Sursa

• Cuvantul Ortodox: PARINTELE SAVA DE LA MANASTIREA OASA – americanul convertit la Ortodoxie si calugarit in Romania (VIDEO “In premiera” si text “Formula As”)

• Sinteza: Americanul rătăcitor

• ROF: "Viata prin celalalt" - Conferinta cu Parintele Iustin Miron si Parintele Pantelimon Susnea

• ROF: Parintele Iustin Miron: "Ce ne inchide, de fapt? Mandria, orgoliul. Atat."

• ROF: Parintele Iustin de la Oasa si Parintele Mihail de la Sambata vorbindu-ne intr-o conferinta despre milostenie, dar nu numai 

[...] Şi de multă bucurie şi veselie s-au umplut şi s-au aprins de dumnezeiescul Duh cele dinăuntru ale lor şi s-au cuprins şi mult au plâns. Şi pentru mântuirea sufletului nu puţin au vorbit, încă şi pentru deşertăciunea lumii aceştia din destul au vorbit: cum că trece ca o umbră lumea aceasta şi viaţa noastră ca praful şi ca fumul se stinge; şi cum blagocestivii împăraţi au zidit sfintele mănăstiri şi cu Dumnezeu s-au unit şi Biserica sobornicească întru una au adunat şi au împreunat pre sfintele şapte soboare cu Sfinţii Părinţi şi până astăzi, zice, se ţin dogmele cu rugăciunile Sfinţilor Părinţi, precum şi Hristos au făgăduit Sfinţilor Apostoli, iar mai vârtos nouă, păcătoşilor, că va fi cu noi până la sfârşitul veacului. (…) Şi fără de număr din Sfintele Scripturi au grăit. Şi, după plânsul cel de mângâiere şi după voroava cea duhovnicească, de multă bucurie umplându-se, au făcut masă mare împărătească marele Voievod la Sihastrul şi Stareţul Amfilohie.

Troparul Sfinţilor Cuvioşi Părinţi Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi, 

glasul al 3-lea:

Cuvioşilor Părinţi Simeon şi Amfilohie, cei ce aţi luminat pădurile Carpaţilor cu rugăciunile voastre şi aţi umplut de mireasmă duhovnicească toată valea Bistriţei, sfetnici de taină ai voievozilor şi făclii luminoase ale călugărilor şi credincioşilor evlavioşi, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi, cei ce săvârşim cu dragoste sfântă pomenirea voastră!

Slujba Sfinților Cuvioși Simeon și Amfilohie

Viaţa Sfântului Cuvios Simeon de la Pângărați

„După ce s-au întors turcii şi s-a potolit vrajba robiei şi s-a făcut pace, atunci a trimis Ştefan voievod şi i-a adus sfintele lui moaşte într-o raclă cinstită şi le ţinea în vistieria sa cu cinste. Apoi, luând o parte din sfintele lui moaşte, le-a oprit pentru blagoslovenie şi cu aromate cu bune miresme şi cu tămâie le tămâia totdeauna spre credinţa şi bună întărire a dreptei-credinţe a domniei sale, iar mai vârtos pentru dragostea şi căldura duhovnicească ce avea mai-nainte către dânsul; iar rămăşiţa sfintelor lui moaşte cu cuviinţă sfinţită şi cu cinste le-a îngropat în cetatea Socevei”. 

Această aducere a sfintelor lui moaşte se pare că a avut loc spre sfârşitul anului 1484, când se ştie că ucenicii cuviosului s-au întors din nou la sihăstria lor, întemeiată de Sfântul Simeon Ieroschimonahul.

Poiana Sihaștrilor

Viaţa Sfântului Cuvios Amfilohie de la Pângărați 

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Amfilohie de la Pângăraţi s-a născut în anul 1487, undeva în partea de nord a Moldovei.Viaţa monahală şi-a început-o de foarte tânăr, la Mănăstirea Moldoviţa, de unde a venit la Pângăraţi, în anul 1508. Aici a fost ales, de către toţi, ocârmuitor, conducând obştea mănăstirii timp de 56 de ani.

Despre el vorbeşte Ieromonahul Anastasie de la Mănăstirea Moldoviţa, care l-a cunoscut personal:

 „Din copilăria sa s-a nevoit în viaţa călugărească, fiind mărturisit de toţi pentru faptele lui cele bune. Şi era scriitor foarte iscusit şi ştia meşteşug a lucra la lemn şi era cinstit de toţi Domnii şi miluit, dară de carte om prost se arăta. Şi până la bătrâneţe bine şi-a ocârmuit viaţa sa; în foame şi în sete, în răbdare şi întru osteneale, întru toată nevoinţa duhovnicească. Şi de la draci năpăşti şi ispite multe a răbdat până la moarte. Şi sfârşitul vieţii sale bine au săvârşit: că a dat ţărna ţărnei şi s-a dus în calea cea lungă a părinţilor, luându-şi plata ostenelilor sale de la Dreptul Judecător şi cu cinste fiind îngropat de ucenicii săi”.

Nevoinţele sale nu au fost trecute cu vederea de Stăpânul tuturor, ci au atras cu ele purtarea Sa de grijă şi ocrotirea Sfântului Dimitrie, patronul mănăstirii, care, prin arătare dumnezeiască, i-a cerut Domnitorului Alexandru Lăpuşneanu să zidească la Pângăraţi o biserică în numele său pe locul celei vechi de lemn, care fusese arsă de turci. Pe când Voievodul se afla în târgul Pietrei, precum aveau obicei Domnii Moldovei a umbla pe la târguri şi cetăţi din vremi de demult, 

