occident. [...] Dar vreau sa spun pe scurt atat: acel tip de civilizatie s-a nascut din lepadarea lui Hristos. Ofera abundenta materiala si moarte sufleteasca. O recunosc oamenii onesti si profunzi de acolo. Si eu nu cred ca poti sa fi crestin si sa alegi abundenta materiala si moartea sufleteasca. Pentru ca Hristos nu intamplator din toate numele de draci pe care putea sa le spuna, l-a ales pe Mamona, pe demonul avaritiei, asta legat de bani. Alegerea fundamentala este intre Hristos si Mamona. De Mamona tinand inclusiv civilizatia de care discutam.

Eu intotdeauna, in viata, cand am primit ceva aparent degeaba, mi s-a cerut un pret mai tarziu. Nimic nu ti se da gratuit de la oameni.Poate doar de la crestini foarte buni. Dar, in general, darurile pe care le-am primit de la oamenii necredinciosi, si de la civilizatie, si de la cultura, si de la ce vreti, toate cer dupa aia ceva inapoi. Intrebarea este: ce ne-a cerut noua Occidentul, pentru a ne integra noi in Occident?Ce ne-au dat si ce ne-au luat? Pentru ca a avut loc un schimb. Sa nu credeti ca doar ne-au dat. Nu vedeti ca ne iau produsele naturale si ne dau produse finite?Asa fac si cu viata noastra: ne dau modele prestabilite de viata si, in acelasi timp, ne spun ca suntem liberi!

Cei care nu-L aleg pe Hristos in mod vizibil, aleg raul.Si cei care Îl aleg au o fata de lumina.

In acelasi timp am vurt sa subliniez dementa acestei civilizatii spre care suntem imbiati.   

 Dostoievski era bolnav de epilepsie si sotia lui spune ca:
"el nu simtea in acest moment decat o frica mistica la gandul ca se va prezenta indata inaintea lui Dumnezeu, o infatisare solemna pentru care el inca nu era pregatit". 

Asta traia Dostoievski in ceea ce priveste Judecata. Si, ce fel de om avea frica asta? Va citesc in continuare:
"la 20 martie 1898 - scrie sotia lui Dostoievski- barbatul meu a fost victima unei agresiuni care putea avea consecinte neplacute. Intr-o seara pe cand sotul meu isi facea plimbarea obisnuita, un individ turmentat de bautura s-a apropiat de Fiodor Mihailovici, in fata strazii Nikolaevskaya si l-a lovit puternic cu pumnul in ceafa.Sotul meu a cazut cu fata la pamant, insangerandu-si obrazul. Cat ai clipi din ochi multimea facuse roata in jurul lui. A fost chemat un agent de politie, care, inhatandu-l, il ducea pe betiv la comisariat, si-l ruga pe sotul meu sa-l insoteasca. Fiodor Mihailovici Dostoievski cere comisarului sa-l lase pe agresorul lui sa plece acasa, zicandu-i ca-l iarta. Functionarul promsese ca va tine seama de aceasta dorinta dar, a doua zi, incidentul aparuse in presa, deoarece numele scriitorului atacat atrasese atentia. Procesul verbal eliberat de politie a fost pus la dispozitia lui Trofimov, judecatorul de pace, care se afla aproape de acel district. Dupa doua saptamani sotul meu a fost chemat in audienta. La interogatoriu acuzatul a declarat ca era beat turta si cand l-a lovit pe dumnealui, pe Dostoievski, a cazut si el. Fiodor Mihail Dostoievski a declarat judecatorului ca-l iarta pe agresorul sau, rugandu-l sa nu-l pedepseasca. Judecatorul de pace lua in considerare aceasta rugaminte, dar, cu toate acestea, din cauza galagiei si  dezordinei pe care le provocase in strada, il condamna pe betiv la patru zile de inchisoare si 16 ruble amenda. Sotul meu, l-a asteptat pe taran la iesire si i-a dat 16 ruble ca sa-si plateasca amenda".
Deci era un om care nu facea binele compulsiv: m-a lovit, l-am iertat. Nu! Nu numai ca l-a iert, ci a cerut politistului sa nu-l aresteze, a mers la judecator sa nu-l pedepseasca si, daca i-a dat amenda, a platit el amenda.Omul asta tremura la ideea Judecatii! Deci, cati pasi facea Dostoievski in duhul Evangheliei? Pana la capat!In tot conflictul asta vedeti ca a mers pana la capat.

Eu il fac pe primul si ma rog sa nu fie cazul sa-l fac pe al doilea. Imi vine sa-l lovesc pe cel din fata mea si ma opreste Evanghelia. Dar, daca celalalt insista in ceea ce-mi face, pana unde sunt dispus sa merg cu duhul Evangheliei?Vei claca imediat daca nu apartii lui Hristos!Trebuie sa-i apartii in intregime lui Hristos, ca sa faci drumul asta pana la capat: sa ierti pana la capat, sa rabzi pana la capat, sa achiti tu amenda care i se cuvine celuilalt.

Si, vreau sa va mai citesc o fraza. Vorbind despre Dostoievski, criticul Belinsky a spus odata aceste cuvinte:
"Ma cuprinde chiar un sentiment de umilinta cand ma uit la el, la Dostoievski. Ori de cate ori il pomeneste pe Hristos i se schimba toata fata, ca si cum ar vrea sa izbucneasca in plans"
Numai pentru ca pomenea numele lui Hristos! Deci, pentru mine este un model, un model de mirean. As vrea sa fiu asa, as vrea sa fiu ca Dostoievski crestin. Si la asta ma impinge si Evanghelia despre Infricosata Judecata. El era asa datorita suferintelor, datorita puscariei, a lucrurilor prin care a trecut si a citirii Evangheliei. Era nedespartit de Evanghelia lui; totdeauna cand era intr-un impas deschidea Evanghelia. Era o Evanghelie pe care o primise cand a fost trimis la ocna. Evanghelia a fost cartea pe care a primit-o si cu care a trait. Pentru mine asta inseamna un crestin.

Dostoievski, datorita suferintei avea o mila nesfarsita fata de toti pacatosii, pentru ca stia din el insusi ce inseamna sa fi pacatos, ce inseamna sa nu te poti opune patimii, sa fi neputincios in fata raului din tine, sa faci rau cuiva si sa regreti dupa aceea. Cunostea pofund umanitatea. El spunea: "nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e strain".

Judecata lui Dumnezeu, lucruile care ni se spun dinainte profetic, sunt toate nu pentru momentul acela, de la sfarsit, cand ne vom infatisa toti inainta lui Dumnezeu, ci pentru acum. Judecata de Apoi are efect acum! 

Daca credem in Hristos si, cunoscandu-ne pe noi insine in lumina lui Hristos, ajungem sa vedem ca [...] ma opreste Hristos din mine sa fac raul, sau ma inspira sa fac ceea ce scrie in aceasta Evanghelie a Judecatii: sa vizitez pe cel bolnav, sa iert pe cel care mi-a gresit, sa dau de mancare celui flamand... Acest Hristos care este in mine este si in el. Evanghelia imi descopera asta intr-un mod viu.

Si daca pe el nu pot sa-l iubesc, dar pe Hristos care este in el, daca sunt crestin, Îl iubesc. Si imi schimb comportarea, atitudinile, sentimentele datorita lui Hristos din el. Incepand de acolo. El este inceputul acestei schimbari. Asta este darul pe care mi-l da aceasta Evanghelie a Infricosatoarei Judecati: constiinta din ce in ce mai limpede, cu fiecare meditatie, asupra acestui text, ca Hristos este aici, in celalalt, si ca tot ce ii fac celuilalt ii fac lui Hristos, ca nu traiesc doar cu ceilalti, nu suntem doar noi doi aici.

Eu nu fac diferenta intre Evanghelie si Taine. Tainele sunt obiectivarea unor cuvinte, a unor porunci ale lui Hristos. Ne impartasim pentru ca El a spus sa facem asta, ne spovedim pentru ca El a spus sa facem asta. Implinim poruncile evanghelice.

Datorita faptului ca Hristos este in celalat renunt la dreptatea mea. S-ar putea sa am un conflict cu cineva si eu sa am dreptate, dar Hristos din el imi cere sa renunt la dreptatea mea. De dragul Lui. Si atunci se instaureaza un alt duh, o alta atmosfera. [...]

Daca nu simti nici o emotie cand auzi numele lui Hristos nu stiu daca ai sa-L urmezi. Sau, nu neaparat o emotie... cat cantareste El in sufletul tau atata aplecare spre a-L asculta si a-L urma ai. Sau, altfel spus, cat de mult Îl iubesti, atata de mult Îl asculti. A spus-o El Însusi: Daca Ma iubiti, veti pazi poruncile Mele. Iar acestui lucru ii premerge interesul pentru poruncile lui Hristos. Daca exista interesul pentru poruncile lui Hristos atuncea, prin puterea Duhului Sfant, vei ajunge si sa implinesti poruncile lui Hristos, si sa-ti gasesti sensul vietii, si bucuria de a trai, din asta. Practic izbanda vietii tale asta va fi: sa reusesti sa faci ce a spus El. Atunci vei fi fericit. Si, cand nu reusesti sa faci cum spune El vei fi nefericit. Fericirea sau nefiericirea ta depinde de cuvintele Lui.

Deci nu este un criteriu exterior, colateral: eu fac niste lucruri cum vreau eu si dupa aia le raportez la Hristos. Intelegeti ce vreau sa zic? Ca vorbim despre Juedecata. Eu mi-am trait viata cum am vrut,  si dupa aia merg la Judecata cu ea. Pai e clar, nu? Ce Judecata va fi?!

Nu ne spune la inceputul Evangheliei dupa Ioan ca ne-am si judecat deja?! - in momentul in care L-am acceptat sau L-am respins, in momentul in care L-am primit sau nu. Ca lumina a venit in lume, si am iubit mai mult intunericul. Nu e deja o judecata?

Deci, criteriul judecatii este Hristos. Asta ne spune Evanghelia. El este! El e pe tron, El a fost in aproapele, El este viata, El este lumina. Daca nu L-am ales pe El si nu L-am urmat pe El, n-am ales lumina si am urmat intunericul, n-am ales viata, am ales moartea. Ce Judecata sa mai fie, decat tragerea concluziilor?! Mergeti unde ati ales! Iar alegerea se face acuma! Eu va las sa fiti in vesnicie, spune Hristos, ceea ce ati ales sa fiti!

Si ne spune ca oameni nu putem fi fara El. Nu zic sfinti, nu zic ingeri! Oameni! Ca mai putin de atata nu poti sa zici. Eu asta am descoperit, ca eu fara El nu pot fi om. Nu sfant, nu inger, om! Nu pot fi! Si nici nu stiam cum sa fi om, si nici nu as putea sa va spun ce inseamna sa fi om. Fara Hristos, nu vedeti la ce se poate ajunge? La un reductionism stiintific asupra omului. Omul este redus la animalitatea lui.

Am citit un articol in care se spunea, in baza teoriei evolutioniste, ca daca maimutele se inrudesc cu oamenii ar trebui sa primeasca pensie. Si se argumenta: da, dar ca sa primeasca pensie trebuie sa lucreze. Eu numesc asta tacaneala, nebunie de domeniul psihiatric, dar in Occident lucrurile astea se discuta foarte serios.Pentru ca in absenta lui Dumnezeu omul innebuneste, isi pierde lumina mintii, ia intunericul drept lumina. Si, ce poate sa faca, cum poate sa se comporte un om care ia intunericul drept lumina? Cum pot eu sa ascult asta in fata crucii lui Hristos, in fata Evangheliei? Sa spun: nu cred in ceea ce spune Hristos, cred in ce spun eu sau Marx sau Freud.

Sa ma compar pe mine cu Hristos? Pentru ca asa trebuie sa justific alegerea de a asculta de mine, nu de El. De ce aleg eu sa ascult de mine, sa-mi fac voia? Asta nu inseamna ca eu sunt cea mai superioara fiinta cu putinta si, normal, cea mai morala, cea mai dreapta, cea mai cinstita, sunt demn de bagat in seama, sunt demn sa fiu seful meu.

Ca zici: omul are dreptul sa faca ce vrea. Da! Dar sa fie om!Omul are dreptul sa faca ce vrea, dar un criminal in serie, nu-si neaga umanitatea in masura in care e criminal? Il mai lasi sa faca ce vrea? Dar ala care se crede Napoleon, il lasi sa faca ce vrea? Ala a cazut din umanitate. Omul are voie sa faca ce vrea, dar omul, adica o fiinta normala, o fiinta care are liberul arbitru, care face lucrurile in cunostinta de cauza, care face lucrurile stiind care sunt responsabilitatile care incumba lucruile pe care le face. Iar astea toate  de unde le iei?

Zice tanarul: vreau sa-mi traiesc viata asa cum vreau eu! Dar cine iti garanteaza tie ca voia ta este cea corecta, cea dreapta, ca traiesti viata asa cum trebuie? Nu! O traiesti cum vrei, nu cum trebuie!E cinsti, e drept? "Nu ma intereseaza adevarul!". - Despre asta e vorba! "Nu ma intereseaza adevarul, ma intereseaza sa-mi fac damblaua, pofta mea!", "Eu am pofta sa traiesc asa!" - si despre asta e vorba! Dar nu veni sa ma minti, nu veni sa-mi pui diferite teorii in fata, diferite justificari stiintifice, nu stiu ce, ca sa-ti faci tu pofta! Eu stiu ca vrei sa-ti faci pofta, dar nu incerca sa ma minti, nu incerca sa dai drept superioara pofta ta.

Compara-te tu cu Hristos! Cine din noi doi, eu si Hristos poate sa aiba dreptate? Intotdeauna criteriile au fost: care este din cei doi cel mai onest, cel mai curat?Care dintre noi doi, eu si Hristos reprezinta omul?Eu, cu toate pacatele pe care mi le stiu eu si Dumnezeu, cu toate gandurile murdare si viclene si cu toata menajeria din launtrul meu, ma pot compara cu Hristos?Si, fiind in halul asta, pot sa ma impun pe mine ca criteriu al adevarului, ca zic ca eu am dreptate nu Hristos, stiu eu mai bine ca Hristos ce e omul, de unde vine, unde se duce, ce trebuie sa fie o fiinta bipeda ca mine ca sa fie om?  Totdeauna pana in zorii modernitatii a exista criteriul moralitatii

Sfântul Apostol Pavel zice ca iubirea desavarsita alunga frica. Cand se desavarseste iubirea alunga frica, dar pana atunci convietuiesc. Asa cum convietuiesc in mine bestialitatea si harul.

Dar, vedeti, ca la Dostoievski, caderile lui l-au facut sa aiba o mila nemarginita pentru toti oamenii. Problema lui pe care o exprima prin toate personajele lui este: cred in Dumnezeu, il iubesc pe Dumnezeu, dar nu-mi place lumea. Eu il iubesc pe Dumnezeu, dar nu-mi place de el. Pentru ca Dumnezeu e usor de iubit. E perfect, n-ai ce sa-I reprosezi. Ca si cum baiatul se intalneste cu o fata, care are 90-60-90, e frumoasa, desteapta, are tot ce-i trebuie. Cum sa n-o iubesti? Esti bou, cum zicea cineva din sala? Asa cumva e si cu Dumnezeu. E perfect. Totdeauna iti depaseste asteptarile. E mai mult decat ti-ai putea tu imagina, sau decat te-ai putea tu astepta, in bine, in generozitate, in noblete, in frumusete, etc. Dar ce faci cu amaratul de langa tine, care nu-i asa? Cu aproapele e problema, nu cu Dumnezeu. 

Deci problema este cum traim, nu daca credem sau nu. Are vre-un amestec in viata mea de acuma Evanghelia cu Infricosatoarea Judecata, si ce mi se spune acolo? Si eu cred ad litteram in ce se spune acolo. Nu cred ca e o metafora,  o alegorie sau o figura de stil ce se spune acolo. Eu cred ca Hristos va sta pe tron si ne va spune ce ne-a profetit. Lucrurile sunt pe fata. Asa era si cand a venit in fata evreilor. Facea minuni, invia mortii si nu credeau. Si noi, citim Evanghelia si nu credem. Sau credem?

Daca credem, cum am reactiona? Ce as face? As incepe sa vizitez inchisorile? Sa ma duc pe la spitale? Sa fac cum spune acolo, sa caut pe cel bolnav, sa caut pe cel flamand. As face asta, nu? Daca as crede acest text... 

In viata omului sunt cateva lucruri fundamentale, ele sunt punctele de lumina sau steaua polara a marinarului, totdeauna te vei ghida dupa acele amintiri daca nu ai ceva mai bun.

Prima data cand am simtit dragostea lui Hristos am simtit nevoia sa fac bine cuiva si n-am mai avut asa, nici o frica. Frica ca imi voi cheltui toti banii din buzunar, ca sa iau de mancare la cineva flamand, si eu ce o sa fac dupa aia?! Cred ca frica asta este zi de zi printre noi, sau cu noi. Nu ti se zice: grija zilei de maine?! Azi fac lucrurile astea dar trebuie sa pun niste bani de-o parte, sa nu cheltuiesc prea mult. Sunt niste temeri, niste frustrari, niste incordari. In momentul ala nu le-am mai avut, am fost pentru prima data liber in viata mea.Nu mai m-am temut nici de ziua de maine, nici de ziua de azi, nici de aia de ieri! Dar, ca sa experimentezi lucrul asta trebuie sa crezi. Si, totdeauna ajungem la cuvantul asta: ce e aia credinta? Ce inseamna sa crezi?

Intr-un fel e foarte simplu: daca ai citit Evanghelia si nu s-a intamplat nimic cu tine, n-ai crezut. Intotdeauna cine a citit Evanghelia s-a schimbat. Ologii au inceput sa umble, orbii au inceput sa vada, mortii au inviat... Daca merg la Hristos si Ii spun: "da, cred ca Tu poti sa ma faci sa ii iubesc pe toti oamenii din lume; da, cred ca Tu poti sa ma faci sa ii iubesc pe toti vrajmasii Tai", se va produce o schimbare in lume. Credinta este o conectare launtrica la realitatea Celui care a spus ca tu crezi. Se intampla ceva concret.Daca spui "cred in Tine", dar nu se intampla nimic, ar fi bine sa te judeci, ar fi bine sa te indoiesti de credinta ta, ar fi bine sa te duci la Hristos sa-I spui lucrul asta, ca sa te lamureasca daca tu ai crezut sau nu. Deci, esentialul este ca Hristos este o Persoana vie, Care, atunci cand Ii vorbesti, iti raspunde. Daca nu L-ati cunoscut din rugaciune, nu L-ati cunoscut deloc.