„când a fost luna lui Octombrie, în 22 de zile, la miezul nopţii, i s-a arătat lui în vis un voinic cu veşminte albe îmbrăcat şi foarte frumos, cu dumnezeiască slavă împodobit şi i-a zis lui: Scoală-te, Voievodule, şi degrab să mergi la Pângăraţi, unde petrece un sihastru Amfilohie aproape de 50 de ani, şi să zideşti întru numele mieu biserica pe locul unde am avut mai-nainte făcută de bătrânul Ştefan Voievod în zilele stareţului Simeoan Ieromonah. (…) Iară Domnul Alexandru cu glas lin l-au întrebat, zicând: Cine eşti, doamne, cu atâta dumnezeiască podoabă îmbrăcat şi cu slavă împodobit? Iar el i-au răspuns: Eu sunt Sfântul Dimitrie, Mucenicul lui Hristosşi ostaş, şi de la Maximilian muncitorul, pentru Hristos, în cetatea Solonului (Tesalonic) în temniţă am fost închis şi muncit şi în coastă împuns, carele în toată lumea şi în toată marginea se slăveşte numele mieu şi în pământul acesta numai în pustie biserică nu am.(…) Şi în grabă şi singur Domnul şi cu toţi boiarii au sosit la Sihastrul Amfilohie şi au început a-i spune vedenia, zicând: Măcar că eu, cinstite Părinte, n-am dat crezării îndată visul, (pentru că) Sfânta Scriptură şi Părinţii noştri cei duhovniceşti ne învaţă pe noi să nu credem visurile, iar eu am adunat pe credincioşi boiarii miei şi pe filosofi şi toţi au judecat că de la Dumnezeu este şi foarte ne-am bucurat. Acestea grăind amândoi, au zis şi Sihastrul că de la Dumnezeu este vedenia.Şi de multă bucurie şi veselie s-au umplut şi s-au aprins de dumnezeiescul Duh cele dinăuntru ale lor şi s-au cuprins şi mult au plâns. Şi pentru mântuirea sufletului nu puţin au vorbit, încă şi pentru deşertăciunea lumii aceştia din destul au vorbit: cum că trece ca o umbră lumea aceasta şi viaţa noastră ca praful şi ca fumul se stinge; şi cum blagocestivii împăraţi au zidit sfintele mănăstiri şi cu Dumnezeu s-au unit şi Biserica sobornicească întru una au adunat şi au împreunat pre sfintele şapte soboare cu Sfinţii Părinţişi până astăzi, zice, se ţin dogmele cu rugăciunile Sfinţilor Părinţi, precum şi Hristos au făgăduit Sfinţilor Apostoli, iar mai vârtos nouă, păcătoşilor, că va fi cu noi până la sfârşitul veacului.(…) Şi fără de număr din Sfintele Scripturi au grăit.Şi, după plânsul cel de mângâiere şi după voroava cea duhovnicească, de multă bucurie umplându-se, au făcut masă mare împărătească marele Voievod la Sihastrul şi Stareţul Amfilohie. (…)Şi apoi au întrebat pe Sfântul Stareţ marele Voievod Alexandru: Fost-au înainte vreme şi mai înainte de tine vieţuitori călugări pe locul acesta, au n-au fost? Iar el pre amăruntul i-au povestit pentru viaţa Sfântului Simeon preotul”.

„Cu bunăvoirea lui Dumnezeu şi cu sporirea Preasfântului Duh şi cu ajutorul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, ostaşul lui Hristos, s-au zidit şi s-au săvârşit Sfânta Mănăstire întru numele Sfântului Mucenic şi s-au sfinţit de Grigorie Mitropolit al Socevei în anul 1560 din porunca lui Alexandru Voievod”.

În anul 1566, Cuviosul Amfilohie Sihastrul, cunoscând că i se apropie sfârşitul vieţii, a adunat pe toţi fiii săi duhovniceşti şi le-a dat cuvântul său cel mai de pe urmă. Apoi, sărutându-i cu lacrimi, a lăsat egumen la Pângăraţi în locul său pe Ieromonahul Teodorit, ucenicul său, iar el s-a retras la Moldoviţa, mănăstirea lui de metanie. Acolo,fericitul Amfilohie a primit marele şi îngerescul chip al schimniciei sub numele de Enoh, ca cel ce întotdeauna se înalţă cu inima şi cu dorirea către cele cereşti, adăugând osteneli peste osteneli, timp de încă patru ani de zile. Iar în anul 1570, aflând de la Duhul Sfânt ceasul morţii sale, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi şi-a dat cu pace sufletul său în braţele Domnului nostru Iisus Hristos, în 7 septembrie, la şapte ceasuri din noapte, în zilele lui Bogdan Voievod. Iar despre sfârşitul său minunat dă mărturie Ieromonahul Anastasie astfel:

„Acestea toate mi le-au spus mie Părintele Amfilohie şi stareţ de la Sfânta Mănăstire Pângăraţi mie, smeritului Ieromonah Anastasie de la Mănăstirea Moldoviţei, mult păcătosului şi întru tot netrebnicului, că mare dar au luat bătrânul Amfilohie mai-nainte de mutarea sa, că vremea şi ziua mutării sale au spus-o mie, smeritului Anastasie, şi nimenea să nu fie necredincios ca să nu cadă în ispită, că întru adevăr toate acestea adevărate sunt. Acestea toate le-am scris pentru ca să nu se uite mai pre urmă, în urma acestui neam, şi oricine vor vrea să râvnească acestor Sfinţi Părinţi”.

Întrucât Cuviosul Amfilohie a fost cinstit încă din viaţă ca sfânt, îndată după mutarea sa din trup, părinţii celor două mănăstiri, Moldoviţa şi Pângăraţi, îl prăznuiau anual la data săvârşirii sale.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin.

  Acatistul Sfinţilor Cuvioşi Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi

• ROF: Manastirea Pangarati - loc randuit de Dumnezu. Cateva cuvinte catre tineri.

• Blogul lui Razvan Codrescu: SINAXAR ROMÂNESC (41)

• Părintele Ioan mărturisește despre ierarhii BOR apostați de la Ortodoxie (video) - O "mărturisire" hulitoare...


• ROF: Atunci cand a sunat toaca... sau cum a incercat IPS Teofan sa raspunda unui grup de "aparatori ai dreptei credinte", care i-au cerut socoteala pentru semnatura din Creta (video, text) 

• Anatema Sinodului din Creta 2016. Marturisirea unui monah din Sfantul Munte Athos (video) - Sau: Sorcova, vesela, am venit din Athos, s-apăram Ortodoxia! Măn(i)ați(-vă), măi!

• Miting autorizat de Prim.Bucuresti impotriva Sinodului din Creta pe 10 sept 2016 lângă Patriarhie - (video cu același numit monah din Athos, Ioan, cel rătăcit și rătăcitor, care isi inchipuie ca o sa cheme el pe IPS Ierotheos Vlachos sau IPS Serafim de Pireu la miting in capitala, pentru a protesta impotirva Sinodului din Creta. In plus mai aduce si doua corectari Crezului, ca gaj al bunei lui credințe.) răzvrătiți

• Cuvantul Ortodox: COMUNICAT DUR AL PATRIARHIEI despre manifestarile publice impotriva ierarhilor români semnatari ai documentelor de la Creta. “Aceşti răzvrătiți din Biserică, sub pretextul că apără Ortodoxia, tulbură din interior pacea şi unitatea Bisericii…” ATITUDINILE EXTREMISTE AU “REUSIT” SA ANULEZE SANSA REDISCUTARII POZITIEI BOR IN SINODUL LOCAL? “Sinodul din Creta nu a formulat dogme noi, ci a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica Una”

Familia Ortodoxa: „Martiriul este rod al vederii lui Dumnezeu”

Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Având în vedere faptul că în ultima vreme au avut loc discuții intense legate de Sinodul din Creta, ne-am adresat Mitropolitului Ierótheos al Nafpaktosului, unul dintre participanții la acest Sinod, care nu a semnat controversatul text „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, pentru a ne răspunde la câteva întrebări legate de frământările iscate în jurul acestui subiect. Îi mulțumim pentru bunăvoința de a ne acorda acest interviu, așa cum a făcut-o de fiecare dată, în virtutea relației și colaborării de mai mulți ani pe care redactorii revistei noastre o au cu Înalt-Preasfinția sa.

- Spun Părinții că pentru a fi cineva mărturisitor în orice vreme – deci și în vremurile de astăzi – trebuie să fi ajuns la treapta luminării minții. Vă rugăm să ne spuneți ce este luminarea minții și care sunt semnele că a ajuns cineva la luminare.

„Teologia ortodoxă este empirică”

- Din aceasta înțelegem că, de exemplu, cineva care este bine-intenționat, iubește Ortodoxia și vrea să o apere cu râvnă, dar nu a ajuns la luminare, în momentul în care va fi pus în situația mărturisirii se va lepăda, oricât de mult și-ar fi dorit să mărturisească?

„Nu este de ajuns râvna, ci este nevoie și de experiență duhovnicească”

„Trebuie să avem un Părinte duhovnicesc îndumnezeit”

- Cum să ne pregătim să ajungem mărturisitori, chiar mucenici,în ziua de astăzi – în faptă, nu doar în cuvânt?

„Amestecul teologiei cu politica este o greșeală”

- Care este atitudinea ortodoxă pe care ar trebui să o avem în urma acestui Sinod din Creta: de pocăință pentru neputința celor care au semnat? De revoltă față de ierarhie? De înmulțire a rugăciunii, pentru a ajunge la starea luminării?

„Grupările schismatice, în timp, devin eretice”

„Biserica este sfințită de către Hristos, nu de către noi”

Viaţa creştinului este o viaţă de sacrificii şi, în ace­laşi timp, o viaţă de iubire infinită. Sfinţenia este o cale ascendentă, un drum anevoios şi dureros, dar, în acelaşi timp, o cale plină de mari bucurii spirituale. Sfinţenia nu este o stare de nemişcare, ci o luptă continuă a omului întru curăţarea inimii sale de patimi şi unirea cu Dumnezeu. Sfi­nţenia nu are nicio legătură cu vârsta, profesia sau condiţia socială a cre­dinciosului. Să încercăm să devenim sfinți!

Doxologia: Viaţa Sfintei Cuvioase Muceniţe Teodora din Vasta

În fiecare an pe data de 11 Septembrie prăznuim şi cinstim memoria Sfintei Muceniţe fecioare Teodora din Vasta. Numele acestei sfinte este cunoscut nu numai în ţara noastră (Grecia, n. trad.), ci şi în afara graniţelor acesteia.

Care este însă drumul pe care aceasta l-a urmat pentru a atinge sfinţenia?

Vom povesti pe scurt ceea ce este cunoscut despre viaţa sa şi perioada în care a trăit, având ca izvor sinaxarele sfinţilor Bisericii noastre, astfel încât fiecare dintre noi să o „invidieze” şi să încerce să îi semene.

Sfânta provenea din regiunea Peloponez, leagăn de sfinţi şi de eroi, de aceea este numită de unii Sfânta Teodora „din Peloponez”. În ceea ce priveşte locul naşterii Sfintei, cel mai probabil este vorba de Arcadia sau Messinia.

A vieţuit în secolul al IX-lea, în vremea Imperiului Bizantin. Părinţii săi au fost oameni săraci şi fără dregătorii, dar cu iubire de Dumnezeu, şi le­-au insuflat şi copiilor lor credinţa în Hristos. De la o vârstă fragedă, Teo­dora s-a distins dintre toţi fraţii săi, dând dovadă de o mai mare aplecare şi dragoste faţă de cele sfinte.Îl iubea pe Dumnezeu atât de mult încât dorea să îşi dedice întreaga viaţă slu­jirii Acestuia. Cu fiecare zi care tre­cea, îşi descoperea din ce în ce mai mult ceea ce Sfinţii Părinti numesc «Iubirea pentru Hristos».

Ajungând la maturitate, a hotărât să se retragă într-o mănăstire şi să îşi cultive între zidurile acesteia iubirea pentru Hristos. Paradoxal, ea nu a ales o mănăstire de maici, ci una de călugări! S-a înfăţişat la mănăstirea „Maicii Domnului”, aflată la granițe dintre judeţele Arkadia şi Messinia, ca bărbat, cu numele de „Teodor”. Nu se ştie care a fost de fapt motivul pentru care a făcut această alegere. Probabil dorea ca cei care o cunoşteau să îi piardă cu totul urma.

În mănăstirea în care s-a călugărit nu a întârziat să devină un exemplu de răbdare, ascultare şi umilinţă. Aceste virtuţi au condus-o treptat spre o înălţare spirituală recunoscută şi de egumen şi de ceilalţi călugări. Părinţii mănăstirii, admirându-i personalitatea şi virtuţile care o deosebeau de obşte, i-au încredinţat treburile externe ale mănăstirii. Într-adevăr, această misiune revine întotdeauna călugărilor sau maicilor cu înalte calităţi spirituale.

În acele timpuri, regiunea Peloponezului a fost lovită de o foamete chinuitoare, astfel încât locuitorii şi mănăstirea erau în pericol de a muri de foame. Toţi părinţii şi-au întors privirile către „Teodor” ca fiind singurul care putea să îi ajute în această situaţie atât de dificilă. Astfel, „părintele Teodor” a poposit în multe case de credincioşi creştini pentru a-i sprijini şi, dacă era posibil, pentru a aduna hrană pentru obştea călugărească.

S-a întâmplat însă ceva josnic! O femeie a aruncat asupra ei o grea acuzaţie: „Călugărul, a spus ea, m-a lăsat însărcinată!”. Această ştire s-a răspândit repede! Acuzaţia calomnioasă plana greu asupra sa. Îndignaţi, părinţii femeii însărcinate au urcat la mănăstire şi i-au poruncit lui „Teodor” să îi urmeze. „Părintele”, chiar dacă a negat acuzaţia, i-a urmat fără împotrivire. L-au judecat în grabă şi l-au declarat vinovat. A primit cea mai grea pedeapsă, „moarte prin decapitare”. Chiar dacă ar fi putut prin simpla descoperire a corpului său să îşi demonstreze nevinovăţia, a preferat să „îndure” povara calomniei! Ca loc al martiriului a fost ales satul Vasta din regiunea Arkadia.A fost călăuzit până acolo de călău, pe care „Teodor” l-a urmat „ca o oaie muta” (Isaia 53). După puţin timp, sufletul Sfintei Teodora s-a ridicat la ceruri, pentru a se aşeza în locul destinat sfintelor muceniţe fecioare ale Bisericii lui Hristos. Călăul şi ajutoarele acestuia, care o decapitaseră pe Sfântă, au văzut corpul dezgolit al acesteia şi au cerut cu pocăinţă iertare de la Dumnezeu. Vestea despre această întâmplare uluitoare s-a răspândit peste tot! Egumenul mănăstiri şi ceilalţi călugări au ajuns plângând la locul de mucenicie şi, slăvindu-L pe Dumnezeu, au înmormântat corpul Sfintei în mănăstirea lor sau, după unii autori, chiar în locul martiriului acesteia.