Multi vin si spun, si ma refer acuma la atei: "uite, L-am hulit pe Dumnezeu si nu mi s-a intamplat nimic, nu m-a traznit..." Pentru el asta e o dovada ca nu exista Dumnezeu. Pentru noi e o dovada de mila lui Dumnezeu, ca nu ia in consideratie asa un infantilism. Adica Dumnezeu nu vrea sa-i piarda pe oameni, vrea sa-i mantuiasca, in ciuda pacatelor, a urii lor fata de El.

Si, atunci, care e esenta? Orice om daca vrea sa vada daca exista sau nu Hristos, si ca Hristos este Cine spune El ca este, trebuie sa ingenuncheze, sau sa nu ingenuncheze, dar sa vorbeasca cu El. [...] E ca si cum sti ca eu exist, imi afli adresa, imi scri, imi telefonzei si stabilim o ora de intalnire. Si atunci te convingi ca eu sunt cu adevarat persoana din fotografie sau din informatia pe care tu ai priomit-o. E acelasi lucru cu Hristos.

Cu Hristos trebuie sa ai o intalnire personala, care a fost fagaduita oricui. Credinta in cuvintele Lui duc la o intalnire personala cu Hristos. Atunci credinta este Ortodoxa, este reala.Nu voi respinge pe nimeni din cei care vor sa vina la Mine, spune Hristos. Fiecare om in fata acestor cuvinte hotaraste daca Hristos spune adevarul sau minte. Prin experienta!De aici incepe credinta. Nu de la citirea Crezului. Aia e credinta lui Hristos, nu este credinta in Hristos. Este ulterioara, pentru ca dupa ce am crezut in Hristos, am vazut ca El este adevarul, L-am cunoscut ca El este Omul, ca El este Dumnezeu, imi voi insusi ca pe propria mea credinta invatatura Lui. Si atunci voi spune Crezul. Iar daca am crezut in El, Il accept ca Imparat si Mantuitor, adica Stapan al meu pentru totdeauna.Daca nu exista acest legamant launtric, aceasta simtire, nu ati crezut. Nu poti sa Il cunosti pe Hristos si sa nu ingenunchezi inaitea Lui. El este Imparat. Oricine Il intalneste ingenuncheaza inaintea Lui. Oricine Il intalneste, nu se mai poate desparti de El, pentru ca este atat de minunat, atat de frumos, atat de bun, nemarginti de bun, nemarginti de frumos,...!

Eu vorbesc acuma despre realitati sufletesti, pe care le puteti experimenta oricare dintre voi, daca nu le-ati experimentat deja. Dupa ce ati trait aceste lucruri veti intelege tot ce discutam aicea, fara sa mai discutam. Atunci vom merge la Hristos si vom intreba: ce-i cu Judecata de Apoi, ce ar trebui sa inteleg? Cum ar trebui sa ma raprotez la cuvintele Tale? Ar trebui acuma sa ma gandesc acuma la asta, sau la altceva?  [...]


Cand iubesti, voia celuilalt este fericirea ta. Asta este relatia cu Hristos. Iar iubirea se naste din intalnire. Esti fermecat de celalalt, pentru ca celalalt e minunat. Si noi suntem minunati datorita prezentei lui Dumnezeu in noi. Si dragostea ne-o reveleaza.

Eu nu ma indoiesc ca oamenii din aceasa sala nu-L iubesc pe Hristos. Poate nu-L iubesc desavarsit, dar un pic Il iubesc pe Hristos. Ar trebui doar sa nu ne indoim de asta. Poate nu vi se pare ca e smerenie. Smerenia este felul in care se poarta dragostea.Nu este virtute in drum spre dragoste.Numai dragostea e smerita. Daca recititi 1 Cor. 13 vedeti ca acolo se spune ca dragostea rabda, dragsotea sufera, dragostea nu se gandeste la ale sale... Nu spune Gica, Costica sau Sf. cutare, sau... Despre dragoste se spune ca este smerita.  

Iubim cand Il avem in noi pe Hristos. Asta sunt lucrurile esentiale.

Intrebari si raspunsuri


Stiu ca spun un lucru banal sau poate s-a banalizat: eu cred in rugaciune. Cred ca am vazut minuni la rugaciunea nu a unor sfinti, ci a unor crestini marunti. Rugaciunea este prima manifestare fundamentala a credintei. Nu doar cred ca Dumnezeu este, si ca este viu, si ca este o Persoana concreta, ci ca detine controlul tuturor lucrurilor in ciuda aparentelor.[...]  

E o mare prapastie intre credinciosi si necredinciosi.Doi credinciosi se inteleg fara cuvinte, simt la fel, ii stapaneste acelasi lucru. Dar e foarte incordata si delicata situatia intr-o familie din asta, mixta. Dar crestinul trebuie sa se sacrifice, in sens hristic - ca nu scrie prost, tantalau si las pe el. Sa faca lucrurile din dragoste pentru Hristos, pentru mantuirea celuilalt. Dar asta nu inseamna sa-i tina predici. Va fi din ce in ce mai rau daca tii predici. Nu! Spune-I lui Dumnezeu! Eu stiu ca in general duhovnicii dau sfatul asta, pentru ca este valabil, este foarte adevarat, concret. Rugati-va, daca puteti postiti, si sa nu primiti niciodata in inima ideea ca persoana respectiva nu se va mantui sau nu se va schimba. Pentru ca diavolul va incerca sa va descurajeze in toate felurile.

Hai sa zicem ca ai sotie credincioasa sau sot credincios, dar nu ai parinti, sau unchi. Adica daca largesti cercul tot vei da cumva de cineva care nu e credincios. In mod normal noi toti ar trebui sa fim marturisitori sau misionari, pentru ca nu pot sa cred ca Hristos e Adevarul si sa tin secret.Adica sa ma mantuiesc numai eu. Stiu eu, ma folosesc numai eu, si sa nu dau. Nu! E ilogic, e irational.

Dar Dumnezeu, ca sa ne scoata din faptul ca nu mai suntem niste crestini normal misionari, - daca cititi Faptele Apostolilor, o sa vedeti cum reactionau primii crestini - atuncea ajungem in situatii din astea: sot credincios sau necredincios,... combinatii din astea care ne obliga sa fim misionari. Nu pentru ca vrem noi sa fim misionari, ci pentru ca nu putem convietui cu celalalt.Si atunci, printr-o situatie de genul asta suntem obligati sa devenim niste crestini practicanti, normali, ravnitori, pentru ca ne doare faptul ca celalat nu este crestin. Pe cand daca sotul e crestin sau sotia e crestina si am avea micul nostru cuib crestin, am putea trai multumiti asa, ca treaba e buna la noi, si restul, sa piara lumea. Dar, asa, cand beleaua e la tine in casa, asta te obliga. Sa pui de exemplu intrebari, sa cercetezi.... Mai, ce trebuie sa fac?Nu pot convietui cu celalat. Eu am un set de valori el are altul. Si atunci asta te obliga sa fi misionar. Ce faci, te desparti? Suna urat sa zici ca-l convertesti, ca e vorba de dragoste, nu e vorba de a aduce salbaticii din camera alaturata la credinta. Dar asta ne obliga sa fim crestini adevarati. Sa citim, sa ne rugam, sa postim... Daca nu o facem din dragoste pentru toata lumea, macar pentru sotul sau sotia noastra, sau copilul nostru.  

Adevaratele discutii incep din momentul in care esti epuizat. Pentru ca nu mai poti sa joci teatru. Vorbesc de teatrul involuntar pe care il joci. Pana la epuizare inca mai ai masca. Si nu ca vrei, dar pana la epuizare spui ce sti, dar de la epuizarea asta incolo, vorbeste ceea ce esti.

Azi am discutat despre Judecata, dar asta este gandul meu: judecata este in fiecare zi.Tot timpul este o judecata, suntem intr-o judecata cu Dumnezeu. Noi ne judecam inaintea lui Dumnezeu.El sta pe tron, si noi, prin ceea ce facem, prin ceea ce gandim, prin ceea ce spunem suntem oi sau capre, iar El nu face la sfarsit decat sa ne lase sa ne ducem acolo unde am ales. Asta este ceea ce au numit unii blestemul libertatii. Ca nu poti sa fi liber fara sa-ti asumi o responsabilitate pe masura libertatii pe care o ai. Responabilitatea este direct proportionala cu libertatea pe care ti-ai ales-o. De aceea oamenii, tinerii care spun: "sunt liber, fac ce vreau", nu stiu ce spun.

Am facut Revolutie in '89 ca sa fim liberi. Liberi, sa ce? "Liber sa circul oriunde vreau, liber sa ma duc si sa traiesc in Occident". Bun, si dupa ce ai facut toate astea, esti in continuare liber?"Sa fac ce vreau eu?" Care "eu"? Cine esti tu? Cine este acest "eu", pe care il proclami si vrei sa-i conferi libertatea totala?Despre cine vorbesti? Descrie-mi-l, ca sa stiu cine va fi liber! Va dati seama, un asasin in serie, care striga: "vreau sa fiu liber!". La el ce inseamna? "Vreau sa omor". Ca ala e eul lui, ala este el. Deci, tu intai trebuie sa-mi precizezi cine esti. Tie insuti trebuie sa-ti precizezi cine esti, care eu il lasi in stare de libertate. Lasi un bou in libertate? Ce sa faca boul cu libertatea? Sa impunga pe toata lumea? Deci libertatea este pentru un eu real, un eu sanatos. 

Asta a facut acuma civilizatia asta corect politica, ca a oferit libertate neconditionata. Nu se poate libertate fara morala, adica fara o stare de libertate sufleteasca. Nu dai libertate unui nebun, nu dai libertate unui asasin, a unui violator. Dar Hristos merge la esenta, si un pacatos nu face altceva cu libertatea decat sa se duca in iad. Daca esti pacatos, cu libertatea nu faci altceva decat sa absolutizezi starea ta de pacat. De aceea cel care vrea sa fie liber, trebuie sa fie liber de pacat. Si eliberarea de pacat numai Hristos o poate face.[...]

Stiti cum ne elibereaza de pacat civilizatia asta nenorocita? O dezincrimineaza! Deci eu am ucis, am furat, am mintit, am betesugurile mele, si nu zice precum Hristos: ologii umbla, orbii vad... El l-a facut liber pe olog redandu-i mersul, sau pe orb, redandu-i vederea. Astia ne fac pe noi liberi spunand: esti orb, esti liber; esti olog, esti liber. Esti liber sa fi olog, esti liber sa fi orb, esti liber sa fi criminal, ideologic cel putin. Desi e o evidenta anatomica ca rectul nu face parte din aparatul reproducator, totusi homosexualitatea este considerata o forma de sexualitate. Nu se poate asa ceva! [...]

Am ajuns, asa cum spune George Orwell in 1984, vremuri in care nu e important sa te faci auzit, ci cel mai mare bine pe care poti sa-l faci umanitatii este sa-ti pastrezi sanatatea mintala. Stiti ce a spun Sfantul Antonie cel Mare, ca vor veni vremuri in care oamenii vor innebuni si, daca nu veti innebuni ca ei, se va spune ca sunteti nebuni. Despre asta este vorba in mod evident. D-aia am inceput cu cel care se crede Napoleon Bonaparte si, din bolnav psihic devine stil alternativ de viata. Nu, asa se numeste acum?! E si stilul lui un stil alternativ de viata. E liber si el.

Deci, societatea de astazi ne elibereaza fara sa ne schimbe. De fapt e o falsa eliberare. Hristos elibera, vindecand si inviind oamenii.Astia ii elibereaza asa: handicapul tau nu trebuie vindecat, tu trebuie sa traiesti cu el asa, e normal sa fi asa cum esti, e o fomra de normalitate. Homosexulalul nu trebuie sa se schimbe, nu trebuie sa aibe dubii fata de orientarea lui sexuala, sa se intrebe daca e normala, daca e fireasca. S-a eliberat si conceptul asta de normalitate. El trebuie sa impuna, ca sexualitatea lui e la fel de normala ca si heterosexualitatea. Si nu ca am o problema cu homosexualii, ca mi-e mila de ei ca de orice om pacatos.Am o problema cu modul de a pune problema, cu principiul de gandire, cu felul in care vrei sa educi tineretul, cu ceea ce vrei tu sa le inoculezi.Sa ii inveti de mici sa accepte absurditati, ca fiind normale, asta inseamna ca vrei de mici sa-i imbolnavesti psihic, sa nu mai faca diferenta intre natural si nenatural, intre firesc si grotesc sau aberant. Deci se sterge aceasta granita.

Si nu intamplator am ajuns la aceasta discutie, pentru ca e o discutie despre judecata. Acesti oameni vor sa stearga granita dintre bine si rau. Si ultima revolutie a omenirii va fi sa nu accepti tu acest lucru, sa nu fi tu spalat pe creier in sensul acesta, al stergerii granitei morale dintre bine si rau, dintre firesc si nefiresc. Pentru ca, cine stabileste aceasta granita? Cine a stabilit granita intre bine si rau, intuneric si lumina? Cine? Aflam in Facerea. Cine a creat Universul, l-a creat cu aceasta delimitare intre zi si noapte, intre lumina si intuneric, intre uscat si apa, etc.Vedeti acolo toate delimitarile care, de fapt, stabilesc ordinea si echilibrul existentei. In momentul in care ai rupt una din aceste granite, universul se autodistruge. Granitele sunt necesare ca universul sa existe.Granita necesara ca omul sa fie om si nu bestie este granita morala dintre bine si rau. Dumnezeu a pus-o, dar oamenii vor sa o stearga, isi asuma prerogative divine. Atunci cand un guvern sau eu stiu ce alta autoritate autoproclamata ia aceste prerogative in mainile ei, din momentul acela eu am obligatia morala de a nu mai asculta de acea institutie, de acea autoritate. Si, in afara de crestini toti se vor supune. Pentru ca atunci cand vrei sa-ti faci pofta, aceasta stergere a granitei morale iti faciliteaza implinirea dorintelor tale, nu va mai fi nimic sau nimeni care sa-ti spuna ca e rau sau bine ceea ce faci.Nu conteaza, nu va mai conta! Iar asta este balamucul global, unde nu mai exista aceasta diferenta.

Deci avem nevoie de judecata, nu de osandire, dar de judecata lui Hristos avem nevoie, asupra oamenilor, asupra tuturor lucrurilor. De judecata Lui! Ni s-a dat si o putem folosi ca sa putem deveni si sa ramanem oameni intregi, desavarsiti si dupa firea care a fost stabilita de Creatorul nostru. In momentul in care este eliminat din ecuatie Creatorul, creatia nu mai are repere precise. Fara Creator nu mai stim rostul creatiei, ce inseamna inceputul si desavarsirea ei. Pentru ca astea sunt lucruri care le stie Creatorul ei. Eu daca fac o masina stiu pentru ce am facut-o, la ce-mi foloseste, ce inseamna perfectionarea ei. Astea le stie doar creatorul. Daca am eliminat creatorul si creatia ramane fara sens. Un sens utilitar, imediat si atat. N-are trecut, n-are viitor.[...]    


Fragment dintr-un interviu cu Părintele Dumitru Stăniloae. "Nu este bucurie într-o viață izolată şi separată de semeni"

$
0
0

Dialogul cu Parintele Staniloae era centrat mai ales pe Persoana lui Hristos. Uneori, el nu raspundea direct intrebarilor, caci raspunsurile sale urmareau un scop mai inalt: sa-i apropie pe oameni mai mult de Dumnezeu ori sa le intareasca credinta.

Cuvintele sale veneau ca dintr-o fantana adanca, plina de inte­lepciune, credinta si pioasa smerenie. Aceasta a fost ceea ce m-a impre­sionat mai tare, fiindca gandurile sale erau exprimate potolit ca si firul tors din fuiorul de lana.

Parintele D. Staniloae:In comparatie cu „individul”, „persoana” traieste in comuniune cu alte persoane in asa chip, incat vietile lor se impletesc: persoana nu stie unde incepe viata sa si unde se sfarseste a celuilalt… ca intr-un continuum… Eu nu pot fi, nu pot exista fara celalalt, si celalalt nu poate exista fara mine. Nu este bucurie intr-o viata izolata si separata de semeni. Niciodata nu vom putea trai singuri. Chiar daca gandim despre altii uneori cu ura sau la modul critic, planuind a-l folosi pe celalalt exclusiv pentru scopurile noastre, si tot avem nevoie de cineva, de un „altul”. In nici un chip nu ne putem lipsi de prezenta cuiva, de prezenta „celuilalt”. Am nevoie de celalalt si celalalt are nevoie de mine.Intre persoane nu exista granita; intre parinte si copil nu exista granita, asa dupa cum nu exista limitari intre barbat si femeia sa, intre sot si sotie… Aceasta este comunitatea ridicata la rangul de comuniune, de impreuna urmare.

Intr-un fel toti suntem plecati si supusi unii altora, dar in supunerea comuniunii nu suntem anihilati.In singuratate noi suferim. Chiar individualistul, narcisistul insusi, nu se simte bine fara altii. El trebuie sa gandeasca despre altcineva, chiar daca pe acesta il concepe ca inferior. Astfel, persoana nu poate fi sepa­rata de persoana.

Adevarata comuniune si impreuna-lucrare nu este aceea in care poporul devine o masa amorfa, cum s-a intamplat in comunism, unde nimic si nimeni nu are importanta, cu exceptia celui care detine puterea.In comuniune, cealalta persoana este pentru mine mult mai importanta decat eu insumi sunt, si, pe masura ce uit mai mult de nevoile mele, in aceeasi masura primesc si devin mai fericit, in timp ce celalalt la randul lui ma intareste pe mine prin practicarea deopotriva a uitarii de sine.Daca imi dau mie insumi importanta deosebit de mare, raman singur, pentru ca celalalt imi va raspunde la fel… si astfel noi devenim singuri, ne insinguram. Acest fel de singuratate este cea mai grea si mai mare nefericire dintre toate. Fericirea sta in comuniune, in a sti ca nu esti singur, ca ii pasa cuiva de tine si ca cineva este interesat si implicat in viata ta.
- Parinte, ce parere aveti despre parintii care si-au dus viata in pustiu, petrecand acolo in singuratate, deci in afara comunitatii?
Parintele D. Staniloae: Parintii desertului erau intr-o permanenta comuniune cu Dumnezeu. Ei il aveau pe Dumnezeu salasluind deplin in fiinta lor. De asemenea, ei se rugau pentru altii, purtau pe ceilalti in rugaciunile lor si in adancul sufletului ei nu erau separati de ceilalti si de lume.

Omul nu a fost creat sa traiasca izolat, sa vietuiasca singur. Calea individualista a devenit modelul de existenta a Apusului. S-a creat in Vest o viziune foarte simplista si un rationalism unilateral care il izo­leaza pe om; iar rezultatul acestei conceptii este individualismul exa­cerbat, care prevaleaza in societatea vestica.
- Mai exact, ce s-a separat si de ce?
Oamenii s-au despartit unii de altii. Lumea s-a separat de Dumnezeu. Secularizare la modul absolut. Dumnezeu a fost considerat ca fiind prea departe, undeva in cer.El nu mai este prezent in viata cotidiana. Nu mai exista viata intru Duhul Sfant.Aceasta vine numai cand Dumnezeu salasluieste in tine prin Duhul Sfant.

Adevarata fericire este cand cineva se gandeste la mine, astfel manifestandu-se pe sine insusi ca persoana. Aceasta se intampla indeosebi numai daca nu sunt individualist, deoarece individualismul meu va atrage dupa sine si individualismul celuilalt. Cu cat daruiesc mai mult, cu atat devin mai bogat. Cu cat dai mai mult, cu atat mai mult primesti – desigur vorbesc in special despre darurile spirituale, dar trebuie sa tinem cont ca noi suntem si trupuri, entitati materiale. De fapt, cineva nu poate fi generos si bun in afara comuniunii cu alte persoane. Bunatatea nu poate spori si nu se poate intari in izolare. Rautatea incepe si se sfarseste cu izolarea. Rautatea este o izolare. Aceasta consta in dorinta de a minimaliza sau anihila persoana celuilalt, pentru ca eu sa apar mai grozav decat el. Dar bineinteles in aceleasi nevoi ale comuniunii se potrivesc si scopuri ale celui rau: de a folosi, de a exploata pe celalalt, de a-l face pe celalalt sclavul tau, de a-l face sa ti se inchine. Din nenorocire, pe cat doresc de mult admiratia celorlalti, prezentandu-ma pe mine intr-o aureola grandioasa, pe atat atrag neincrederea si misc in inimile lor suspiciunea. Cu cat ma smeresc mai mult si fug de admiratia lor, cu atat mai mult ma inalt in inimile semenilor mei.
- Cum intelegeti viata in comuniune a omului modern, care are la indemana comunicatia si lumea informatiei: instalatii TV Satelit, telefoane celulare personale si chiar „virtual reality” (programe compu­terizate de convertire a realitatii actuale in realitate virtuala)?
Parintele D. Staniloae:Poti fi extrem de singur, chiar inconjurat de toata lumea, daca nu esti capabil sa fii intr-o relatie personala, daca nu poti simti caldura sufleteasca a celuilalt.Adevarata comuniune este o realitate concreta: sa ai cealalta persoana aproape langa tine, sa o auzi vorbind, sa aiba cine sa te asculte. Cu privire la aceasta, romanescul „cuvant” este unic si foarte semnificativ. El vine de la latinescul „conventum”, care inseamna a fi in comuniune, a fi impreuna cu cineva.Este mai mult decat un cuvant. Este o actiune. Este un fapt.Este o marturie a unuia catre celalalt, este de asemenea o promisiune si o garantie ca cei in dialog se asculta unul pe celalalt.

Bineinteles cuvantul poate deveni ipocrit sau cu pretentie de ade­var, totalitarist, dar aceasta nu este comuniune adevarata; sau cuvantul poate fi folosit pentru a flata sau jigni, sau pentru cearta, sau pentru a compatimi pe cineva, dar nici una dintre aceste folosinte nu este in realitate potrivita cu cuvantul.Nu este cuvantul pentru a ne justifica sau a ne lauda pe noi insine.Cuvantul trebuie sa fie folosit ca o mar­turie catre altcineva, cum ca el este important pentru mine, ca o mar­turisire sincera a dragostei mele pentru el si ca o datorie totodata. Cuvantul are nevoie sa fie folosit in asa fel incat eu sa ma pot depasi pe mine insumi.
- Parinte, ce poate face cineva cand lumea din jurul lui este cea care perpetueaza sensurile nefiresti ale cuvintelor, in special ale celor pe care le-ati mentionat mai sus?
Parintele D. Staniloae:Trebuie sa ne incredem in legatura noastra cu Dumnezeu. Trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta sa-i castigam pe oameni pentru Dumnezeu. Fara a dispretui pe nimeni. Iisus o primeste pe femeia paca­toasa si o iarta, insa ii spune: „Nu mai pacatui”. Cineva are nevoie sa mentina comuniunea chiar cu cei care il dispretuiesc sau il urasc pe el, in asa fel incat sa poata castiga pentru Dumnezeu inimile lor. Fireste, Iisus a mai spus si: „Nu aruncati cele sfinte porcilor”...
Si pe cand Parintele Staniloae vorbea, se lasa inserarea, si viata incepu sa vibreze iarasi in jurul sau; oameni intrau si ieseau, soseau vesti de la cei dragi, de departe, telefonul suna…

Parintele Staniloae este constient de faptul ca el a ajuns la inte­legerea fundamentelor hristologice ale vietii noastre in comuniune, caci el defineste persoana in contrast cu individul, asa dupa cum a incercat sa o defineasca in discutia noastra. El, de asemenea, a petrecut toata viata ca profesor, fiind si un prolific autor de importante scrieri si studii cu privire la problema persoanei. Insa lucrul cel mai important este ca el traieste intr-adevar ceea ce predica, si, am simtit ca, comuniunea despre care vorbea, a devenit vie, sub ochii mei, ca un adevarat si palpabil viu trup al lui Hristos.


Să ne curățim pe noi...

$
0
0
Să ne curățim mai înainte pe noi, fraților, cu împărăteasa virtuților; că iată a venit, aducându-ne nouă bogăție nepieritoare; potolește umflarea poftelor și împacă cu Stăpânul pe cei ce au greșit. Pentru aceasta cu veselie să o primim pe dânsa, strigând lui Hristos Dumnezeu:
Cel ce ai înviat din morți păzește-ne neosândiți pe noi cei ce Te preamărim pe Tine, Cel ce singur ești fără de păcat.



Chipul Ortodoxei în Duminica Ortodoxiei... (video)

$
0
0



Mănăstirea Vatoped unde s-a întors Staretul Efrem Vatopedinul după atacul suferit la cord



Schitul Sfântul Dimitrie Lacu, Sfântul Munte Athos, Duminica Ortodoxiei, 2019



Slava laudelor în Duminica Ortodoxiei 



Părintele Eufimie din Muntele Athos înainte de trecerea la Domnul (1915-2004) 



Duminica Ortodoxiei în Kenya, misiunea Sf. Irineu (17 .03. 2019)





Procesiunea „Icoana, fereastră spre Dumnezeu”( București, 17.03.2019)




Ortodocșii din Ucraina la Odessa cântând cu loialitate față de Biserica Ortodoxă și sfidând presiunile schismatice (17. 03. 2019)



Părintele Răzvan Ionescu: "Problema e la noi, în viața Bisericii, că nu avem suficienți oameni duhovnicești și oameni care să trăiască sfințenia"

$
0
0

Cuvântul lui Dumnezeu și misiunea Bisericii în societate (17. 03. 2019) 




Arh. Ioan Mavrichi:  Spuneati dumneavoastra, intr-o emisiune anterioara, ca Biserica trebuie sa nasca oameni duhovnicesti, si ca misiunea ei prinicipala este aceasta, si intr-un plan secund este aspectul social filantropic. Pentru ca oamenii duhovnicesti sunt puncte de unde Duhul Sfânt iradiaza si schimba vietile oamenilor din jurul lor. La ce v-ati referit? Ce aveti in minte cand spuneti "om duhovnicesc"?

Pr. Dr. Răzvan Andrei Ionescu: Sigur ca este o notiune misterioasa si pentru noi, cei care vrem sa devenim oameni duhovnicesti, pentru ca nu stim ce vom deveni, cum randueiste Dumnezeu. De exp. Arhim Sofronie Saharov,  dialogand cu cineva, asa, "socratic", mergand pe aleile manastirii, izbucneste in ras la un moment dat si spune: "Dumnezeu e cam nebun, nu-i asa? Uite ce a putut face din mine!".Si el era realitatea aceea de om impregnat de Domnul si de prezenta Duhului Sfant, dupa o viata intreaga de marturisire.

Tot Arhim. Sofronie spune intr-un dialog cu IPS Hierotheos Vlachos ca pentru a face misiune ortodoxa exista doua lucruri fundamentale pe care trebuie sa le ai in vedere: 1: Sa ai prezenta Duhului Sfânt si 2: Sa vorbesti, sa intelegi, sa te exprimi in cultura locului oamenilor unde adresezi tu misiunea ta. Deci, sunt doua ingrediente fundamentale. Unu: fara Duhul Sfant s-a terminat. Asta o spunem de la inceput. Puterea multa de care vorbim in Faptele Apostolilor este asta. Si doi: de ce sa vorbesti in cultura locului? Pentru ca oamenii prin cultura exprima niste preocupari, vezi pe unde sunt, vezi ce-i preocupa pe ei, ce constituie atentia lor. Si vin in intampinarea atentie lor, inspirat de Duhul Sfant.   

Acuma, a spune ce este omul duhovnicesc nu sunt in stare, dar stiu ca nu exista viata Bisericii fara suflarea Duhului. Si, lucrul fundamental care se intampla in viata Bisericii este Sfânta Liturghie - pentru a deveni oameni duhovnicesti. In Sfanta Liturghie, in sinaxa euharistica, oamenii se strang si primesc prezenta Duhul Sfânt, ca la Cincizecime. Dupa aceea, "cu pace sa iesim": merg in lume cu prezenta Duhului in ei. Deci este evident ca daca la Sfanta Liturghie nu apuc sa simt o suflare a Duhului in viata mea, sa simt, sa ma incredintez cumva, e o problema; undeva viata mea ortodoxa necesita adancire. Ceva trebuie sa se intample cu mine, sa pot sa ajung mai devreme sau mai tarziu la constiinta faptului ca efectiv se intampla cu mine lucrul acesta.

Biserica palpita ca o inima: strange oamenii la Liturghie, ii trimite in lume cu prezenta Duhului Sfant; strange, trimite in lume cu prezenta Duhului Sfant, ...     

Deci, un om duhovnicesc este un om care vine la Sfanta Liturghie. Si noi vedem in vietile noastre ca un om care nu vine la Sfanta Liturghie nu are putere nici sa se roage personal. Poti sa stai acasa si in maini si in picioare, oricum ai sta, daca nu a primit harul care vine de la Sfanta Liturghie si, sigur, si sa te impartasesti, sa-L primesti pe Hristos si  Duhul Sfant - pentru ca impartasirea este si sa primim si Duhul Sfant-, e foarte greu sa inventezi tu acasa, sau nu stiu unde, o viata duhovniceasca. Deci e foarte evident ca la Sfanta Liturghie ne umplem de prezenta Duhului Sfant, simtita sau nu. Si asta face diferenta. Unii simt mai tare, in functie de calitatea inimii lor, a pamantului pe care il cultiva Dumnezeu, altii mai putin.  Dar, mai devreme sau mai tarziu, tot ajungi sa...

Acuma imi vine gandul la Parintele Cleopa. La un moment dat vine un monah tanar la el si ii spune: "mai are sens sa merg totusi la biserica, ca nu se lipeste de mine nimic?". Si Parintele Cleopa ii spune: "uite, vezi tu cosul asta de nuiele, adu niste apa aicea". Si, cum e ascultarea, s-a dus, l-a umplut, si sigur ca a curs imediat toata apa. "Bun! Du-te din nou!". Si, asa, dupa cateva incercari, monahul ii spune: "Parinte, dar e limpede: nu se poate!"."Da, dar uita-te la el. Nu-i asa ca-i mai curat?". Vedeti, cam asta suntem si noi la Liturghie!Noi primim harul lui Dumnezeu cu mainile caus. Unii poate ca reusim sa strangem mainile mai tare, altii mai putin tare; unii le tin bine asa, altii cu degetele mai rasfirate. Ai luat apa, ai pierdut-o. Ai luat Duhul Sfant, s-a dus deja. Luni esti deja in cadere libera; marti, miercuri, joi, deja nu mai sti; pana duminica urmatoare simti ca esti pe uscat. Dar, repetitiv, asa cum propune Biserica, nu ca sa ne plictiseasca, ci pentru ca omul se hraneste repetitiv - asta e hrana noastra, nu poti sa faci apologia nehranirii - e imposibil sa nu se schimbe viata ta si sa nu faci pasi spre ce ar putea sa fie omul duhovnicesc, tu unic in istoria mantuirii neamului omenesc.

Arh. Ioan Mavrichi: Imi vine si mie in minte o pilda, foarte draga mie, in legatura cu acea perioada care poate, la inceput, nu o intelegem. Era un tanar care voia sa devina giuvaergiu, si a mers intr-un loc foarte indepartat, si s-a asezat in ascultarea unui maestru bijutier, si i-a spus:  "Vreau sa devin ca tine, vreau sa devin maestru bijutier". Si acesta a luat o piatra de jad si i-a pus-o in mana si i-a spus: "Intoarce-te acasa si tine-o timp de un an de zile in mana ta".Acesta nu a inteles si a cartit in inima lui, ca el s-a dus sa invete mestesugul si acum trebuia sa tina in mana un an de zile o piatra. Si, s-a intors acasa, a facut efort sa tina piatra in mana, inclusiv cand dormea. Si s-a intors dupa un an de zile si a spus: "uite, am facut ascultare, sunt gata sa incep". Si maestrul i-a spus: "nu! Va trebui sa-ti mai dau o piatra, sa te intorci, si sa mai stai inca un an". Atunci ucenicul a izbucnit si a zis: "tu nu intelgi ca eu vreau sa devin giuvaergiu?!... " si, in timp ce el se agita asa, maestrul i-a pus o piatra in mana, fara sa vada ce e. Si ucenicul s-a oprit si a spus: "Acesta nu e jad!". El de fapt stia ce este jadul pentru ca se expusese atat de mult.La fel si noi, participand la viata Bisericii, participand la Sfanta Liturghie, vom cunoaste atunci cand vom fi expusi la neadevar, cand suntem expusi la ceea ce nu este Duhul.

Pr. Dr. Răzvan Andrei Ionescu:Exact, este o recunoastere, dar e misterios Dumnezeu in viata noastra, pentru ca nu e vorba numai de o cunoastere a lui Dumnezeu! Eu sunt un convertit. Pe la 20 de ani am inceput sa incerc sa ma iau in serios. Si a fost vertiginos pentru mine. Intre 20 si 21 de ani a inceput sa se schimbe viata mea. Am inceput sa ma spovedesc, in spovedanii malul iesea, si la 28 de ani eram hirotonit. Deci  a fost vertiginos! Revenind: eu trebuie sa las taina sa ma cuprinda. Sigur, lucrurile se fac intr-o crestere, dar eu cand L-am cunoscut pe Dumnezeu L-am recunoscut pe Dumnezeu. Sigur, eram botezat, poate asta a fost esential, dar vreau sa spun ca Dumnezeu se arata in launtrul nostru asa incat dintr-o data stim ca e El. Asta o spune si Sf. Siluan Athonitul, si asa nu poate decat sa ma reconforteze. Dar vreau sa spun ca si cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu, in clipa in care se intalnesc cu Dumnezeu, primesc incredintarea launtrica: "A, da! Tu erai! Te stiu nestiind ca Te stiam!". E uimitor! Ori, lucrul acesta poate sa si creasca prin viata Bisericii, e o lucrare a Duhului.Sfântul Siluan Athonitul se ruga cu lacrimi ca oamenii sa-L cunoasca pe Dumnezeu intru Duhul Sfant. Pentru ca el spunea ca sunt oameni care Îl cunosc pe Dumnezeu, dar Il invata ca  pe o materie exterioara.Toata lucrarea Bisericii este tainica, adica e launtrica. Nu exista crestinism fara interiorizare, nu putem face lucrurile orientati spre exterior. Nu funcitoneaza! Asta nu e viata Bisericii!

In parohiile noastre trebuie sa invatam mai intai de toate ca parohiile sunt mediile in care omul se uneste launtric cu Dumnezeu. Si asta raspunde si la problema sociala. Societatea merge bine in clipa in care oamenii sunt bine, fiecare in parte. Ca daca in launtrul omul e bine, nu se mai nasc razboaiele, si coruptia, si toate nenorocirile care vin dupa aceea. 

Sa stiti ca exista oameni duhovnicesti care cunosc launtrul semenilor lor prin descoperire de la Duhul Sfant. Asa era Sf. Vasile cel Mare. Si de la el se trag Vasiliadele, spitalele acelea... Sunt oameni care ating coloana de foc. Da, dar coloana de foc nu este ca sa ai tu nu stiu ce performante personale, ci asta iradia inclusiv pe plan social. El a inventat practic spitalul crestin, sau, practic, i-a dat o forma consacrata, sa spunem.