Înainte de a muri, Sfânta i-a cerut lui Dumnezeu ca din părul ei să facă copaci, iar din sângele ei râu. Într-adevăr, din acoperişul bisericii ridicate la Vasta, Arkadia, au crescut copaci, care se sprijină, paradoxal, direct pe acoperiş şi stau dovada faptului că „acolo unde Dumnezeu o voieşte, ordinea firii este învinsă”.

Viaţa Sfintei Cuvioase Muceniţe Teodora, pe care am descris-o mai sus, ne transmite câteva mesaje pe care merită să le reţinem.


a) Pentru început, ni se arată faptul ca sfinţenia nu este o stare de nemişcare, ci o luptă continuă a omului întru curăţarea inimii sale de patimi şi unirea cu Dumnezeu. Este ade­vărat că Dumnezeu Atotputernicul are putere asupra tuturor lucrurilor, "dar există ceva ce nu poate face". Ce este ceea ce nu poate face? Să se unească cu un suflet impur! Lupta, noastră continuă este, deci, aceea pentru curăţirea inimii noastre de patimi şi continuarea vieţii noastre spirituale întru iluminare şi dumnezeire.

b) Vedem, de asemenea, luând ca exemplu viaţa Sfintei Teodora, că sfi­nţenia nu are nicio legătură cu vârsta, profesia sau condiţia socială a cre­dinciosului. Exemplul sfintei noastre protectoare ilustrează acest adevăr. Era doar o tânără fată când au adus­-o în pustietatea unde se află astăzi locul nostru de pelerinaj, pentru a o decapita. Cu toate că avea o vârstă atât de fragedă, a dat dovadă de un curaj bărbătesc. Ce o îmbărbăta? Harul lui Dumnezeu îi dădea putere şi ne dă putere fiecăruia dintre noi în lupta cu greutăţile vieţii noastre. Acesta ne dă putere şi răbdare.

Sfântul Eufrosin

Nici vârsta şi nici profesia pe care o avem nu sunt motive care să ne împiedice să atingem sfinţenia. De exemplu, astăzi sărbătorim un alt sfânt, pe Sfântul Eufrosin, care era bucătar. Avem exemple de credincioşi din aproape toate profesiile care au atins pragul sfinţeniei. Nici faptul că cineva este bogat sau sărac nu con­stituie o piedică pentru el în a deveni sfânt. Sfânta Teodora provenea dintr­-o familie de oameni săraci şi fără dregătorii, dar cunoaştem din sinaxarele Bisericii noastre faptul că au existat până şi regi care au preferat chilia monahală şi au îmbrăcat rasa la Muntele Athos, abandonând coroana şi viaţa luxoasă. Oricine dintre noi, fie că este cleric sau mirean, bogat sau sărac, cu o poziţie importantă în so­cietate sau nu, oricine poate să devină sfânt. De pe orice poziţie ar ocupa în societate, oricine se poate înălta şi uni cu Dumnezeu.

c) În final, trebuie să amintim fap­tul că sfinţenia nu înseamnă viaţă pe­trecută în petreceri. Viaţa binecre­dinciosului creştin trebuie să fie una ascetică, chiar dacă locuieşte în centrul Atenei, aşa precum bătrânul şi bi­necuvântatul Porfirie.Viaţa creştinului este o viaţă de sacrificii şi, în ace­laşi timp, o viaţă de iubire infinită. Sfinţenia este o cale ascendentă, un drum anevoios şi dureros, dar, în acelaşi timp, o cale plină de mari bucurii spirituale. Viaţa spirituală care duce la sfinţenie este o cale cu piedici şi greutăţi, mai mici sau mai mari. Este ceea ce fiecare dintr noi întâmpină în existenţa sa de zi cu zi. Oricât de grea ar fi însă, această cale este dulce şi reprezintă scopul suprem şi substanţial al vieţii noastre. Dorinţa noastră supremă este sfinţenia!

Să încercăm să devenim sfinți, urmând exemplul vieţii Muceniţei Teodora, care atât în acest loc sfânt al martiriului său, cât şi oriunde în lume cineva ar invoca numele ei, Sfânta îi va veni în ajutor şi îl va proteja. Să ascultăm vorbele Sfântului Ioan Gură de Aur care ne îndeamnă încă din secolul IV să "îi cinstim pe sfinţi imitându-i". Fie ca Sfânta să binecuvânteze pe fiecare credincios care vine şi se închină icoanei sale şi păşeşte pe pământul acesta însânge­rat al martiriului său!

(Sfânta Mitropolie Gortynos şi Megalopolis, Viaţa Sfintei Cuvioase Muceniţe Teodora din Vasta, Arcadia, pp. 7-19)

Doxologia: Ce spun oamenii de știință despre minunea bisericii Sfintei Teodora din Vasta?

Ceea ce știm din viața Sfintei Teodora din Vasta provine integral din tradiția locală, dar mica ei biserică din sudul Greciei este cunoscută în întreaga lume și vizitată de mii de credincioși în fiecare an.

Biserica Sfintei Teodora datează aproximativ din secolul al XII-lea și este în întregime din piatră. Nemaipomenit este totuși faptul că pe acoperișul ei cresc, în prezent, 17 copaci. Cei mai mulți au peste treizeci de metri înălțime, iar unii au peste un metru în diametru. Mulți arbori cântăresc peste o tonă. Cu toate acestea, chiar dacă acoperișul bisericii este mic, subțire și fără niciun sprijin special, rămâne în picioare de secole, ca prin minune.

Oamenii de știință au studiat biserica și s-au arătat incapabili să explice modul în care copacii cresc pe un astfel de acoperiș subțire, fără a distruge biserica. Micuța biserică este supusă unei mari presiuni și, de-a lungul timpului, au fost necesare unele restaurări minore - dar aceasta este mai ales din cauza curiozității unor oameni lipsiți de experiență, care au încercat să „înțeleagă misterul”. Intervențiile neprofesioniste au afectat arhitectura bisericii, dar doar într-o mică măsură.

Conform tradiției, înainte de martiriu, Sfânta Teodora s-a rugat: „Fie ca trupul meu să devină biserică, sângele meu să devină râu, iar părul meu să devină copaci.” Astăzi, exact acest lucru se vede când vizitezi acest loc sfânt. Pe locul în care trupul ei martirizat a fost așezat, localnicii au construit o biserică în cinstea ei. De asemenea, un râu trece pe sub această biserică, iar deasupra au crescut copaci.

Micuța biserică este acum sub protecția Mitropoliei din regiune, precum și sub cea a Ministerului Culturii, ca monument bizantin de valoare națională.

Credincioșii cred că această biserică este o minune inexplicabilă. Sărbătoarea Sfintei Teodora a fost prăznuită anual în marțea din Săptămâna Luminată, timp de mai multe secole, până în 1956, când sărbătoarea a fost mutată la 11 septembrie, din cauza unei asemănări cu viața Sfintei Teodora din Alexandria care este, de asemenea, sărbătorită în acea zi.