Deci, noi in societate vedem ca mai sunt unii care au asa, niste temeri, au un sfredel launtric - vedeti ca tot din inima e problema - si spun sa se faca spitale, nu catedrale. Dar nu acolo este problema! Problema e la noi, in viata Bisericii, ca nu avem suficienti oameni duhovnicesti si oameni care sa traiasca sfintenia de asa maniera incat, prin dragoste pentru oamenii acestia, si pentru Dumnezeu, si pentru tot ceea ce se petrece, sa raspundem nevoilor oamenilor, tuturor, sa raspundem tuturor cu ceea ce are nevoie fiecare. Dar, fiecare sa se angajeze in drumul lui catre Hristos, nu doar sa astepte sa-i fie indeplinite niste nevoi. Ca semanam ca la stadion. Adica alearga doua echipe pe teren si ceilalti scuipa seminte pe margine si spun: "Aaa, dar ala ar fi trebuit sa faca nu stiu ce..". Toti isi dau cu parerea, dar cand e sa-i vezi in ring, la lupta, sunt mai putini. In schimb, toti de pe margine se pricep care mai de care. 

Ori, viata Biserici cuprinde pe tot omul botezat.Cand unul vine si spune: "Biserica ar trebui sa..". "Dar, tu esti botezat?", "Da!", "Pai si tu esti Biserica. Tu ce faci? Biserica prin tine ce ar putea face? Ce am putea face? Noi, nu tu si noi. Comuniunea. Ce-am putea face?". Asta este un raspuns pe care il dam fiecare dintre noi si fata de imaginile care apar in exterior... Eu, va spun sincer, nu ma mai sinchisesc cu imaginile. M-am uitat asa, la televiziuni, la canale diferite si ma ia jalea. E ca si cum deverseaza in tine lucruri care te inferiorizeaza, care te tin la un nivel de preocupare ieftina. Dar Mantuitorul m-a chemat la altceva! Nu contest televiziunea, ca prin televiziune se pot face si lucruri foarte bune, dar hai sa le facem, nu sa ne complacem!

Ei, de fapt, Biserica este o realtitate care priveste pe fiecare, care este botezat. Fiecare, care este botezat, are un angajament de viata duhovniceasca. Si, mai e o chestie... Au aparut niste statui in Bucuresti cu necuratul... Pai, daca eu la botez spun ca ma lepad de satana si de toate lucrurile lui, si de toti slujitorii lui, si asa mai departe, si scuip spre Apus, inseamna ca locurile astea sunt niste locuri in care pot scuipa in voie. Nu incit la nimic, dar este un loc in care, daca il reprezinta pe celalalt de care eu ma dezic la botez, inseamna ca locul respectiv este un loc care nu are de-a face cu viata mea crestina.

Eu sunt convins ca daca se vrea strecurarea raului in viata noastra se face prin niste mijloace care par bune. Chiar o anumita delasare si indiferenta a noastra fata de niste simboluri poate sa ne coste scump. In Occident daca se intampla ceva ofensatoriu in privinta unei comunitati foarte numeroase in Franta, ei sar in sus. Si atunci ei, ca sa nu-i ofensam, spun: nu ne bagam, nu facem chestia respectiva. Deci, daca a fost un atentat terorist si un francez si-a dat viata pentru semenii lui, si azi se decide ca nu putem sa-i acordam o atentie nationala pentru ca am ofensa o anumita comunitate, pai, unde mai suntem? Pentru ca omul ala, de fapt, a spus nu terorismului, si nu unei anumite religii. Deci, daca noi nu facem diferenta macar intre religie si terorismul care se poate naste din exagerarea religei respective, unde mai suntem?

Dar, nu vorbesc acum de religios ci de bunul simt. Bunul meu simt crestin imi spune ca la botez mi-am angajat viata. Unde sunt fata de acest angajament? Pentru ca mai devreme sau mai tarziu linia se trage rapid. Se pleaca din aceasta viata in fiecare zi. Si va fi ca un topogan, ne vom uita doar cum ne ducem, nu se va putea face mare lucru. Si, cum ne ducem? Nu va veni moartea si ne va da mult har, pe care nu l-am avut niciodata, si vom fi niste mantuiti dupa aceea. Ci, cum am trait, asa ne vom duce acolo.Lucrurile acestea ne privesc pe toti, saraci, bogati,... pe toti ne privesc.

Deci, revenind la misiunea sociala. Socialul este implicit prin faptul ca oamenii traiesc viata in Hristos. Si cu cat omul se induhovniceste mai tare, cu atat ii pasa de aproapele lui. Biserica nu poate sa ajunga la functionarea aia care se vede cate odata prin Occident, ca au inceput sa inlocuiasca prin social viata duhovniceasca. Adica, nu mai avem viata duhovniecasca dar ne vom umple de tot felul de asezaminte si de lucruri. Dar nu va mai fi duh! Ori, daca nu va mai fi duh, nu mai este mantuire in realitate, si ii ajutam pe oameni in niste coordonate terestre, dar nu mai mult!

Eu sunt foarte bucuros pentru initiativele confratilor mei din sate sarace, ca fiecare isi duce greutatile, si reusec. Vezi cutare hraneste 300 de copii samd. Minunat! Extraordinar! Dar, numarul unu, intai de toate, este ce devin acesti oameni, copii, adulti, samd. Asta este lucrarea noastra in Biserica. Romanul spune sa fim oameni de omenie. Vedeti, Hristos ne invata omenia, pentru ca El e Omul prin excelenta! La asta trebuie sa ajungem!       


Papa Francisc "en marche!"în România, se poate opri oricând să atingă, să ia în brațe și să mângăie oamenii care au primit pentru asta un cod de bare, cu două luni înainte de vizita sa

$
0
0



 Antena 3: Măsuri extraordinare de securitate în țară pentru vizita Papei


Informații legate de vizita Papei în România de la sfârșitul lunii mai. Vor fi măsuri extraordinare de securitate în toate cele patru zile în care Papa se va afla la București. 

E unul dintre cele mai importante momente pentru România și din punct de vedere organizatoric și, în plus, e o vizită care presupune multe puncte și momente complicate, mai ales că Papa Francisc e cunoscut ca fiind un iubitor de oameni. 

Pentru astfel de momente, cele cu oameni, de la Iași, de la Blaj, de la București,înscrierile se fac online, cu două luni înainte de vizită
Preot, reprezentant al Bisericii Catolice:
"Papamobilul va fi folosti tocmai in acele momente in care se apropie de oameni, ca sa existe acest contact cu oamenii, ca Papa sa nu fie tinut departe de oameni. Dar, in acelasi timp, sa existe toate masurile de siguranta. Dar, tinand cont de predilectia Papei pentru oameni, pentru copii, pentru oameni bolnavi, oricand poate opri papamobilul sa-i intalneasca, sa-i binecuvinteze, sa ii ia in brate, sa atinga, sa mangiaie.

Foarte, foarte multi romani vor dori sa simta, sa traiasca, sa aibe perceptia emotiei acestui moment. Este un mare dar!"   
Cei care vor dori sa participe la momentele publice se vor putea inscrie online. Pentru Sumleu Ciuc, site-ul este pontifex.ro iar oamenii se pot inregistra pana la sfarsitul acestei luni. Ulterior vor primi un cod de bare care le va permite accesul in zona protejata. Vor fi instalate si ecrane pentru cei care vor dori sa priveasca slujbele cat mai de aproape, dar care nu s-au inscris. 

Mottoul vizitei Papei in Romania este "sa mergem impreuna!".

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "În timp ce patimile leagă mintea de lucrurile materiale, iubirea lui Dumnezeu dezleagă mintea de această legătură". "Omul care nu a fost lovit în viața sa duhovnicească este un imatur, un om neformat"

$
0
0
Patimile care stăpânesc mintea o leagă de lucrurile materiale și, după ce au despărțit-o de Dumnezeu, o fac să se îndeletnicească cu ele.
În acest cap, Sfântul Maxim [Mărturisitorul] continuă ideea, spunând că trebuie să-ți descoperi patimile, pentru că, altfel, îți vor lega mintea de lucrurile materiale. De exemplu, cândva ai căzut la examene, și îți aduci aminte de asta în tot felul de momente, și te întristezi. Trebuie să înțelegi că înlăuntrul tău există o patimă. Dacă n-o găsești, n-o să ți se șteargă amintirea eșecului, și după cincizeci de ani, dacă ți se va mai întâmpla ceva, dacă te va mai întrista sau răni cineva, îți vei aminti că ai căzut cândva la examene. Te vei gândi: "Dacă aș fi reușit atunci, nu m-aș întrista acum". Din această stare se va naște înlăuntrul tău un întreg șir de gânduri care te vor depărta de Dumnezeu.

Ca să te izbăvești de toate acestea, trebuie ca patima să fie ștearsă, fiindcă patima este materia care nu lasă mintea liberă, o ține legată. Fii însă atent: patimile nu leagă mintea de ele însele, pentru că mintea este înrudită cu Dumnezeu, în timp ce ele sunt o răutate pătrunsă în sufletul tău, o inclinație vinovată, iar dacă mintea ta se îndreaptă către patimă, încet-încet îți dai seama de ea și o vei război.

Atunci, ce fac patimile? Fac precum face cel viclean. De exemplu, când cel viclean vrea să te ispitească, nu se înfățișează ca viclean,nu-ți spune: "Du-te să furi!", pentru că îndată te vei împotrivi și vei spune: "Să stăm bine!". Ce-ți spune? "Postește mult! Nu vezi cât de mult postește fratele tău, care a sporit duhovnicește?". Adică, se ascunde în spatele acestei dorințe bune pe care ți-o strecoară, iar tu crezi că este Dumnezeu, însă șarpele ascuns își face lucrarea lui. Dacă ai fi știut că este satana, îndată i-ai fi spus: "Mergi înapoia mea, satano!"(Mt. 4, 10). La fel și patimile nu leagă mintea de ele însele, pentru că își dau seama că vor fi depistate. Fac asta doar când credinciosul suferă o învârtoșare, când mintea i s-a îngroșat sau conștiința i s-a tocit. Atunci, ce fac patimile? Leagă mintea de lucrurile material care nu par primejdioase, pentru că Dumnezeu ni le-a dat și nu reprezintă un păcat. 

De exemplu, îți place mâncare și spui: "La mănăstire postesc mereu, nu cer nimic, dar măcar duminica mâncarea să fie gustoasă!" Dar, zicând "mâncarea să fie gustoasă", mintea ta se află la mâncare și revine mereu la ea. Nu ceri ceva rău, ci ceva simplu. Lucrul acesta este foarte primejdios, deoarece caracterul lui legiuit ne face să ne legam în mod liber de el. Rezultatul? 

După ce au despărtiți-o de Dumnezeu, o fac să se îndeletnicească cu ele.Despart mintea de Dumnezeu și o fac să se îndeletnicească cu lucrurile materiale. Astfel, mintea unuia merge la grădina sa, a altuia, la voia sa proprie; a altuia, la dorința sa; a altuia, la întrebarea "De ce nu există dreptate în mănăstire?"; în mintea altuia intră ideea că aici avem parte numai de făptuire, nu de contemplație; altul se va gândi: "Ce treaba mai e și asta, nu avem iubire între noi, nu ne jertfim! Vezi? Nimeni nu s-a dus să-l ajute pe acela care a căzut!", și se lupta să aducă iubirea în mănăstire, fără să știe că s-a legat de lucruri, și nu de Dumnezeu. 

Vedeți cât de viclean este modul în care lucrează patimile?
Dar iubirea lui Dumnezeu, când stăpânește, dezleagă mintea de legături, convingând-o să disprețuiască nu numai lucrurile materiale, ci chiar însăși această viață vremelnică a noastră.
În timp ce patimile leagă mintea de lucrurile materiale, iubirea lui Dumnezeu dezleagă mintea de această legătură, convingând-o să disprețuiască nu numai lucrurile materiale, ci și însăși viața noastră vremelnică. [...] Iubirea lui Dumnezeu ne convinge să gândim contrar oamenilor din lume. Oamenii cred că lucrurile materiale și viața vremelnică sunt vrednice de interes. Eu cred că nu sunt vrednice de interes. Oamenii cred ca nu poți trai fără ele. Eu voi trai fără ele. Astfel, încet-încet, îmi dau seama că problema nu este lucrul, că nu lucrul material sau orice altceva este un rău, ci modul în care îl percep și cum mă raportez la el; este atitudinea pe care o am față de întreaga mea viața; tot ce există mai sfânt și mai cuvios pentru cei din lume poate deveni un coșmar pentru duhul meu, ceva care să-mi atragă duhul [la cele ale lumii este un coșmar pentru mine n.n.]. De aceea disprețuiesc, socotesc nebunie, desconsider chiar și această viață vremelnică a mea, nu vreau să trăiesc, Îl vreau numai pe Dumnezeu. Si pentru că în această viață îmi e greu să mă gândesc mereu la El, mai bine să mor, "să mă dezleg și împreună cu Hristos să fiu" (Flp. 1, 23). 

Prin urmare, se ajunge în mod firesc la o concepție pur eshatologică. Atunci când cineva are iubirea dumnezeiască, nu vrea să trăiască prezentul, îl interesează numai viitorul, pentru că vede că din clipa în care mintea lui este îndreptată spre ceva - spre problema lui, spre viața lui, spre un lucru oarecare, spre orice lucru, bun sau rău - nu-L iubește pe Dumnezeu. 

De aceea, când aveți probleme, iar eu nu vă primesc să discutăm, vi se pare că nu vă iubesc. Probabil că voi depășiți această dificultate, că nu gândiți lumește datorită iubirii și încrederii pe care o aveți în persoana mea. Dar nu știu dacă asta înseamnă maturizare. Maturizarea înseamnă să înțelegeți că problema voastră este o dovadă a faptului că sunteți lumești, respectiv că nu-L iubiți pe Dumnezeu.Dacă am o anumită problemă, înseamnă că mintea mea este preocupată de ceva, că în spatele problemei exista o patimă pe care o acopăr, o încălzesc. Ea va ieși, încet-încet, din găoace și va ajunge un balaur care mă va înăbuși.De aceea spunem că omul preocupat, grăbit, activ, problematizat, supărat este fără Dumnezeu, pentru că mintea lui este altundeva. [...]

Duhul Sfântului Maxim vrea să-l înalțe pe om și să-l întraripeze, să-l facă să zboare cu adevărat întru înalturi. De aceea îi dezvăluie adevăratul înțeles al vieții, faptul că viața este duhovnicească, adică o înălțare a duhului omenesc de către Sfântul Duh. Aripile Sfântului Duh susțin duhul omului și îl izbăvesc de orice greutate atunci când se înalță. Dimpotrivă, toate lucrurile, interesele, problemele sunt niște poveri care apasă sufletul. 

De multe ori mergem la duhovnic ca să ne soluționăm problema. Asta înseamnă: "Te rog, nu-mi vorbi acum de Dumnezeu, doar ajuta-mă să mă aranjez în viața aceasta, să-mi pun în rânduială problemele, ca să nu mai sufăr! Ajuta-mă să pot privi ceea ce vreau eu, ceea ce gândesc sau iubesc, cu dificultatea pe care o întâmpin!".[...] Omul care se leagă pe sine însuși cu lucruri lumești nu poate să zboare sus, la cer. 

***

Dracii ne ispitesc prin ei înșiși sau înarmează împotriva noastră pe cei ce nu se tem de Domnul. Prin ei înșiși ne ispitesc când viețuim în singurătate, ca pe Domnul în pustie. Prin oameni, când ne aflam împreună cu oamenii, ca pe Domnul prin farisei (cf. Mt. 9, 34). Dar noi, căutând la Cel ce ne este tip, sa-i respingem din amândouă părțile. 

[...] Există concepția foarte veche potrivit căreia, când cineva ieșea la pustie, se ducea ca să se lupte corp la corp cu diavolul însuși. Exista, de asemenea, și concepția potrivit căreia nu se află o formă de viață mai eroică decât cea monahală, pentru că monahul ia asupra lui războiul cel mai serios și mai primejdios. Dacă însă rămân cu oamenii, atunci cel rău îi va folosi împotriva mea pe oameni, așa cum fariseii L-au ispitit pe Domnul. Prin urmare, demonul îi ispitește pe mireni prin intermediul oamenilor, fie prin acuzații, fie prin calomnii, fie prin mustrări, fie prin diferite alte ispite. De cele mai multe ori, problema mirenilor, în viața lor duhovnicească, sunt ceilalți. Prin urmare, dacă modul meu de viață este în societate, dacă petrec în mijlocul oamenilor, trebuie să fiu pregătit, așa încât să nu fiu ispitit de ei.Dacă nu am o astfel de dispoziție față de ei, e cu neputință să trăiesc o viață neispitită, să rămân netulburat. 

Așadar, trebuie să știm de ce să ne păzim. Sunt mireni, chiar și monahi, care cred că îi supară cel rău. De regulă, e vorba fie de oameni egocentrici, fie de bolnavi psihic sau intelectual, fie de oameni care au năluciri, fie, în cele din urmă, de căzuți în înșelare. Pe omul din lume, cel rău nu-l ispitește, ci merge cu placere și doarme, nu se duce să-l supere, pentru că omul din lume îi are pe cei din jurul lui, exceptând cazul că reușește să se însingureze, să trăiască singur cu Dumnezeu singur. 

Prin urmare, dat fiind că trăiesc împreună cu oamenii și comunic cu ei, trebuie să rămân pe deplin netulburat, adică să am o astfel de dispoziție față de ei, încât să mă aștept la orice din partea lor: chinuri, întristare, ispită. In același timp e nevoie să lepăd orice patimă, așa încât absolut nimic să nu mă tulbure din partea lor. Altfel, nu pot să trăiesc o viață duhovnicească. Celalalt poate să mă lovească, să-mi pună pistolul la tâmplă, să-mi facă orice rău. Cu toate astea, nu mă poate vătăma dacă eu sunt poziționat corect față de el. Dar din clipa în care nu înțeleg cursa celui rău, pe care mi-o întinde prin iubirea sau prin ura celuilalt, prin apropierea sau îndepărtarea aceluia, prin zâmbetul sau prin cuvântul amar pe care mi-l va spune, înțelegeți cât de nesiguri îmi sunt pașii. 

Pe cine tulbură cel rău în persoană? Pe cei care trăiesc singuri. Am văzut că verbul ίδιάςω înseamnă că "rămân deoparte (χατ'  ίδιάν), singur"; dar asta este numai ceea ce se vede. In esență, ίδιάςω înseamnă că "rămân singur de dragul unei alte persoane". Adică, înseamnă că rămân - am putea spune - tête-à-tête, în mod personal, eu și tu, așa cum dacă vreau să discut cu tine, mergem singuri într-o cameră, ca să fim noi doi și să discutam liniștiți.