Dar ce spun oamenii de știință despre minunea din Vasta?

În anul 2003, la cel de-al patrulea simpozion de „Arheometrie” din Grecia s-a prezentat un raport geofizic al bisericuței din Vasta. Cercetătorii de la Universitatea din Patras au venit în Vasta special pentru a studia „minunea”. Ei au decis să facă un test cu ultrasunete, analizând fiecare parte a pereților. Rezultatele au oferit cercetătorilor răspunsurile necesare pentru a primi aprobările de care aveau nevoie pentru restaurarea în întregime a monumentului. Au observat modul în care rădăcinile au crescut prin spațiile mici rămase libere între pietrele zidului, croindu-și drum până la pământ. Pereții sunt sub presiune constantă, iar clădirea a devenit „un corp viu”.

Descoperirile arheologilor au condus la aceeași concluzie: modul în care rădăcinile au urmat această cale și faptul că biserica și acoperișul sunt neatinse par a fi un miracol, care este unic în această lume și inexplicabil.

Eleftherios Beligiannis, un inginer din Atena a declarat în 1986: „De vreme ce vânturile care suflă în această regiune au puterea să dezrădăcineze arbori, se înțelege clar cu ce mare putere apasă cei 17 copaci asupra acoperișului.”

Loukos Constantinos, un geolog din Corint a declarat în 1987: „Nu există nicio explicație geologică. Este un miracol continuu.”

George Raptis, un silvicultor din Nafpaktos, a declarat în 1992: „Întregul fenomen este dincolo de orice logică umană, fie explicație naturală sau științifică.”

Eleni Stavrogiannis-Perry, o arhitectă din Kalamata, a declarat în 1993: „Fenomenul este inexplicabil științific. Având în vedere poziția bisericii, construcția temporară și vârsta ei, greutatea și vânturile ar fi distrus-o treptat. Dar este încă în picioare, după atâtea secole, fără nicio stricăciune serioasă.”

Anastasios Tinkas, un arheolog, istoric și teolog din Attica a declarat: „Întreaga creștere, existență și viață a copacilor de pe acoperișul bisericuței Sfintei Mucenițe Teodora este uimitoare și depășește orice rațiune și explicare firească a omului. Aceasta arată o caracteristică rară: intervenția lui Dumnezeu pentru făptura Sa prin săvârșirea de minuni.”

Domnul Pallas, director al Anticariatelor din Atena, a declarat: „În conformitate cu legile naturii, cel puțin copacii mari, din cauza înclinării, înălțimii și a circumferinței, ar fi distrus-o. Pentru a sta imperios, este ceva la care știința nu poate oferi o explicație.”

P. Makrigiannis, geolog, a declarat în 1993: „Șaptesprezece uriași sprijiniți pe nimic! Toți acești arbori imenși sunt înrădăcinați pe nimic, sau mai bine zis pe acoperișul care este gros de numai câțiva centimetri. Cu toate acestea, cea mai mare surpriză ne așteaptă înăuntru. Nu există nicio rădăcină, cât de mică, care să iasă dintre zidurile vechi. Nu există nicio crăpătură cauzată de acestea. Atunci când vântul bate printr-un copac uriaș al bisericuței, rădăcinile lui formează pârghii foarte puternice, încât micul așezământ ar trebui să se dărâme imediat. Ca geolog, știu foarte bine că în mod normal zidurile ar fi fost strivite și dărâmate numai din cauza unui copac, iar aici sunt șaptesprezece!”

Trebuie adăugat faptul că această biserică este menționată în Guinness Book of World Records ca miracol minunat.

• Viata Sfintei Teodora din Arkadia (film) 

Una din ultimele polarizări ale spiritului românesc, mai nocivă decât toate celelalte, este subordonarea unora dintre credincioşii Bisericii noastre într-una din poziţiile antinomice ale binomului ecumenist-antiecumenist.

Atât atitudinea teologică (fie ea laxă sau zelotistă), cât şi natura controversei au mai multe în comun cu lupta de idei de natură ideologică decât cu însuflarea Duhului Sfânt, venită din multa rugăciune, curăţirea patimilor şi luminarea lui Dumnezeu. De asemenea, e cert că ambele atitudini sunt, într-un fel, consecinţa unei eclesiologii zdruncinate din temelii de dominaţia secularismului impus de politic în Biserică.

Ecumenismul, în esenţa lui, este o directivă politică şi, drept urmare, un act diplomatic al instituţiilor bisericeşti.

Acei antiecumenişti care astăzi manifestă o atitudine agresivă şi injurioasă sunt în prezent cei mai mari duşmani ai antiecumenismului. Comportamentul lor aruncă în derizoriu opoziţia la ecumenism şi face tot mai puţin probabil pe viitor dialogul ierarhilor cu mănăstirile şi laicii în privinţa temelor de credinţă.

Dezbinarea rămâne, cel puţin în momentul de faţă, cel mai mare păcat şi cea mai dureroasă tară a poporului român. Invidia şi judecata aproapelui– întemeiate pe o credinţă hipertrofiată în propriul punct de vedere, şi mai ales pe o tragică frustrare a unei nedeveniri personale– ne determină pe noi, românii de astăzi, să ne surpăm unii altora lucrarea, luptându-ne între noi. Tragic fapt: românii, născuţi ca popor creştin pentru veşnicie, au ajuns astăzi să se piardă într-un adevărat război fratricid.

Una din ultimele polarizări ale spiritului românesc, mai nocivă decât toate celelalte, este subordonarea unora dintre credincioşii Bisericii noastre într-una din poziţiile antinomice ale binomului ecumenist-antiecumenist. Mai rea, pentru că-i desparte pe cei de aceeaşi credinţă, dar şi pentru că, prin astfel de polarizări, se nesocotesc cu totul poruncile evanghelice, în numele cărora se luptă.

„Ecumenistul” este deja un personaj cunoscut creştinilor practicanţi. Este de cele mai multe ori un om cu studii teologice şi în străinătate (dar nu neapărat), este aproape întotdeauna într-o poziţie semnificativă fie pe scara instituţională a Bisericii, fie în ierarhiile şcolii teologice. Sunt oameni expuşi cumva, prin poziţia lor, la un contact diplomatic cu străinii, cu cei de altă credinţă, şi presaţi de instanţele politice ale vremii să facă posibil şi pozitiv dialogul cu aceştia. De la Cuza încoace, cam tot timpul am fost forţaţi să purtăm acest așa-zis „dialog”, fie pentru că cei ce ne conduceau ţara erau catolici, fie pentru că, mai târziu, sub comunism, aceasta era politica de Partid dictată de la Moscova. După 1990, directivele politice nu s-au schimbat prea mult.

Cât de mult cred ei în acest „dialog” e însă o altă discuţie. Pe un mitropolit grec, reprezentant al Patriarhiei Ecumenice în multe dialoguri şi mare profesor de Drept, Panteleimon (Rodopoulos), l-am auzit odată povestind cum decurg dialogurile ecumenice: „Trebuie să dialogăm, că astea sunt vremurile – dar ce să dialoghezi, de pildă, cu lutheranii, care nu mai au nici o teologie?! Discuţi un an de zile un articol din Crez, te mai plimbi puţin, mănânci o masă bună şi te întorci acasă”. Pentru majoritatea, la atât se rezumă ecumenismul – căci, în esenţa lui, este o directivă politică şi, drept urmare, un act diplomatic al instituţiilor bisericeşti.

Pe cealaltă baricadă se distinge tot mai clar profilul „antiecumenistului”. Aici nu l-am include pe cel ce luptă cu discernământ şi argumente teologice pentru apărarea dreptei-credinţe (cum este, de pildă, profesorul de dogmatică Dimitrios Tselenghidis de la Facultatea de Teologie din Thessalonic), ci pe cei care-şi fac o profesiune de credinţă, un scop în viaţă din lupta antiecumenistă. Revoluţionari de profesie, aceştia parcă se bucură când cineva face o afirmaţie sau un gest interpretabil ca ecumenist, se bucură să-l poată stigmatiza, să-l împroaşte cu invective, dovedindu-și astfel „importanţa”. Poate că la unii dintre ei buna-intenţie nu poate fi contestată, dar lipsa discernământului şi a maturităţii teologice şi eclesiologice a unui astfel de demers produc un efect cu totul contrar.

Deşi situate pe poziţii teologice într-un fel antagonice, cele două clase se întâlnesc însă undeva, şi anume în abordarea teologică de tip varlaamit. Atât atitudinea teologică (fie ea laxă sau zelotistă), cât şi natura controversei au mai multe în comun cu lupta de idei de natură ideologică decât cu însuflarea Duhului Sfânt, venită din multa rugăciune, curăţirea patimilor şi luminarea lui Dumnezeu.De asemenea, e cert că ambele atitudini sunt, într-un fel, consecinţa unei eclesiologii zdruncinate din temelii de dominaţia secularismului impus de politic în Biserică, prin care devine aproape imposibil dialogul care să aducă la un numitor comun pliroma bisericească – ierarhi, preoţi şi credincioşi.

Un Sinod nici „mare”, nici „sfânt”

Toate aceste tare duhovniceşti şi eclesiologice au fost scoase la iveală de mult-controversatul Sinod din Creta. Nu-i spunem „mare”, căci au lipsit patru Biserici – nu pentru că nu au putut să ajungă, ci pentru că au ridicat obiecţii privind subiectele discutate şi organizarea. Nu-i spunem „sfânt”, pentru că în cadrul lui s-au făcut interpelări injurioase și presiuni, iar la sfârşit a fost impus pentru a fi semnat un document care nu fusese complet discutat în plen. De altfel, se pare că Sinodul nu a fost organizat pentru a se discuta problemele importante cu care se confruntă astăzi Biserica – cum ar fi cele liturgice şi eclesiologice, sau chiar dialogul teologic intern –, ci mai mult pentru a se asigura deschiderea unui dialog teologic cu celelalte confesiuni creştine. Poate că fostul ambasador S.U.A. în Yemen, Arthur H. Hughes, are dreptate când susţine implicarea politică a Patriarhului Ecumenic Bartholomeu, principalul organizator al acestui Sinod [1].

În ceea ce priveşte rezultatele Sinodului, s-ar putea spune că a fost un eşec, după cum observă acelaşi analist american. În mod cert, hotărârile sale sunt destul de departe de ceea ce se intenţionase – într-un sens pozitiv, însă, pentru noi. Pogorămintele privind postul nici nu au mai intrat în discuţie, prin intervenţia hotărâtă a ierarhilor noştri, iar Enciclica este cât se poate de ortodoxă, căci a recunoscut două sinoade care au punctat în mod decisiv diferenţele dogmatice dintre noi şi catolici: Sfântul Sinod al Patriarhului Fotie (879-880) şi Marile Sinoade convocate în timpul Sfântului Grigorie Palamà (1341, 1351, 1368).

În discuţie rămâne însă documentul privind relaţiile Bisericii Ortodoxe cu celelalte confesiuni creştine. În acest text se constată uşor lupta dusă de apărătorii Ortodoxiei cu cei care susţin ecumenismul. Limbajul este plin de echivoc. Deşi la început se afirmă că Biserica cea Una este cea Ortodoxă, pe parcursul documentului se vorbeşte despre „refacerea unităţii creştine” sau despre „unitatea pierdută a creştinilor” – concepte cel puţin discutabile din punct de vedere dogmatic. De asemenea, textul a ţinut să asigure buna desfăşurare a dialogului ecumenic, de parcă acesta ar fi fost cel mai important deziderat al acestui Sinod! Aici se poate vedea că această secţiune a fost, în mod foarte probabil, impusă din exterior.

De cealaltă parte, antiecumeniştii de profesie au început să propovăduiască cu multă vehemenţă apropiatul sfârşit ecumenist al Bisericilor participante. Unii au cedat atmosferei apocaliptice şi și-au întrerupt comuniunea cu proprii ierarhi. Alţii, tulburaţi la culme, ameninţă că o să le urmeze în curând. Tonurilor joase, însuflate de Duhul Adevărului şi al Păcii, le-au fost preferate strigătele de luptă şi invectivele, atacurile la persoană şi ameninţările care au umplut Internetul. Cei care înainte de Sinodul din Creta nu au reuşit să facă o analiză teologică a textelor propuse pentru a fi votate, ca să-şi comunice astfel amendamentele propriilor ierarhi, acum s-au transformat în cruciați ai dreptei-credinţe, militând mai curând pentru ruperea comuniunii decât pentru comunicarea unitară şi duhovnicească a dezacordului lor, ca popor credincios, față de anumite lucruri din cele votate.

Strategia lui „dezbină şi stăpâneşte”

Nu este oare grăbită o asemenea reacţie şi oarecum suspectă în ce privește raţionalitatea şi chiar buna-intenţie a unora din cei care au adoptat-o?

Noi credem că este disproporţionat de mare în raport cu ce s-a întâmplat, mai ales în condiţiile în care sinodalii români au fost printre cei mai conservatori de-a lungul Sinodului, astfel încât mai multe hotărâri sau accente neortodoxe nu au putut trece datorită lor. Este forţată sau suspect de grăbită din cel puţin alte două motive.