Insă, legătura care se formează între noi nu este orice fel de legătură sau de discuție, întrucât discuția a doi oameni este o legătură socială. De-a lungul unui proces de însingurare, cealaltă persoană este, mai întâi, persoana de care aparțin și căreia mă închin, căreia îi sunt rob. In al doilea rând, persoana aceasta este scopul vieții mele, umplerea mea. Merg singur cu o persoană anume, pentru că doar în această persoană pot să mă împlinesc, așa cum și soții, când se află singuri împreună, nu mă încape un altul, fiindcă cei doi alcătuiesc un trup (cf. Fc. 2, 24). Așadar,faptul de a fi singur (τό ίδιάςειν) înseamnă să fiu singur cu altcineva, a cărui moștenire sunt și către care țintesc. Prin urmare, el este pentru mine totul, este desfătarea mea.

Așadar, când vorbim despre monahism sau despre însingurare, în rugăciune, în chilie, în pustie, în tot locul stăpânirii lui Dumnezeu, le înțelegem în acest înțeles, și atunci putem să vedem că și noi avem de dus lupta împotriva celui rău. Faptul că devin monah înseamnă că pentru mine încetează orice preocupare, orice comuniune, că nu mai exist decât eu și Dumnezeul meu, Domnul meu.  Dumnezeu nu acceptă să cerceteze sufletele și să Se unească cu ele decât atunci când ele se află singure (ίδιάζoυν), când se opresc din orice alte ocupații (σχoλάζoυν). "Opriți-vă(σxoλάσατε) și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu!" (Ps. 45. 11). Fără această faptă, nu există cunoaștere a lui Dumnezeu, nu există teologie, nu poate fi vorba ca Logosul să mi-L descopere vreodată înlăuntrul meu pe Dumnezeu.

Când reușesc acest lucru, atunci străbat o viață adevărată înaintea lui Dumnezeu, o viață în care Îl văd pe Dumnezeu înaintea mea (cf. Ps. 15, 8) și sunt îndreptățit ca monah. Atunci, și cel rău ia asupra-și ispita de a deveni "dumnezeul" meu, vine să mă lovească în orice fel cu putință: uneori pe ascuns, alteori ca "dumnezeu văzut", alteori împotrivindu-mi-se, așa încât să-mi producă spaime.

Dar noi, cautând la Cel ce ne este tip (τύπος), să-l respingem din amândouă părțile.Ce înseamnă tip (τύπος)? [Substantivul τύπος, căruia nu-i putem găsi în limba română un echivalent, omonim și el, care să conțină toate semnificațiile originalului, derivă din verbul τύπτω : a lovi, a răni, n.tr.]. Dacă traducem cuvântul în mod simplu, vom spune că "tipul" este caracterul omului.Cutare, zicem, este un tip melancolic, celalalt este unul extrovertit. Este clar că Sfântul Maxim nu înțelege acest lucru aici. Tύπος este rezultatul unei lovituri și, în cazul de față, rezultatul contraloviturii date în lupta cu dușmanii mei.Vorbim despre întipăririle (τύπους) cuielor Domnului: adică, L-au străpuns pe Domnul cu cuiele, și au rămas urmele (τύπους) cuielor, rănile. Tύπος este și zgomotul pe care îl fac pașii mei pe podea. Tύπος poate să fie și o schiță, un desen - "frumoasă reprezentare", zicem - sau poate fi și literele scrise cu mașina de scris, care sunt rezultatul unei lovituri. Tύπος mai poate să fie și un basorelief, o gravură sau, de exemplu, scrijelirea pe o piatră. De asemenea, τύπος mai poate să fie și instrumentul cu care lovești, cel care produce rezultatul tipic (τύπος): zgomotul, semnul, urma.Întipărire τύπους este și ștampila, dar și urma pe care ștampila o lasă pe hârtie. Prin urmare, τύπος este fie mijlocul prin care se produce un anumit rezultat, prin lovitură, sau prin presare, sau prin orice alt mijloc, adică printr-un contact nemijlocit, fie este rezultatul acestei acțiuni.

Dacă întipărirea (τύπος) este rezultatul unei lovituri, putem spune că, raportat la noi, τύπος este și experiența vieții noastre, rezultatul de pe urma multelor lovituri pe care le-am primit în viață. Omul care nu a fost lovit în viața sa duhovnicească este un imatur, un om neformat (ἅτύπος), nu are nicio siguranță în ceea ce privește propriul viitor.Doar cel lovit poate simți siguranța, pentru că are experiență și știe unde să pășească. Omul care nu a fost lovit de necazuri, de dureri sau de cel rău, în orice fel, care nu a învățat să rabde loviturile, să le rabde pe cele care ni se par a fi răutatea oamenilor, pe cel care par a fi soarta, cum le numim, pe cele care ni se par întâmplări neprevazute, eșecuri, omul fără τύπος nu poate reuși în viață.

Să vedem acuma care e propriul nostru fel de a fi (τύπος), ce experiențe avem, cum am fost loviți până acum. Ieri, de exemplu, am fost supărat pentru că te-ai uitat urat la mine. Alaltăieri, am fost mâhnit pentru că m-ai uitat. Iată felul meu de a fi (τύπος): sunt omul care nu viețuiesc singur, dar care îmi petrec timpul cu oamenii. Trăiesc ca un muritor de rand, la fel cu toți oamenii, chiar dacă sunt monah, chiar dacă port rasa de ani de zile. Dimpotrivă, dacă loviturile mele erau pe deplin duhovnicești, lăuntrice, dacă proveneau din lupta egoului meu cu Dumnezeu și dacă aș fi avut căderi, care însemnau înălțări ale egoului, sau dacă aș fi avut suișuri duhovnicești, respectiv căderi ale egoului și înălțări ale lui Dumnezeu înlăuntrul meu, atunci sunt tipul omului care petrece singur.

Când cineva se cercetează pe sine însuși, va vedea dacă este cel care trăiește împreună cu Dumnezeu sau cel care petrece împreuna cu oamenii. Privește-ți felul de a fi (τύπος), și îndată o sa înțelegi de ce trebuie sa te păzești. Dacă satana te ispitește, întrarmează-te cu puteri și fii atent mai ales la iubirea de sine! Dacă oamenii te ispitesc, atunci pregătește-te să fii de neatins de orice atingere omenească, pentru că ceilalți sunt în preajma ta mereu și te vor duce tot timpul în ispită, vor lasă mereu întipăriri (τύπους) pe tine.

Nu e corect să crezi că în viața ta socială nu poți să fii întotdeauna cu Dumnezeu!Nu poți să-L lepezi pe Dumnezeu sub pretextul sociabilității sau al petrecerii împreună cu oamenii, sau al iubirii, sau al misiunii sau al activității bisericești, dându-te pe tine lumii  și netrăindu-L tu pe Dumnezeu, pentru că lumea Îl vrea pe Dumnezeu, și nu pe noi

Sursa: Tâlcuiri la Sfântul Maxim Marturisitorul, capete despre dragoste, de Arhim. Emilianos Simonopetritul, Ed. Sf. Nectarie



Sorin Focuță împrietenit cu boala oaselor de sticlă, slăvindu-L pe Dumnezeu și binecuvântându-și prietenii, a plecat în Lumina cea neînserată, lăsându-ne un exemplu de credință ce dă sens vieții tuturor

$
0
0

Sorin Focuță:
“Cum să urăsc boala asta? Este ca și cum aș urî un prieten. Un prieten are și bune și rele, dar este acolo cu tine, mereu. Eu și boala asta, ne știm dintotdeauna. Am învățat să trăim împreună și sunt convins că datorită ei sunt un om mai bun. Deci nu am cum să o urăsc.”

"Dumnezeu ne bucură prin celălalt pentru a trăi o dragoste ca în Rai. Că de ne-am bucura de noi înşine, egoist, n-ar mai fi dragoste plăcută lui Dumnezeu”.
"Dragii mei, după ce am dat slavă Domnului pentru o nouă zi în care am văzut lumina soarelui, cred că se cuvine să va zic și vouă bună dimineața!, să vă salut cu drag, să vă spun că vă iubesc și, Doamne, ajută, să aveți o zi bună, cât mai bună, binecuvântată cu tot ce-i mai bun și mai frumos. Doamne, ajută!"

***

Știri pentru viață: Iulian Capsali despre regretatul Sorin Focuță: „Boala oaselor de sticlă a forjat un suflet de cleștar”


Vineri, 29 martie 2019, a trecut la cele veșnice Sorin „Focuță” Constantin, un băcăuan care avea boala oaselor de sticlă.A fost țintuit la pat toată viața, dar aceasta nu l-a împiedicat să fie un credincios trăitor, recunoscător pentru fiecare zi de viață. Publicistul Iulian Capsali a scris pe Facebook că Sorin Focuță a avut o viață aproape de sfințenie:
Mucenicul Sorin a plecat la Dumnezeu

Nu am nicio îndoială de asta. În trupușorul lui chinuit de boală, sălășluia un munte de noblețe și delicatețe sufletească, de dragoste de Dumnezeu (greu, imposibil să te măsori cu asemenea campion al credinței ortodoxe), niciodată plângându-se de nimic, veșnic cu un cuvânt bun, miezos, plin de umor și autoironie.

Marele meu regret este că l-am cercetat atât de puțin pe Sorinel, cel despre care sunt sigur că se ruga pentru toți cei pe care i-a cunoscut față către față în această viață, dar chiar și pentru cei cunoscuți doar pe Facebook. Mărturisesc că una dintre puținele bucurii date de această platforma execrabilă a fost întâlnirea cu acest om minunat.

Boala „oaselor de sticlă” a forjat un suflet de cleștar. A plecat tiptil azi noapte, fără să o deranjeze nici măcar pe mămica lui, care dormea lângă el, și pe care o iubea nespus.Da, această moarte lină este încă un motiv ca să-i vedem sfințenia! Apropierea de el nu putea să nu te schimbe, nu putea să te lase împietrit în cele mundane.

Să-l pomenim pe fratele Sorin, după cuviință, ca să-l ierte Dumnezeu și să-l țină în Lumina Sa cea neînserată.

Doamne, da-ne măcar o frântură din dragostea lui față de Tine, de Maica Ta, de Sfinți și de semeni!

Pentru cei care vor să vină la Bacău la înmormântare, am înțeles de la familie că va fi în jurul orei 13 la cimitirul aflat pe str. Triumfului, aproape de casă”.
***

Sorin Constantin:
Eu n-am avut niciodată nerăbdare, invidie pe cineva. Că de ce merge ăla și eu nu, sau ceea ce văd eu acuma pe la televizor: că, vai, aș vrea să joc fotbal, sau nu știu ce. Plângeri din astea, asa, mie mi se par ceva străin. Eu niciodată nu mi-am dorit ceva ce nu puteam să fac. Tot timpul m-am bucurat de ceea ce pot face.

 Sorin Constantin:
Văd, mai ales acuma, cu Facebook, că e inundație de statusuri din astea, că ce-o fi fericirea, că nu știu să o găsească... Dar, pentru mine fericirea e că într-o zi o ieșit o ceată de pițigoi și un botgros la geamul meu, pe aicea, și m-am bucurat că pentru prima dată am văzut o pasăre botgros în realitate

Botgros

***

SANITING: Oasele de sticlă, inima de aur


Sorin Focuță. Este cunoscut de unele persoane ca fiind bărbatul care suferă de boala Lobstein, o afecțiune denumită popular boala oaselor de sticlă. De și mai multe persoane însă, Sorin este cunoscut drept un prieten. Fizic nu se poate deplasa, dar sufletește și prin intermediul tehnologiei, Sorin împărtășește bucuria vieții cu toți cei dragi. Cu toți cei care i s-au alăturat de-a lungul timpului și l-au cunoscut dincolo de fragilitatea oaselor. Și care au devenit părtași la o poveste minunată despre demnitate, dragoste și recunoștință.Pentru că Sorin nu și-a dorit niciodată să trăiască în alte condiții, ba mai mult, a mulțumit mereu pentru ale lui.

Sorin s-a născut în urmă cu 46 de ani, într-un cartier al orașului Bacău. Era cel de-al patrulea copil, dar l-a cunoscut doar pe fratele său mai mare cu opt ani. Copiii mijlocii, o fată și un băiat, au murit la vârste fragede, fiind diagnosticați cu aceeași afecțiune ca și a lui: boala Lobstein, o mutație care afectează producția de colagen și duce la fracturi osoase.

Nici lui Sorin medicii nu i-au dat șanse multe de supraviețuire, în cel mai bun caz ar fi trebuit să ajungă doar până la majorat, așa că i-au propuse mamei lui să avorteze. Dar ea a ales să îl păstreze pe Sorin, iar pentru el viața nu s-a oprit conform previziunilor. Și, în pofida greutăților, nici nu și-a dorit vreodată să se oprească.

A reușit să pășească puțin la vârsta de un an, dar după două luni a suferit o fractură la un femur și de atunci nu a mai putut merge. Era un copil vioi și nu de puține ori, în urma unor noi fracturi, se încumeta din nou la joacă. Oasele se prindeau repede, așa cum se și fracturau iarăși, iar în timp multe dintre ele s-au deformat. Până când a împlinit trei ani, mama lui l-a dus de multe ori la spital, dar cum a înțeles că pentru această afecțiune nu există leac, a decis că este mai bine să nu îl mai chinuie cu drumurile prin spitale și l-a îngrijit cum a știut ea mai bine.

Iar Sorin s-a bucurat de hotărâre și își amintește cu amuzament de perioada copilăriei, deși nu a fost chiar ușoară.
„Aveam un cărucior, am căzut de multe ori, mai cădea roata, mă răsturnam, se fracturau oasele, venea mămica, mă lua ca pe o marionetă, cu oasele zdrăngănind așa, mai stăteam vreo două săptămâni în casă, plângeam, dar imediat cum se liniștea durerea, puteam să și zâmbesc”, 
a povestit Sorin.

A profitat din plin de timpul petrecut în mijlocul familiei, pentru a se dezvolta intelectual și sufletește. A învățat să scrie și să citească folosindu-se de niște litere decupate din reviste, căci la școală nu a putut merge și nici nu a văzut vreodată cum arată una cu adevărat. În schimb, nu s-a lăsat intimidat de acest lucru și a fost un bun autodidact.Era mereu înconjurat de cărți și se afla adesea în preajma copiilor din cartier care găseau metode creative de a-l integra în jocurile lor și de a învăța împreună.

Totodată, Sorin l-a avut aproape pe fratele său mai mare cu care făcea tot felul de ghidușii în lipsa părinților, precum jocurile de fotbal pe scândura care lungea masa de oaspeți. Sorin se folosea de mâini și de obiecte care să facă jocul și mai distractiv, era pasionat și de șah, iar atunci când se oprea din joc alegea să coase.
O vedeam pe mămica cu lucrul de mână, cosea tot felul de modele, și voiam și eu să fac ce vedeam la ea. Și am făcut mileuri, pe dimensiuni mai mici, mâna stângă s-a îndoit mai repede și nu o foloseam tare, dar țineam materialul între degetele de la piciorul stâng și coseam cu mâna dreaptă. Am croit chiar și o rochie la o păpușă, mămica mai primea comenzi la croitorie și făceam și eu tot ce vedeam la ea, la fratele meu. Completam și rebusuri, jucam rummy, table, jucam cărți, făceam tot felul de lucruri”, 
a adăugat Sorin. În adolescență însă, a fost ultima dată când a mai putut să își folosească mâinile în acest fel și să stea în șezut.În fotografia de mai jos este alături de fratele, părinții și nanul lui.


O fractură la antebrațul drept pe când avea 16 ani l-a lăsat pe Sorin fără posibilitatea de a se mai mișca prea mult, a stat culcat ca să se prindă osul, dar i-a înțepenit spatele și așa a și rămas, de 30 de ani Sorin stă în pat, cu mâinile în lateral. Și, cu toate acestea, nu își amintește să fi avut vreodată o stare sufletească rea.

La scurt timp după ce Sorin a suferit fractura de antebraț, tatăl său a murit în urma unui accident de muncă în construcții.Iar mama lui s-a zbătut să își crească băieții mai departe și să îi obțină lui Sorin o pensie pe caz de boală, întrucât nici dificultățile financiare nu au fost puține. Până atunci, tatăl său fusese cel care asigurase traiul familiei. Cu ajutor de la Dumnezeu și de la oameni, așa cum povestește Sorin, viața a mers mai departe. Iar el a învățat un alt mod de a-și ocupa timpul și chiar de a-i ajuta, la rândul său, pe cei dragi.

A primit în dar un laptop și de ceva vreme și un dispozitiv Kindle, a învățat informatică, engleză, a continuat să citească din cărțile în format electronic și a corectat articole pentru cei care au apelat la el, fără a fi de acord să fie răsplătit financiar.
Nu am vrut să mă implic așa, să fac bani prin internet. Eu nu sunt genul acesta de om, când fac ceva, fac instant, din dragoste, din prietenie sau dintr-o inspirație. Am mai făcut și câte o poezie, în rest nu m-am agitat prea mult”, 
a explicat Sorin.

Câștigul cel mai mare pe care i l-a adus tehnologia a fost, așadar, cel al prieteniei. Sorin a cunoscut mulți oameni, iar unii dintre ei îl vizitează cu regularitate, iar asta îl face fericit. De altfel, Sorin știe că fericirea nu poate fi imobilizată.

Și pentru că Sorin este atras de frumusețea naturii, a florei și a faunei, prietenii i-au construit o căsuță de vară în curte. Un loc în care se mută, odată cu venirea verii, în care își primește oaspeții în număr mare, deopotrivă oameni, flori și păsări, într-o lume ce îi aduce mai puțin a timp, și mai mult a veșnicie.

Sorin crede că aceasta este doar o etapă a drumului spre bucurie și, chiar dacă uneori a mai fost nevoit să mai ia și câte un somnifer, ca să nu mai simtă durerea fracturilor, mulțumește pentru fiecare moment în care este treaz, ca pentru un dar de mare preț. Și acesta este și sfatul lui pentru tineri, să se bucure de toate, fără a-și imagina că viața lor ar fi mai bună altfel. Simplul fapt că trăiesc reprezintă o minune.

***


Știri pentru viață: Ioana Picoș: Tu cum ți-ai vedea viața dacă ai avea boala oaselor de sticlă?


Reluăm mai jos un articol scris inițial de Ioana Picoș pe blogul ei la începutul anului 2017, după ce l-a vizitat pe Sorin „Focuță” Constantin, care era țintuit la pat din copilărie de cumplita boală a oaselor de sticlă. Odată cu noaptea care tocmai a trecut, a trecut și Sorin Focuță la cele veșnice. Ioana Picoș a scris astăzi pe pagina ei de Facebook: „Rămâi cu bine, prietenul meu drag… Suflet curat, om frumos, lecție de viață!”. Redăm articolul Ioanei din 2017.
În toate ocaziile (zile de naștere, Crăciun, Revelion, Paști etc.) ne dorim unii altora sănătate, bucurii și împlinirea dorințelor. Mi se pare just. Dar ce ne facem dacă socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg?Ce ne facem dacă pățim un accident? Sau dacă avem un copil care se îmbolnăvește grav? Sau dacă ni se spune că suntem însărcinate cu un copil bolnav?Realitatea parcă ne pleznește peste ochi de nu ne vedem. Nu mai știm ce să credem, ce să înțelegem. De ce? De ce eu? De ce mie? Disperare, revoltă, ură, indignare. Fiecare om face față încercărilor la care este supus în funcție de puterea sa interioară.

Am văzut în 2016 un film unde ni se prezenta un băiat frumos, bogat care avusese o viață intensă, dar care rămăsese paralizat în urma unui accident și acum își dorea să moară. Deși avea alături părinții iubitori și a întâlnit în cale o fată care îl iubea exact așa cum era, el a decis totuși să se eutanasieze. Am rămas contrariată. Chiar ne gândim viața, valoarea ei, în funcție de perfecțiune? Oare nu este iubirea cea mai importantă?

Am citit în Jurnalul Oanei Pellea despre perioada în care a stat cu mama ei bolnavă de cancer. Citeam acolo cum Oana a văzut-o pe mama ei murind cu demnitate.Se referea oare la eutanasie? Nu. Se referea la adevărata demnitate. De a ști să trăiești și de a ști să mori.Povestea că mama ei, în ultimele clipe de viață era atât de frumoasă și învăluită de o lumină ireală. Da… Așa știe Dumnezeu să facă ceva frumos din orice ni s-ar părea nouă că este urât.Asta e minunea!
Am întrebat acum câțiva ani pe cineva: – ce ar face dacă ar afla că mai are de trăit câteva luni. Mi-a răspuns rapid, scurt: m-aș distra, apoi m-aș sinucide. Recunosc că m-a trecut un fior în inimă când l-am auzit. Poate că va citi acest articol și va reconsidera…

Majoritatea dintre noi am auzit de Cristina Bălan. A câștigat Vocea României. La scurt timp a ieșit în public cu istoria celor doi copii gemeni ai ei care au Sindrom Down. Majoritatea copiilor diagnosticați cu acest sindrom sunt avortați. Cristina nici nu a vrut să audă! Într-o postare pe Facebook, concluzia ei a fost o idee care mi-a rămas întipărită în inimă: “este trist și spune multe despre tine dacă iubirea ta este condiționată de perfecțiune.” Cine dorește să citească întreaga scrisoare deschisă a Cristinei, o găsește Aici
Chiar azi am postat pe Facebook un articol despre primul profesor din Europa care are Sindrom Down. Îl cheamă Pablo Pineda. Este spaniol. Un om inteligent care inspiră multă lume. Linkul articolului despre viața lui Pablo este Aici

Dar (veți spune) care este legătura tuturor acestor lucruri cu titlul articolului tău, Ioana? Am să vă răspund. Legătura este făcută de atipic. Imperfect. Ieșit din tipare. Dar, cu toate astea, splendid, puternic și inspirațional.

Am să vă spun (sper să reușesc) povestea lui Sorin. El nu are Sindrom Down sau cancer. El are o boală care se numește Lobstein (boala oaselor de sticlă). El nu se poate mișca mult fiindcă riscă să i se fractureze oasele. Spre deosebire de cei cu Sindrom Down, el nu poate să se deplaseze. Spre deosebire de cei cu cancer, el nu se poate distra (așa cum am gândi noi distracția), în timpul care i-a mai rămas. Ai spune că este condamnat să înfrunte secundă după secundă realitatea fără posibilitatea de a uita măcar puțin de această condiție fizică. Da, așa ai spune fiindcă nu l-ai cunoscut pe Sorin. Este foarte probabil ca din acest moment al istorisirii să mă năpădească lacrimile. Dar nu de milă. Ci din respect și admirație.

Dumnezeu a făcut să ne cunoaștem pe Facebook. Am crezut inițial că este o glumă situația lui. Când i-am văzut profilul de Facebook am amuțit. Era real. Acest om, care depășește puțin înălțimea de 1 metru, nu se poate mișca prea mult.Și atunci, de unde știe, de unde poate omul acesta să scrie? Și să scrie și corect gramatical? Și de unde știe istorie? De unde înțelege mersul lucrurilor? Și, cel mai important… De unde are puterea să Îl iubească pe Dumnezeu și să nu Îl urască?

Am rămas cu aceste întrebări mai mult de un an până când am ajuns în orașul lui natal și mi-a scris că i-ar face o deosebită plăcere să îl vizitez. Am ajuns acolo împreună cu Mihai, soțul meu. Din acea clipă a început o nouă etapă de înțelegere pentru mine.

Am coborât din mașină și în clipa în care am văzut-o pe mama lui Sorin (care ne aștepta în fața casei), eu m-am prăbușit interior. Atunci. Pe loc. În fața mea stătea o femeie care se sprijinea în baston, cu un chip luminos, blând, cu o privire caldă, zâmbitoare. Purta o cruciuliță la gât. Simplă, așa cum găsești la mănăstire.Am îmbrățișat-o fără să clipesc. Bunătatea ei risipea orice rigoare stupidă, inventată de o societate superficială. Nu poți fi mai mult decât om și uman. Ne-a invitat în casă. Aveam niște emoții… Oare cum mi se va părea Sorin? Oare voi judeca? Oare voi fi îngrozită?

Casa era simplă, ordonată și curată. Vai… Noi nu avem timp să facem toate lucrurile astea dar ea, abia mergând și având grijă și de Sorin, reușește. M-a cuprins o stare de rușine.

Erau icoane în toate încăperile. Puse la loc de cinste. Am intrat în camera lui Sorin și acolo, în fața mea, m-a lovit (din nou) realitatea. Poți fi un om frumos, indiferent de condiția fizică fiindcă cea care contează este condiția sufletească. Sorin stătea în pătuțul lui, cu laptopul lângă el și un mouse așezat astfel încât să poată să scrie. L-am pupat pe obraz fiindcă am simțit să fac asta, dar îmi era teamă să nu îl rănesc. Nu l-am rănit, s-a bucurat de sosirea noastră. Am stat în vizită aproape 2 ore. Ne-a povestit că a mai avut o soră care s-a născut așa și care a murit la 3 ani. Primul frate este sănătos. De la el are un nepot pe care l-a crescut tot mama lui Sorin. Dumneaei a rămas văduvă.

Am fost serviți cu prăjituri dintre cele mai diverse, făcute de mama lui Sorin. Buuuuune. Și noi dacă reușim să facem o prăjitură nu știm cum să o pozăm mai repede pe Facebook prezentând-o ca pe vreun mare trofeu…

Sorin este autodidact. Nu a fost la școală dar a învățat multe. Știe engleză (face teste on-line), știe istorie, are cunoștințe teologice despre care majoritatea dintre noi nu avem habar, vorbește corect și scrie perfect gramatical. Dar știți ce este cel mai important? Ajută. I se trimit materiale la corectat și asta face.Ordonează, sortează, corectează. Inspiră! Ne-a spus că cei de la Pro Tv au vrut să facă o emisiune despre el. A refuzat. A spus că nu are nevoie să ceară nimic. Are tot ce își poate dori.O familie care îl iubește și prieteni cu care ține legătura.Ah… Și are multe filme pe care și le downloadează și le vede. Este cinefil. Surpriza cea mai mare a fost atunci când mama lui Sorin ne-a arătat lucrul manual realizat chiar de Sorin! Minunat! (mai jos un exemplu din multe) 
Ține de asemenea o pagină de Facebook “Călător prin viață”. L-am întrebat dacă îi pare rău că trăiește. Mi-a spus că se bucură de fiecare zi din viața lui. Și că îi mulțumește lui Dumnezeu pentru clipele petrecute alături de familie și prieteni (care nu sunt deloc puțini)

Povestește cu atâta simplitate și seninătate despre boala lui de parcă ar vorbi despre o răceală. Nu din neștiință. Dimpotrivă! Din cunoașterea faptului că nu ajută la nimic lamentările, ci modul în care te trăiești și ajuți pe cei din jur. Asta dă reala valoare vieții. Iar el asta face. L-am întrebat dacă nu urăște boala. Mi-a zis că a mai fost întrebat lucrul ăsta. Răspunsul lui a fost:
Cum să urăsc boala asta? Este ca și cum aș urî un prieten. Un prieten are și bune și rele, dar este acolo cu tine, mereu. Eu și boala asta, ne știm dintotdeauna. Am învățat să trăim împreună și sunt convins că datorită ei sunt un om mai bun. Deci nu am cum să o urăsc.

Mama lui Sorin îl îngrijește dintotdeauna. Adică de peste 40 de ani. Deși statisticile spun că oamenii cu această afecțiune nu trăiesc mult, iată că această femeie a reușit imposibilul.

I-am întâlnit și pe nepot, și pe fratele lui Sorin. Toți vorbesc despre el cu mare drag și mult respect.Ei au alături o minune! Un om care ESTE iubire!

Acest om m-a făcut să înțeleg ce înseamnă să trăiești cu demnitate. Să poți să fii sursă de inspirație prin felul de a te purta.Nu are bani mulți, nu are haine de firmă, nu are PR și nici nu a călătorit mai departe de curtea în care își petrece verile citind cărți de calitate.Dar, cu toate astea, cunoaște cel mai bine esența vieții, iubirea necondiționată și înțelegerea față de Dumnezeu care nu dă nimănui mai mult decât poate duce. Și face toate astea cu un firesc care te lasă mut. Câți ne putem lăuda cu lucrurile astea?

Iar mama lui Sorin, doamna Eugenia, mi-a fost lecție de smerenie, simplitate, iubire și dăruire totală. O femeie, o mamă, cum mulți și-ar dori să aibă. Un suflet mare și frumos în fața căruia mă înclin cu respect.

Am plecat și m-am simțit mică și superficială. Eram la volan, conduceam mașina și gândul meu rămăsese la LECȚIE.

Știu că vei citi aceste rânduri Sorin. Te rog doar să mă ierți pentru că nu am putut să scriu mai mult, mai frumos, mai…

Sper ca cei care trăiesc greutăți, sper ca mamele care află că au în pântece un copil atipic, părinții ai căror copii au sau dobândesc vreo afecțiune, toți vor avea puterea interioară a lui Sorin!

Câtă putere oferă credința! Atât de multă încât radiază și la cei din jur și oferă sens vieții tuturor!


***

Astăzi [vineri, 29 martie 2019] a trecut la cele veșnice Sorin „Focuță” Constantin, un băcăuan care avea boala oaselor de sticlă. A fost țintuit la pat toată viața, dar aceasta nu l-a împiedicat să se bucure că trăiește.

Iată ce a scris Sorin Focuță pe Facebook acum doi ani, după ce dr. Monica Pop, oftalmolog bucureștean, afirmase într-o emisiune televizată că persoanele cu dizabilități nu ar trebui lăsate să se nască, deoarece nu au o viață fericită:
"Sunt dator în fața lui Dumnezeu să apăr acești copilași ce nu se pot apăra singuri,și – cu tot respectul pentru doamna oftalmolog și toți ce sunt porniți vehement pe ideea că noi, cei care ne naștem cu niște dizabilități, nu am gusta la fel de mult bucuria de a trăi ca și domniile lor– spun că ar trebui să nu își facă absolut nici o problemă, am trăit bucurii pe care mulți copii crescuți acum la bloc și-n orașe, nici nu prea le mai trăiesc: ani buni de lecturi și stat într-un cadru natural debordând de vietăți care mai de care mai frumoase, lucru de mână alături de mămica, jocuri cu fratele meu mai mare."

Nu, nu șotron, minge… dar se găseau destule gen: șah, table, cărți, Nu-te-supăra-frate… și chiar fotbal pe scândura furniruită cu care se lungea masa (asta-i ghidușie făcută fără să știe mămica, jucam doar când pleca ea de acasă). Iar ceilalți copiii de pe stradă, care pot oricând da mărturie că niciodată n-am plâns că de ce trăiesc, că de ce m-am născut, că de ce ei pot și eu nu, că ei au și eu nu. Slavă Domnului, nici vorbă de așa ceva."
 ***



În vremea copilăriei, când bunica îmi povestea vieţi de sfinţi, mă minunam de atâta frumuseţe sufletească, mă minunam de cât de frumos poate ajunge chipul unui om, datorită sfinţeniei. Am crescut şi, cunoscând răutatea şi tulburarea care a cuprins lumea de azi, am crezut că sfinţii se mai întâlnesc doar în poveşti, căci în realitate cu greu puteai găsi un sfânt.

Şi cât de mult m-am înşelat! Era într-o seară de toamnă târzie, în urmă cu 5-6 ani, când am cunoscut un om minunat atât la chip cât şi la suflet, iar numele lui este Sorin Constantin. Sorinel, cum îl alintau prietenii, era un sufleţel care a cunoscut suferinţa încă din primii ani de viaţă, căci s-a născut cu boala oaselor de sticlă.Şi, cu toate acestea, suferinţa nu l-a dărâmat, dimpotrivă... parcă, cu cât durerea fizică creştea, cu atât creştea bucuria şi lumina de pe chipul lui.Era mereu înconjurat de prieteni, şi...oare cum putea fi altfel, când avea un zâmbet pentru fiecare şi o privire care amintea izbitor cu cea a unui sfânt?

Îl îngrijea mămica, un alt suflet minunat care nu s-a dat bătută în faţa greutăţilor, care nu şi-a abandonat copilul, ci l-a crescut cu dragoste şi grijă, chiar dacă copilul ei a stat, de la vârsta de 16 ani, pe pat. Şi, contrar acestor greutăţi, au răzbit. A răzbit iubirea şi bunătatea! Sorinel m-a surprins de fiecare data... mă surprindea puterea lui de a purta suferinţa în bucurie, căci el nu s-a plâns niciodată de durerea pe care o suporta. M-a surprins că, asemeni lui Iov, el nu s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu deşi, după gândirea noastră, unora ni s-ar părea nedreaptă suferinţa lui. Dar nu şi pentru el, pentru Sorinel. Îmi amintesc că, într-una dintre conversaţii, l-am întrebat cum poate îndura atât de multă suferinţă iar el, suflet blând, mi-a răspuns 
"să ştii că multă lume se miră, de la 16 ani jumate stau culcat, cu faţa în sus, fără posibilitatea de a mă mai ridica, de a mă întoarce pe o parte sau alta şi totuşi escare, probleme grele pe pielea spatelui, nu am avut şi acuşica împlinesc 45 de ani. Dumnezeu m-a scutit de multe ispite dându-mi această suferinţă.
Sorinel a fost şi mereu va rămâne în sufletul meu un om cu chip de sfânt, un om care acum a ajuns lângă Cel pe care L-a iubit atât de mult în viaţa aceasta trecătoare, lângă Dumnezeu. Iar cele ce le-am scris sunt cuvintele pe care demult trebuia să le scriu despre el... îmi doream să scriu un articol despre Sorinel, gândindu-mă cât de mult se va bucura când va citi cele ce am scris despre el, însă am amânat, uitând că timpul trece şi că ziua de mâine nu este garantată pentru nimeni. Dar Sorinel n-a mai apucat să citească cuvintele scrise despre el. Şi, cu toate că moartea lui mi-a umplut ochii de lacrimi, în suflet simt o oarecare bucurie, o bucurie datorită faptului că, acum, Sorinel a scăpat de suferinţa trupească şi sunt convinsă că şi acum, la fel cum făcea în timpul vieţii, ne priveşte cu iubire şi, fiecăruia în parte, ne dăruieşte un zâmbet. Dumnezeu să te odihnească, sufleţel iubit!
Nu pot încheia acest articol, fără a aminti câteva dintre cuvintele pe care Sorinel mi le-a spus de-a lungul timpului:

"Dacă toţi oamenii buni ar fugi de cei răi, nu ar fi ca şi cum doctorii ar alunga pacienţii de teamă să nu ia şi ei boala?”
"Noi mereu suntem jucăuşi, ca să zic aşa. Ne schimbăm priorităţile... mult prea des şi cel mai grav e când nu-L mai avem pe Dumnezeu prioritar în viaţa şi-n gândurile noastre

"Suferinţele sunt inevitabile în această lume, important e să le ducem frumos, cu mulțumire.Dacă aş putea, aş mai duce eu pe-a lui mămica (suferinţa), a altora dragi - de mi s-ar da-, că eu am putere de a duce dureri, şi sunt oricum la pat. Voi, însă, trebuie să umblaţi, nu să staţi îndureraţi la pat, ori să vă strâmbaţi de durere la cei cu care vorbiţi, în loc să zâmbiţi”.

"Mereu sunt oameni minunaţi pe undeva prin jur, dar la ei nu ajungem decât având în comun ceea ce-i face minunaţi.Peştii nu pot ajunge unul la altul decât prin apă. Şi oamenii buni ajung unul la celălalt prin Dumnezeu.”

"Prezentul e al tău, viitorul e în mâna lui Dumnezeu”.

"Dumnezeu ne bucură prin celălalt pentru a trăi o dragoste ca în Rai. Că de ne-am bucura de noi înşine, egoist, n-ar mai fi dragoste plăcută lui Dumnezeu”.