În primul rând, acest Sinod nu are nici o putere dacă nu va fi recunoscut de absolut toate Bisericile ortodoxe locale. De acest lucru ne cam îndoim, atâta timp cât patru Biserici nu s-au prezentat tocmai pentru că nu erau de acord cu anumite teme propuse, cât şi cu organizarea. Cum or să recunoască Sinodul, atâta timp cât s-au declarat împotriva organizării lui? Pe de altă parte, înseşi Bisericile participante trebuie să-l recepteze la nivelul propriului Sinod şi al pliromei bisericeşti. Dar şi dacă, prin absurd, s-ar face aceste recunoaşteri, credeţi că atâta timp cât ierarhii înşişi nu au fost de acord cu documentul îl vor avea la inimă pentru a-l transforma în dreptar de credinţă?

Ne îndoim că acest Sinod va fi pomenit ca „Mare şi Sfânt” în istoria Bisericii, iar dacă aşa vor sta lucrurile, de ce să creăm o astfel de dezbinare în Biserică, cum numai în perioada schimbării calendarului s-a mai produs? Oare nu s-ar putea să fi fost chiar acesta unul din scopurile ascunse ale promotorilor acestui Sinod – cel de a aduce tulburare şi confuzie în Biserica lui Hristos, prin subtila înrâurire a agenţilor de influenţă, care sunt peste tot infiltrați astăzi?

Al doilea motiv pentru care credem că este exagerată o asemenea reacţie este acela că, cel puţin în ultimul deceniu, ecumenismul a intrat într-o mare criză. Confesiunile anglicană şi protestantă s-au îndepărtat atât de mult de ceea ce mai poţi numi creştinism, încât nici cei mai ecumenişti dintre ortodocşi nu mai pot avea curajul să propună o unire cu ei. Gândiţi-vă că, în rândul acelora, majoritatea recunosc şi practică preoţia femeilor – şi chiar episcopia lor – şi recunosc căsătoriile între homosexuali, având chiar preoţi homosexuali declaraţi şi căsătoriţi(!). Pe de altă parte, bisericile catolicilor, ca şi ale protestanţilor, sunt în marea lor parte goale, și nu mai au preoţi care să slujească nici măcar credincioşilor care le-au mai rămas. Cu cine să faci ecumenism?! Dacă renunţă la filioque, la teoriile varlaamite şi la primatul papal se poate începe orice discuţie cu catolicii – altfel, din toată filosofia dialogului ecumenic nu va rămâne decât o simplă diplomaţie.

Având în vedere toate acestea, nu credem că ecumenismul mai are vreun viitor, cel puţin în actualul context – lucru pe care l-au înţeles şi cei care au împins din spate organizarea acestui Sinod, şi pe care, probabil, l-au constatat şi mai bine la încheierea lui. Conştiinţa ierarhilor ortodocşi, deşi a fost mult biciuită în ultimele decenii cu ameninţările politicului şi cu atracţiile secularismului, s-a arătat încă suficient de trează pentru a se poziţiona ortodox în momentele critice din viaţa Bisericii.

Mai sunt însă şi ierarhi teologi şi mărturisitori, nu puţini, şi s-ar putea ca mâine să apară și alţii, astfel că, în lectura noastră, acest Sinod, chiar dacă a făcut anumite compromisuri, a demonstrat faptul că dreapta-credinţă nu este, cel puţin pentru o vreme, în pericol. Astfel că Sinodul din Creta, prin toate reacţiile născute, prin problematizările pe care le-a prilejuit, credem că a folosit mai mult Ortodoxiei decât puteau bănui duşmanii ei – numai că lucrul acesta ar trebui să-l înţeleagă şi cei care sunt puşi în poziţia delicată de ecumenişti, cât şi antiecumeniştii care au găsit acum un moment în care să-și satisfacă toate frustrările acumulate în timp. Este momentul unor dialoguri pertinente şi responsabile, făcute în Duhul Adevărului, pe tema dreptei credinţe, şi nu a strigătelor isterice, a ameninţărilor şi acuzaţiilor de tot felul.

Altfel, s-ar putea ca lupta aceasta dusă în numele dreptei-credinţe, care naşte atâtea tulburări, să fie exact ceea ce s-a urmărit prin organizarea Sinodului. Strategia lui „dezbină şi stăpâneşte” nu urmăreşte astăzi atât unirea Bisericii Ortodoxe cu cei din afara ei, cât tulburările şi dezbinarea dinlăuntrul Bisericii – chiar schisma –, prin polarizarea credincioşilor în „ecumenişti” şi „antiecumenişti”. Cu alte cuvinte, războiul cel dintre noi.Căci ce alt avantaj au avut după schimbarea calendarului duşmanii Bisericii dacă nu schisma zeloților, confuzia şi tulburările care continuă până astăzi? Oare credeţi că această experienţă nu se doreşte a fi repetată de aceiaşi oameni, chiar cu sprijinul direct al celor care se cred „cei mai” ortodocşi?

„Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară…” (Luca 17:2)

Cu privire la canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol (861), privind încetarea pomenirii unui episcop, trebuie să observăm că acesta este interpretat greşit, oarecum contrar spiritului său.Canonul nu obligă pe nici un credincios să întrerupă comuniunea cu ierarhul său care „mărturiseşte erezia cu capul descoperit în Biserică”, ci îi permite să o facă dacă într-adevăr ierarhul a căzut în erezie, şi nu doar dacă i se pare că a făcut aceasta. „Îi permite” înseamnă că „îi îngăduie”, dar responsabilitatea aparţine celui care rupe comuniunea, iar nu altcuiva.

Aşadar, dacă s-ar rămâne în comuniune până când Sinodul (fie cel local, fie cel ecumenic) se va pronunţa, nu este periclitată mântuirea sufletului, cum cred unii.Dimpotrivă, dacă se rupe comuniunea în temeiul acestui canon, şi se face cu zgomot, atrăgând şi pe alţii la acest act, iar apoi gestul se dovedeşte neîntemeiat, cel care l-a făcut riscă să-şi piardă mântuirea chiar dacă s-a întors la comuniunea cu ierarhul său, căci poate un altul pe care el l-a atras la aceasta nu o va face! Zice Mântuitorul: „Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici” (Luca 17:2). Prin urmare, cei care se joacă cu aceste ameninţări să ştie că nimic nu este mai grav în faţa lui Dumnezeu decât să scoţi pe cineva din comuniunea cu Biserica lui Hristos pentru a-l arunca în schismă sau în necredinţă.

Mai este un aspect care trebuie precizat. Acei antiecumenişti care astăzi manifestă o atitudine agresivă şi injurioasă sunt în prezent cei mai mari duşmani ai antiecumenismului. Comportamentul lor aruncă în derizoriu opoziţia la ecumenism şi face tot mai puţin probabil pe viitor dialogul ierarhilor cu mănăstirile şi laicii în privinţa temelor de credinţă.Și nici credincioşii nu vor mai da atenţia cuvenită acestor teme, căci dacă strigi de prea multe ori că vine lupul, când acesta cu adevărat va veni, nu te va mai crede nimeni. Aşadar, drumul către mărturisirea dreptei-credinţe este probabil altul decât cel urmat de cei care preferă manifestările defăimătoare în locul dialogului teologic.

Ce-i de făcut?