(Mihaela Gligan)



 ***

Realitatea.net: A murit cel mai vârstnic om din România care avea boala oaselor de sticlă. Lecția fabuloasă de viață oferită de băcăuanul Sorin Focuță


Transport medical specializat a unui pacient cu boala oaselor de sticlă de la domiciliu”. Așa suna unul dintre mesajele pe care le dau zilnic pompierii băcăuani, care anunță o serie de intervenții, unele adevărate lupte contracronometru pentru salvarea vieților oamenilor. Un mesaj care s-a remarcat, însă, prin multitudinea de mesaje, și care le-a înghețat inima celor care știau persoana cu boala oaselor de sticlă. Era vorba despre Sorin Focuță, bărbatul a cărui viață a fost o luptă continuă pentru supraviețuire, dar și pentru a demonstra că, dincolo de boală, cineva poate fi OM.Misiunea salvatorilor a fost cu succes, bărbatul a fost dus în siguranță la spital. Din păcate, o zi mai târziu inima lui a încetat să mai bată. O inimă mare într-un trup firav, care în cele din urmă nu a mai rezistat.

Povestea lui Sorin Focuță a început în urmă cu 46 de ani, în Bacău. A venit pe lume ca orice alt copil, a crescut și s-a dezvoltat normal pentru vârsta lui. A făcut primii pași când avea un an. După doar două luni însă a suferit o fractură la picior. A fost prima și ultima oară când a putut merge. Medicii i-au pus un diagnostic crunt: boala Lobstein, o boală genetică denumită popular și “boala oaselor de sticlă”, caracterizată printr-o fragilitate extremă a oaselor. Din cauza unei mutații genetice, organismul e lipsit de colagen, ceea ce face ca oasele să se frângă extrem de repede, să se spargă asemeni celui mai fin cristal. Speranța de viață în cazul celor care se nasc cu această boală este redusă. Doi frați de-ai săi s-au născut cu aceeași boală, dar s-au stins repede. Medicii nu credeau că Sorin, care de la 16 ani a fost imobilizat la pat pentru totdeauna, va atinge vârsta majoratului. Îngrijit cu dragoste de familie și înconjurat de prieteni, el a reușit însă nu doar să depășească vârsta de 18 ani, ci să uimească până și lumea medicală, ajungând la o vârstă înaintată pentru condiția lui.

Cine a fost Sorin Focuță


Cu un organism extrem de fragil, Sorin nu s-a putut juca la fel ca alți copii. Nu a putut face lucruri normale pentru oamenii obișnuiți, cum ar fi să meargă la școală. Dar iubirea cu care a fost înconjurat i-a croit un caracter desăvârșit. Ambițios, el a învățat singur. A fost un autodidact care a descoperit că cel mai important este să-ți iubești aproapele și să-i mulțumești Domnului pentru ceea ce ai, mult sau puțin. Felul său de a fi a făcut să fie înconjurat mereu de oameni buni. 

În ultimii ani ai vieții, în ciuda handicapului major, a reușit să învețe să lucreze pe laptop, și-a desăvârșit cunoștințele de informatică, a învățat limba engleză și și-a pus cunoștințele în slujba oamenilor. Ajunsese să fie solicitat să corecteze diferite articole și făcea asta benevol, fără să accepte o răsplată financiară. Tehnologia i-a adus un dar și mai prețios: al prieteniei unui număr mare de oameni, care îl vizitau cu regularitate. Iar fiecare vizită îl făcea fericit.Se bucura că poate mirosi o floare, că poate sta de vorbă cu oamenii, că trăiește.Pentru el viața era un miracol, iar pentru asta era recunoscător.Chiar cu o zi înainte să plece la Cer, Sorin Focuță a postat un mesaj pe Facebook, în care își arăta recunoștința față de faptul că Dumnezeu i-a dat șansa să mai vadă încă o dată lumina Soarelui.

Din păcate, până la urmă inima mare care bătea în trupul firav și chinuit de boală a încetat să mai bată. 


Ultimul mesaj al lui Sorin Focuță:
Dragii mei, după ce am dat slavă Domnului pentru o nouă zi în care am văzut lumina soarelui, cred că se cuvine să va zic și vouă bună dimineața!, să vă salut cu drag, să vă spun că vă iubescși, Doamne, ajută, să aveți o zi bună, cât mai bună, binecuvântată cu tot ce-i mai bun și mai frumos. Doamne, ajută! 

***

Citate favorite de pe pagina de FB a lui Sorin Focuta:


"Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi." (Galateni 5.14)

4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată. (Corinteni: 13, 4-8)


Un pachețel de la Gheron Iosif. Părintele Iosif Vatopedinul: "am avut încredințarea lăuntrică că acesta este Harul Sfântului Duh și aceasta este Împărăția Cerurilor"

$
0
0
În mijloc: jos: Gheron Iosif, sus: Părintele Iosif Vatopedinul;
Primul din dreapta: P. Efrem Filotheitul

Era în luna august a anului 1949. Seceratul se terminase și părintele Iosif [Vatopedinul] se întorsese la Sfânta Ana Mica pentru praznicul Adormirii Maicii Domnului. In sfârșit, putea acum să se desfăteze din nou de rânduială după care tânjea inima sa.

Într-o zi, pe 19 august, la amiază, după trapeză, s-a pregătit să meargă la chilia sa, potrivit tipicului. Starețul [Gheron Iosif] însă l-a oprit, i-a strâns mâna și i-a spus zâmbind:

- Diseară o să-ți trimit un pachețel. Ia aminte să nu-l pierzi! 

Părintele Iosif n-a înțeles la ce se referă. De altfel, cine ar fi înțeles o astfel de ghicitoare, știind că Starețul nu pierdea nici un prilej de a te smeri?"Cine știe ce surpriză de noapte îmi mai pregătește!, se gândea el. Vreo ocară... sau ceva asemenea". Astfel, nu a dat prea multă importanță vorbelor Starețului, iar atunci când s-a trezit pentru a-și începe privegherea, uitase cu desăvârșire de ceea ce-i spusese.
"Nu-mi amintesc, povestește el, cum am început privegherea, dar știu bine că nu am apucat bine să rostesc de câteva ori Numele lui Hristos și inima mi s-a umplut de dragoste pentru Dumnezeu. Si aceasta dragoste s-a mărit atât de mult, încât nu am mai putut continua rugăciunea, ci mă minunam de revărsarea ei. Voiam să-i îmbrățișez și să-i sărut pe toți oamenii și întreaga zidire. In același timp cugetam atât de smerit încât simțeam că sunt mai prejos decât toată zidirea. Însă plinătatea și flacăra dragostei mele erau îndreptate către Hristos, pe Care Îl simțeam că este prezent, dar nu puteam să-L vad și să cad la preacuratele Sale picioare și să-L întreb cum de învăpăiază atât de mult inimile și totuși rămâne ascuns și necunoscut?

Atunci am avut încredințarea lăuntrică că acesta este Harul Sfântului Duh și aceasta este Împărăția Cerurilor, despre care Domnul nostru spune că se află înlăuntrul nostru."Să rămân așa, Doamne, îmi spuneam în sinea mea, și nu-mi mai trebuie nimic altceva". Aceasta a durat ceva timp, după care, încet-încet, am revenit la starea mea de mai înainte. Așteptăm cu nerăbdare să merg la Stareț ca să-l întreb ce fusese ceea ce trăisem și cum de se petrecuse.

Cred că era 20 august, într-o noapte cu lună plină, atunci când am alergat și l-am găsit în afara chiliei sale, plimbându-se prin micuța curte a chiliei sale. De îndată ce m-a văzut, a început să zâmbească și, înainte de a-i pune eu metanie, mi-a spus:

- Ai văzut ce dulce este Hristos? Ai înțeles din practică ce este ceea ce întrebai cu stăruință? Acum, silește-te să dobândești acest Har și să nu ți-l fure nepăsarea.
Auzind acestea, am căzut îndată la picioarele lui și cu lacrimi i-am spus:

- Am văzut, Gheronda, am văzut eu, cel nevrednic de toată zidirea, și Harul și dragostea lui Hristos și am înțeles acum îndrăzneala Părinților și puterea rugăciunilor. 

Când i-am povestit exact ce mi s-a întâmplat și i-am cerut amănunte despre felul în care se întâmplă aceasta, el a evitat din smerenie sa-mi răspundă.

- Dumnezeu, mi-a spus el, S-a milostivit de tine și te-a miluit, arătându-ți de mai înainte Harul Său, pentru a nu te îndoi de cele ce spun Părinții și pentru a nu te împuțina cu sufletul.

Abia atunci am înțeles sensul obiceiului de a cere cu deplină credință altora să se roage pentru noi: "Roagă-te, părinte, și pentru mine!", "Fă și pentru mine o rugăciune!", "Pomenește-mă, părinte, în rugăciunea ta!".

Din cele de mai sus ne dăm seama că altceva este să spunem: "Pentru rugăciunile sfântului meu stareț"și să înfruntăm greutățile și ispitele vieții cu rugăciunile lui, și altceva să ne trimită Har, binecuvântare și stări duhovnicești înalte însuși Starețul nostru, "ca unul ce are stăpânire", oricât și oricând dorește el aceasta, cu înștiințare în rugăciune. Așa ceva este propriu numai Stareților harismatici și purtători de Dumnezeu.

Din 1953, când a încetat instabilitatea politică și sărăcia, părintele Iosif [Vatopedinul] a putut să rămână definitiv împreună cu Starețul Iosif, așa cum tânjea inima lui. 

La început a stat în chilia pe care o făcuseră pentru părintele Efrem de la Katunakia, care venea la noi să liturghisească. De aceea, de două ori pe săptămână și uneori chiar și mai des nu avea unde să doarmă. Dar această problemă s-a rezolvat atunci când Starețul i-a lăsat chilia sa, după ce mai întâi și-a zidit o colibă mică la o distanță de vreo 200 de metri mai departe. Numai Dumnezeu știe ce stări de Har va fi gustat ascultătorul părinte Iosif în acea chilie de trei ori binecuvântată, adăpată cu lacrimile și cu sudorile Starețului Iosif.

Sursa: Arhim. Efrem Filoteitul, Starețul Meu Iosif Isihastul, Ed. Evanghelismos 2010




Părintele Jean Boboc a pășit la mai deplină viață... Veșnică să-i fie pomenirea!

$
0
0


Părintele Jean Boboc, decanul Centrului Ortodox de Studii și Cercetări „Dumitru Stăniloae” (CDS) din Paris, a trecut la cele veșnice joi, 4 aprilie 2019.
La capătul unei lupte lungi, pe care a dus-o însă cu mult curaj și cu nădejde în Dumnezeu, Părintele Jean Boboc, Decanul C.D.S. Paris, a trecut, astă seară, la cele veșnice. Domnul să-i odihnească sufletul în ceata prietenilor Săi, mângâind totodată pe cei dragi din familie, parohie și colaboratori”, 
a anunțat joi seară CDS pe pagina oficială de Facebook.[...]

Medic și teolog


Pr. Jean Boboc a obținut titlul de doctor în medicină la Facultatea de Medicină din Paris, fiind specializat în farmacologie și toxicologie.A condus mai multe cercetări atât în Franța cât și în SUA, experiență care i-a determinat preocuparea pentru bioetică și problemele societății de azi.

Diploma de Doctor în teologie a obținut-o la Institutul Saint-Serge. La Centrul „Dumitru Stăniloae” a predat antropologie și bioetică.

Părintele Jean Boboc, discipol al lui Mircea Eliade, a studiat, de asemenea, istoria și teologia religiilor la Institutul Catolic din Paris. A studiat și la Camera de Comerț și Industrie din Paris.

Pregătirea sa multidisciplinară l-a ajutat să aibă o abordare a problemelor de antropologie și bioetică prin prisma transdisciplinarității.

Doxologia: Părintele Jean Boboc a trecut la cele veșnice


[...]Pr. Razvan Ionescu, responsabil al direcţiei „Teologie şi ştiinţă” în cadrul C.D.S., a transmis un mesaj de condoleanţe în care îşi exprimă regretul pentru dispariţia părintelui profesor:
Grea, grea pierdere pentru Centrul «Dumitru Stăniloae» al cărui decan era. Ce să mai spun pentru Ortodoxia românească unde am pierdut vocea cea mai avizată din bioetică a ultimului deceniu. Medic și teolog.Aici la Paris am pierdut un orator cu o franceză cursivă combatantă și stilată, curtat de presă, cum prea rar am văzut să poată fi oferit cineva dintre români.
Părintele Jean Boboc a trecut la Domnul. Întotdeauna i-am simțit complicitatea caldă, aprecierea exprimată către mine ca o mângâiere, ultima acțiune împreună fiind un Congres teologie - știință în Atena unde am participat împreună. Am luat cina atunci unul lângă altul, prilej de cuvânt de la suflet la suflet. Grea pierdere. Mângâierea este că acest traducător prin excelență al părintelui Stăniloae pentru francezi a pășit la mai deplina viață... Domnul să îi răsplătească tot ce a dăruit către mine. În termeni de viață veșnică”.

IN MEMORIAM, Părintele Jean Boboc




Grupul psaltic Tronos în concert la Parlamentul European

$
0
0


Grupul Psaltic Tronos al Patriarhiei Române a concertat joi seară la Parlamentul European în cadrul evenimentului ExpoRomânia Bruxelles.

Grupul Tronos a interpretat la Parlamentul European muzică bisericească, dar și cântece patriotice românești.

Evenimentul ExpoRomânia Bruxelles, organizat în contextul președinției României la Consiliul Europei, se desfăşoară pe parcursul a trei zile, 10 – 12 aprilie 2019.

ExpoRomânia Bruxelles cuprinde o serie de manifestări culturale: expoziție de pictură a marelui Horia Bernea, expoziție de costume populare, de produse artizanale, de carte, lansare de carte, conferințe, momente muzicale etc. 

Cu noi este Dumnezeu,
Înțelegeți neamuri și vă plecați.
Căci cu noi este Dumnezeu.
Auziți toate neamurile,
Căci cu noi este Dumnezeu.
Poporul cel ce umbla în întuneric,
A văzut lumină mare,
Căci cu noi este Dumnezeu.
De frica voastră nu ne vom teme,
Nici ne vom tulbura
Căci cu noi este Dumnezeu.
Cei ce locuiți în umbra morții,
Lumina va străluci peste voi.
Căci cu noi este Dumnezeu.
Cei puternici plecați-vă,
Căci cu noi este Dumnezeu.
Dumnezeu mare stăpânitor, Domn al păcii.
Căci cu noi este Dumnezeu.

"România mea" - grupului psaltic Tronos.

Muzica pr. Cristian Alexandru, text de George Lesnea.




Protos Hrisostom de la Putna: "În Maica Domnului se împletesc cel mai bine înțelegerile pocăinței". Denia Acatistului Bunei Vestiri la Mănăstirea Putna (video)

$
0
0

 Predica Părintelui Hrisostom Ciuciu la Denia Acatistului Bunei Vestiri


Frați și iubiți credincioși,

In săptămâna a cincea din Sfântul și Marele Post avem două Denii deosebite: Denia de pocăință a Sfântului Andrei Criteanulși Denia, la care tocmai am luat parte, a Acatistului Maicii Domnului.

Maica Domnului este punctul de întâlnire dintre iubirea lui Dumnezeu față de oameni și iubirea oamenilor față de Dumnezeu. În Maica Domnului se împletesc cel mai bine înțelegerile pocăinței - pentru că pocăința are două aspecte: aspectul ascetic, acela în care noi ne nevoim pentru a câștigă iertarea lui Dumnezeu, ne cerem iertare pentru toate relele pe care le-am făcutși, mai ales, ne pocăim pentru depărtarea de Dumnezeu; depărtare care se adâncește, din păcate, din ce în ce mai tare.  Însă, în pocăință mai este un alt aspect, acela de bucurie. Pocăința cu adevărat dumnezeiască este cea care mângăie în mod neștiut, în mod ascuns, inimile celor care se pocăiesc.

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus că Hristos ne-a adus pocăința dar nu numai că ne-a adus-o, ci o și face pentru noi!Hristos se pocăiește în noi, Hristos este cel care ne mișcă inimile către pocăință, pentru că pocăința este, cum spunea tot Sf. Ioan Gură de Aur, întoarcerea în inima lui Dumnezeu. Numai față către față putem să ne pocăim. Pocăința, cum spunea Arhim. Sofronie, este invitația la dialog din partea lui Dumnezeu.Si, oare cine este cel care exemplifică în mod desăvârșit aceasta întâlnire a omului cu Dumnezeu, decât Maica Domnului? 

Așa încât, în această Săptămână, a cincea, Denia Acatistului s-a pus către sfârșitul ei pentru că Maica Domnului este cea care vine să ne mângăie inimile, Maica Domnului este cea care ne întărește inimile în încrederea că Dumnezeu este Cel care duce greul pocăinței noastre, Dumnezeu este Acela care ne poartă pașii către Casa Tatălui.

Această întoarcere către inima lui Dumnezeu nu este un efort numai din partea oamenilor sau doar din partea lui Dumnezeu, este o aducere aminte a dragostei celei dintâi, este dorul acela care se naște în cele două persoane care se iubesc. Pentru că atunci când îți este dor de cineva îți este dor pentru că acea persoană îți mișcă inima de la distanță și ți-o mișcă spre a te apropia de ea. Dumnezeu este cel care mișcă inimile noastre și le înfierbântă cu dragostea față de El, iar noi, răspunzând la această chemare, facem bucurie lui Dumnezeu.Nu te poți întoarce în inima lui Dumnezeu decât dacă îți dorești să fi acolo. Nu poți să-ți dorești să fi în inima lui Dumnezeu dacă Dumnezeu nu te-a mișcat spre aceasta.

Dacă nu ar fi fost Maica Domnului, omul nu ar fi simțit niciodată această lucrare a pocăinței. Dacă nu ar fi fost Maica Domnului pocăința ar fi fost o simplă părere de rău pentru greșeli, o părere care nu ar fi fost niciodată ajutată de nădejdea întoarcerii, de nădejdea că odată și odată vom fi la fel cum am fost înainte de cădere. Pentru că nădejdea, dintre toate celelalte "virtuți teologale", -așa cum numim credința, nădejdea și dragostea-, nădejdea este cea mai neputincioasă. Nădejdea nu poate să existe dacă nu are dovezi de iubire. Credința poate să stea de una singură, iubirea poate singură să vindece orice patimă, însă nădejdea, dacă nu are dovezi de iubire, slăbește și se topește și, încet-încet, dispare. De aceea, o dovadă de iubire este însăși Maica Domnului, pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul Său Fiu L-a dat; însă Hristos a venit în lume pentru că în lume era Maica Domnului.Dacă n-ar fi fost în lume Maica Domnului să-L primească pe Hristos, Acesta nu s-ar fi întrupat. Dumnezeu a dat ce avea mai de preț, pe Fiul Său, iar lumea a dat ce avea mai de preț, adică pe Maica Domnului, pe Fecioara Maria. Si, în felul acesta, maximul iubirii lui Dumnezeu față de oameni s-a întâlnit cu maximul iubirii oamenilor față de Dumnezeu, și s-a întruchipat de către Maica Domnului. De aceea, în Maica Domnului noi putem să înțelegem, și să simțim, și să avem și dovada întâlnirii iubirii lui Dumnezeu cu dorința noastră de a fi iarăși așa cum am fost.

Postul Mare este calea pocăinței, Postul Mare este asceza cea mai mare pe care o poate face Biserica vreodată însă, aceasta asceză, dacă nu va fi însoțită de încrederea că iubirea lui Dumnezeu ne va da putere, dacă nu va fi însoțită de încrederea că mila lui Dumnezeu ne va acoperi lipsurile noastre, această asceză nu va fi cu nimic diferită de cea a păgânilor.Cu ce ne vom deosebi noi de ceilalți, dacă nu prin aceea că noi arătăm lumii întregi că suntem fii ai lui Dumnezeu, că Dumnezeu nu este un tiranic, nu este un stăpân, un judecător aspru și nemilostiv, ci este un Tată?!

Dacă Hristos a venit pe pământ, a venit în primul rând să ni-L arate nouă pe Tatăl, așa cum El însuși i-a spus Tatălui înainte de a se duce către patima Sa, "Arătat-am numele Tău oamenilor" (Ioan 17, 6), și acest Nume este de Tată!

Ne apropiem cu pași repezi de Săptămâna Patimilor, atunci când vom fi alături de Hristos în încercările Lui, atunci când El se va duce către patimile cele înfricoșătoare, și nu vom putea să facem același lucru dacă nu vom fi cu inima alături de El, dacă nu vom fi pătrunși de dragostea Maicii Domnului.

Această Denie a Acatistului Maicii Domnului este o Denie a bucuriei. Poate pare ciudat că în Postul Mare, în săptămâna a cincea, noi avem o slujbă a bucuriei, mai înainte de Înviere, dar este acea bucurie a Maicii lui Dumnezeu. De aceea Sfinții Părinți au pus în această Denie slujba Acatistului și nu a Paraclisului. Acatistul care este sprijinit pe "Bucura-te!".  "Bucura-te!" este și un salut, este și o urare. Noi spunem: "Bucura-te!" atunci când ne întâlnim cu cineva. Si ne uităm ochi în ochi și spunem: "Bucura-te!". Este bucuria aceea a întâlnirii, care dovedește că mai presus de păcatele noastre, mai presus de neputințele noastre stă întâlnirea cu Dumnezeu.Iubirea trebuie să reziste și ea va rezista doar dacă o vom pune deasupra neputințelor noastre. Trebuie nu numai să ne lepădăm de noi înșine. Nu este de ajuns doar să luptăm împotriva egoismului nostru, nu este de ajuns să luptăm împotriva patimilor noastre, ci trebuie ca să punem iubirea mai presus de acestea.  Nu contează cum sunt eu, nu contează cum este celălalt, contează să fim împreună și dacă vom fi împreună toate aceste neputințe vor dispărea, pentru că iubirea le va vindeca, iubirea va face așa încât neputințele să se transforme în putere, pentru că orice lucru pus în slujba aproapelui, orice lucru pe care îl facem pentru celălalt este sfințit de către Dumnezeu. Nu este nici o jertfă, oricât de mică ar fi ea, pe care Dumnezeu să nu o sfințească.

Maica Domnului ne arată cum să împletim această durere a ascezei, această nevoință, cu bucuria. Ne bucurăm că mergem către patima lui Hristos, ne bucurăm pentru că nu suntem singuri, și ne bucurăm pentru că Dumnezeu ne-a ales și ne-a învrednicit să-I fim alături pe drumul Său către patima Sa.Nu este puțin lucru ca Dumnezeu să te aleagă, ca Dumnezeu să te cheme lângă El, să-ți spună că are nevoie de tine, așa cum le-a spus ucenicilor: "Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine"(Matei 26, 38). Dumnezeu își arată neputința sa omenească. Firea omenească este neputincioasă, iar firea dumnezeiască nu vrea ca să sperie firea omenească. De aceea Dumnezeu se arată ca om. Dumnezeu vine ca om și nu se sfiește să spună că are nevoie de noi, nu se sfiește să spună că iată, tristețea acoperă sufletul Său și tristețea aceasta este o tristețe care merge până la mormânt. Dacă Dumnezeu nu se sfiește să spună că are nevoie de noi, atunci nici noi să nu ne sfiim, să nu ne fie rușine să ne mărturisim neputința și să îndrăznim să ne bucurăm pentru că, chiar dacă suntem neputincioși, suntem împreună.

Maica Domnului este această bucurie a întâlnirii, această mângâiere a sufletelor întristate. Ea înțelege și ce înseamnă să fi îndurerat, înțelege și ce înseamnă să ai bucurie. Maica Domnului împlinește toate acestea. Doar în Maica Domnului ne putem găsi răspunsul la toate întrebările la care omenirea nu poate să afle răspuns. Nici îngerii, nici oamenii nu pot pătrunde taina Maicii Domnului. O minte nu poate pătrunde taina Maicii Domnului însă o inimă smerită, o inimă cuminte, o inimă care înțelege durerea unei mame, care înțelege bucuria unei mame, acea inimă poate pătrunde taina Maicii Domnului. Să încercăm să ne străduim să avem o astfel de inimă și să nu uităm că Maica Domnului este singura care ne poate ajuta să ne ridicăm la vrednicia la care suntem chemați de Dumnezeu. 

Dumnezeu are nevoie de noi și noi avem nevoie de El, pentru că doar întâlnirea dintre om și Dumnezeu poate aduce bucurie în cer și pe pământ, doar întâlnirea dintre om și Dumnezeu poate împlini gândul Acestuia. De aceea pocăința este numită întoarcerea în inima lui Dumnezeu.  Întoarcerea în inima lui Dumnezeu presupune în primul rând deschidere din partea lui Dumnezeu. În al doilea rând presupune dorință din partea noastră, să ne dezlipim cu totul de ceea ce suntem noi, de ceea ce ne-am obișnuiți să fim și să ne dorim să fim alături de Dumnezeu.

Celui care se pocăiește în mod desăvârșit, Dumnezeu îi dă har în mod desăvârșit. Doar dacă ne pocăim cu adevărat, doar dacă încercăm să ne îndepărtăm de ceea ce am fost și să ne apropiem de ceea ce dorește Dumnezeu să fim, atunci vom primi har peste har, atunci vom pătrunde și noi taina Maicii Domnului, și abia atunci vom putea să stăm alături de Dumnezeu și vom auzi și noi cuvântul acela pe care l-a spus Hristos ucenicilor: "vouă vi s-a dat sa fiți alături de Mine în încercările mele".

Denia aceasta, a Acatistului, este momentul în care Dumnezeu ne deschide puțin ușa către Împărăția Cerurilor, ca să putem vedea puțin din strălucirea învierii Sale, din strălucirea șederii în preajma lui Dumnezeu. In această Denie, a Acatistului Maicii Domnului, noi înțelegem cât de bine și de frumos este să locuiești în Casa Tatălui. Pe Tatăl nu-L poate explica nimeni mai bine decât Fiul, iar de Fiul doar Maica Domnului este mai legată decât noi.Numai Maica Domnului este cea care poate să ni-L aducă pe Dumnezeu mai aproape.Fără Maica Domnului pentru noi Dumnezeu nu este decât un concept, decât o idee, ceva care este suspendat undeva în Cer, ceva mult prea departe și de neajuns. Cine are încredere în Maica Domnului și cine se roagă ei, indiferent dacă este căzut sau nu, indiferent dacă se simte ultimul sau primul, indiferent de ce stare este, cel care se roagă Maicii Domnului și nu se depărtează de ea, acela ajunge cel mai aproape de Dumnezeu.

Să nu uitam că pocăința are două aspecte: durerea și bucuria.Cel care îmbrățișează durerea va fi răsplătit cu acea bucurie care nu se va mai lua de la el. Cel care se pocăiește în mod desăvârșit va primi har peste har. Numai pocăindu-ne, numai luând asupra noastră vina și îndreptățindu-L pe Dumnezeu, vom învăța limba lui Dumnezeu. Cel care nu-L învinuiește cu nimic pe Dumnezeu și cel care are răbdare până la sfârșit, atunci când Dumnezeu îi va ridica toată durerea și toată întristarea -de pe neamul acesta-, doar acela va vorbi limba lui Dumnezeu, doar acela va intra în casa Tatălui și bucuria lui nu se va lua de la el.

Să ne rugăm Maicii Domnului și să-i cerem să ne inspire, să ne ajute, așa cum doar ea știe, să ne pocăim cu adevărat, să nu fie pocăința doar un titlu pe care alții, iată că l-au călcat în picioare și l-au făcut să sune, să-mi iertați cuvântul, demonizat. Noi nu suntem niște pocăiți, noi suntem bucuroși că nu suntem ai nimănui, noi suntem bucuroși că avem în Cer un Părinte, noi suntem bucuroși că acel Dumnezeu care S-a pogorât, S-a pogorât de dragul unui om, și omul acela este dintre noi, omul acela este Maica Domnului -Maica Domnului care este mai presus de îngeri, de heruvimi și de serafimi. Maica Domnului este om ca și noi, ea înțelege ce înseamnă durerea, înțelege ce înseamnă durerea păcatului chiar dacă nu a avut păcat, ea înțelege mai ales ce înseamnă durerea de a fi departe de casă, departe de familie, departe de fiu, departe de tată, departe de frați. De aceea să ne bucuram, așa, ortodox, adică mai potolit, și să ne pocăim cu adevărat, să ne silim ca ceea ce facem să facem pentru a ne întoarce în inima lui Dumnezeu. Până nu ne vom întoarce în inima lui Dumnezeu nu vom avea pace, nu vom avea liniște, nu vom avea bucurie desăvârșită.

Lumea aceasta nu ne poate da fericirea, nu ne poate da liniștea cu adevărat, ci doar șederea în preajma Tatălui, doar șederea în casa lui Dumnezeu. Si intrarea în această casa nu o poate face decât Maica lui Dumnezeu. Să ne rugăm ei și să-i mulțumim, că datorită ei suntem în seara asta aici, datorită ei rămânem pe acest drum, datorită ei Dumnezeu se milostivește asupra noastră, pentru că suntem din neamul ei. Amin.                             

Denia Acatistului Bunei Vestiri la Mănăstirea Putna, 12 aprilie 2019




Μοnahul Moise Aghioritul despre eriminia cuvântului "monah" - "cel care și-a dăruit întreaga inimă lui Dumnezeu"

$
0
0

Anumiți cercetători spun că cuvântul monah conține sensul din Vechiul Testament de: "cel neîmpărțit, cu inima întreagă, care este ațintită permanent către Dumnezeu".

Credinciosul poate răspunde cunoașterii profunde a unicității singurului Dumnezeu doar prin punerea în lucrare a tuturor puterilor lui, a posibilităților și chemării la deplinătatea iubirii lui.

Orientarea continuă și permanentă a ființei umane către Dumnezeu este caracterizată drept simplitate. Viețuirea ascetică și înfrânarea dăruiesc unitate lăuntrică și caracterizează prietenii adevărați ai lui Dumnezeu, ca fiind oameni simpli, nu simpliști.

În alt sens, monah este cel care are atenția totală la Dumnezeu: „sunt unul, unic, singuratic, dăruit întreg lui Dumnezeu.

În aramaică, siriacă și coptă, monah este cel ales, unul, ascet, luptător”.

Sfântul Dionisie Areopagitul numește monahi pe cei care au o viață deplină și unitară în sfintele slujbe, uniți fiind într-o dumnezeiască monadă și iubitoare de Dumnezeu desăvârșire.

Monahul își îndreaptă permanent viață spre Dumnezeu. Chemarea monahului este să se unească cu Dumnezeu, să se îndumnezeiască.

Avva Alona spune:
dacă omul nu spune în inima lui că numai el și Dumnezeu există în această lume, nu va afla odihnă". 
Este vorba despre o sfântă singurătate, și nu o înstrăinare bolnăvicioasă.

Nicidecum nu există elementele neprieteniei și neiubirii de oameni, ci conține cunoașterea de sine și iubirea de Dumnezeu. Monahul se roagă pentru toți frații și este cu neputință să nu îi iubească pe toți oamenii.

Așadar, cu toate că monahul adevărat este singur, el nu suferă de singurătate. În timp ce omul contemporan, al marilor orașe cosmopolite, care se întâlnește zilnic cu o mulțime de oameni, suferă groaznic de o singurătate cumplită.

Un alt sens din lumea antică greacă pentru cuvântul monah este acela de independent, liber, cel retras, cel singuratic. Mai târziu a căpătat sensul de cel necăsătorit, dar și al celui cu o singură haină: „monahiton”.

Personal, îmi place erminia cuvântului monah ca fiindcel care și-a dăruit întreaga inimă lui Dumnezeu, având unitate lăuntricăși deplină dăruire lui Dumnezeu, fără a fi împărțit.

În altă interpretare, siriacă, monahul este cel care alege de bunăvoie să nu se căsătorească, având un mod de viață diferit și o relație specială cu Unul Născut și Cuvântul lui Dumnezeu.

În textele ebraicemonahînseamnă și unic, cel pe care l-a ales Dumnezeu, cel dăruit în întregime împlinirii voii dumnezeiești, cu care de multe ori logica omenească intră în contradicție.

Dumnezeu este Unul și omul lui Dumnezeu este unul, unul există pentru celălalt, unul se exprimă în funcție de celălalt. Este vorba de o imagine minunată, măreață și impresionantă.

În cele din urmă, „monah” înseamnă „singur”? Singur, dar nu autonom și despărțit de frații săi. Viața monahală lăuntrică trebuie să relaționeze cu însingurarea lăuntrică.

Sfântul Macarie Egipteanul spune că :
monah este cel singur, care nu are însoțire cu femeie, cel ce a lăsat toate ale lumii, adică și lucrurile lumești, dar și grija lumească. Monah este cel care Îl cheamă pe Dumnezeu neîncetat, luptându-se să aibă un singur gând, permanent întors spre Dumnezeu, neprimind gândurile răutății...
Sursa: Traducere de către Monahia Agatha, Mânăstirea Dragomirna, după Diakonima,  Τι σημαίνει μοναχός;

"Când iubim pe cineva îi devenim casă"

$
0
0

Nu mă uita: Nu uita!


Avem cu toții un „acasă” mai departe sau mai aproape. Dar sunt foarte mulți oameni fără casă, în sens spiritual, și foarte mulți oameni care, pentru că n-au casă, n-au un loc unde să se odihnească, pentru că nu există niciun suflet care să-i cuprindă în interiorul lui.


De multe ori uităm de adevărata noastră casă și uităm să fim noi înșine casă pentru cei din jurul nostru. Emigrăm în înstrăinare, această înstrăinare departe de propriul suflet, în exilul simțurilor, în exterioritatea noastră, într-un exil departe de casa părintească, care este Biserica, și departe de noi, departe de Părintele iubitor.

Dumnezeu ne vrea pe toți dumnezei. Vrea ca toți să fim dumnezeu pentru celălalt, vrea ca prin fiecare dintre noi să lucreze în viața celuilalt. Iadul este al celor care n-au făcut nimic pentru aproapele lor. A nu putea să dai, a nu putea să te dăruiești, a nu putea să te deschizi, a nu putea să oferi loc de popas în sufletul tău, loc de odihnă în sufletul tău, în casa ta, deoarece casa ta este plină de tine și nu mai este loc și pentru altul, acesta este deja iadul.A dărui, a te dărui este începutul raiului pe care îl trăiești încă din viața aceasta.

Iubirea ne face casă a celuilalt. Când iubim pe cineva îi devenim casă.Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii.Oamenii cu adevărat fericiți nu știu că sunt fericiți, fiindcă își măsoară fericirea în fericirea celorlalți. Ei uită de sine, sunt ieșiți din sine și trăiesc prin ceilalți.

Povestea florii de nu-mă-uita ne învață uitarea de sine, uitarea cea bună:
S-ar fi întâmplat demult, în primele zile ale lumii. De-abia fusese făcut raiul, și florile minunate, bineînmiresmate, înfloriseră pentru prima oară. Însuși Domnul mergea prin rai și dădea nume florilor. Însă o floare mică, albastră, năzuind cu inimioara sa de aur către Dumnezeu, nu s-a gândit la nimic altceva, ci doar la El, și-a uitat numele și s-a tulburat. De rușine i s-au înroșit vârfurile petalelor, dar Domnul a privit spre ea mângâietor și a grăit: Pentru că ai uitat de tine însăți pentru Mine, Eu nu te voi uita. De acum înainte numele tău să fie NU-MĂ-UITA, iar oamenii, privind la tine, să învețe și ei să uite de ei înșiși pentru Mine”.

Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur, Dumnezeu este o relație, o treime, iar noi suntem făcuți după asemănarea Lui.Orice suflet are această memorie a casei părintești, are această memorie și această simțire a demnității de fiu al lui Dumnezeu. Raiul nu e doar un loc. Raiul e relația cu Dumnezeu, care se trăiește încă de aici, de pe pământ. Dumnezeu S-a făcut om ca să ne învețe că Îl putem iubi, iubindu-i pe cei de lângă noi. Și mereu ne oferă prilejuri de a ne aduce aminte de cine suntem și de a ne întoarce în casa părintească.[...]


Viewing all 745 articles
Browse latest View live