În fine, ce ne rămâne de făcut?

Cu toţii ar trebui să luăm mai în serios exigenţele evanghelice ale vieţii creştine, care înseamnă să petreci mai mult cu Hristos decât în interminabile navigări pe Internet, chiar dacă e vorba de site-uri sau grupuri de socializare hiper-ortodoxe. Iertaţi-ne că trebuie să o spunem, dar noua patologie a dependenţei de Internet, a consumării vieţii creştine în interiorul unui mediu care nu are nimic în comun cu îndumnezeirea nu este cea mai bună modalitate de a ne apăra Ortodoxia. Părinţii şi canoanele (în numele cărora mulţi se luptă) vorbesc în primul rând de post şi priveghere, de rugăciune de toată vremea şi de viaţă liturgică, şi mai ales de conştientizarea faptului că la urcuşul duhovnicesc – presupus de curăţirea de păcate, luminare şi desăvârşire – sunt chemaţi toţi cei ce poartă numele lui Hristos, nu doar Sfinţii. Fără acestea, toate bătăliile noastre vor fi numai bătălii ideologice, care vor aduce multă tulburare în Biserică tocmai pentru că vor fi duse fără de Hristos.

Mănăstirile trebuie să fie în primul rând centre duhovniceşti, locuri ale plinirii poruncii evanghelice „Rugaţi-vă neîncetat!” (1 Thessaloniceni 5:17), şi mai puţin gospodării bine-chivernisite; centre de studiu a lucrărilor teologice şi ascetice ale Sfinţilor Părinţi, şi mai puţin obiective turistice sau veşnice şantiere. Într-un astfel de context, frica de ecumenism nu va mai putea exista, căci minţile curăţite de patimi şi luminate de harul lui Dumnezeu vor fi ele înseși faruri pentru gândirea şi viaţa ortodoxă a teologilor şi a ierarhilor noştri.

Soluţia se află, aşadar, la noi, iar dacă nu am făcut-o până acum, credem că acest Sinod din Creta este încă un bun prilej pentru a pune un nou început al vieţii noastre în Hristos, al unei aşezări nu în discuţiile interminabile pe Internet, ci în câştigarea Duhului lui Dumnezeu – Singurul prin care suntem îndreptăţiţi să credem că putem face ceva (Canonul 124/113 al Sinodului de la Cartagina).

Gheorghe Fecioru

[1] http://www.euractiv.com/section/global-europe/opinion/will-ankara-take-aim-at-patriarch-bartholomew/

Vedeti si:

Mitropolitul Ierotheos Vlachos: "mărturisirea lui Hristos nu se face din patimile omenești, ci în comuniune cu Hristos". "Este important să rămânem în ceata Ucenicilor lui Hristos, în Biserică, chiar dacă există diferite probleme" 

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, luminează minţile copiilor noştri cu harul Tău cel dătător de viaţă. Tu, Care dai celor înţelepţi înţelepciunea şi celor pricepuţi priceperea, trimite peste ei Duhul Tău cel Sfânt, dătătorul înţelepciunii, al cunoştinţei şi al înţelegerii. Tu i-ai luminat pe aleşii Tăi în toată vremea. Tu i-ai insuflat pe cei trei mari dascăli ai lumii şi Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul şi Ioan Gură de Aur, de s-au arătat vase alese ale sfinţeniei, răspândind în lume dreapta credinţă. Tu ai luminat-o pe Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina, şi ea a ruşinat mulţimea ritorilor păgâni. Tu, Doamne, luminează-i şi pe copiii noştri (numele), ca să înveţe cele bine plăcute Ţie şi să se umple de cunoştinţa adevărului. Dă-le lor ştiinţă, pricepere, răbdare şi chibzuinţă. Să nu primească ei cunoştinţe pierzătoare de suflet, nici să înveţe ce e urât lui Dumnezeu. Fă-i ascultători faţă de dascălii care îi învaţă cele bune şi sârguincioşi în îndeplinirea celor ce li s-au rânduit. Iar la vremea potrivită, Doamne, ajută-i să găsească locul în care să folosească cele pe care le-au învăţat şi să muncească spre binele lor şi spre folosul aproapelui. Tu îi osândeşti pe cei care îşi îngroapă talanţii şi îi binecuvântezi pe cei care îi înmulţesc cu pricepere. Rânduieşte-le Tu, Doamne, Cel ce rânduieşti toate spre mântuire, unde să muncească, ce să muncească şi cum să muncească. Dă-le lor, Doamne, spor în toată lucrarea cea bună şi-i întăreşte în credinţă ca să Te mărturisească printr-o vieţuire curată până în ultima clipă a vieţii lor. Amin.

IPS Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei a notat doar în documentul în limba engleză, Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine: "Cred în singura Una Sfântă Sobornicească Biserica Ortodoxă"

1. Окружное послание  [GR]  [EN]  [FR]
2. Послание Святого и Великого Собора Православной Церкви  [GR]  [EN]  [FR]
3. Важность поста и его соблюдение сегодня  [GR]  [EN]  [FR]
4. Отношения Православной Церкви с остальным христианским миром  [GR]  [EN]  [FR]
5. Автономия и способ ее провозглашения  [GR]  [EN]  [FR]
6. Православная диаспора  [GR]  [EN]  [FR]
7. Таинство брака и препятствия к нему  [GR]  [EN]  [FR]
8. Миссия Православной Церкви в современном мире  [GR]  [EN]  [FR]

Lista ierarhilor care NU au semnat documentulRelațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine :

Semnatura Arhiepiscopului Ciprului, Hrisostom,  in locul IPS Atanasie si  IPS Neofit in doc. in fr.

IPS Atanasie de Limassol si IPS Neofit de Morfu nu au semnat documentul in lb. engleza

IPS Anthimos de Alexandroupolis nu a semnat pe documentul în engleza

Semnătura IPS Anthimos de Alexandroupolis pe documentul în greaca (prima)

Semnătura IPS Anthimos de Alexandroupolis pe documentul in franceza (prima)

Semnăturile delegației române pentru

documentulRelațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine :

 Obs: IPS Irineu Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei a notat în limba româna doarîn documentul în limba engleză: "Cred în singura Una Sfântă Sobornicească Biserica Ortodoxă"

 

 Documentul Taina Casatoriei si impedimentele sale 

NU a fost semnat de către următorii ierarhi:

Documentul Misiunea Bisericii Ortodoxe in lumea contemporana

NU a fost semnat de către următorii ierarhi:

Documentul Importanta postului si respectarea lui astăzi

NU are semnătura următorilor ierarhi:

• ROF: Mai mulți ierarhi au refuzat să semneze documentele finale ale Sfântului și Marelui Sinod

• ROF: Cati ierarhi au participat sau au semnat documentele Sinodului din Creta?

• Cuvantul Ortodox:ARHIEPISCOPUL HRISOSTOM AL CIPRULUI A SEMNAT LA CRETA IN LOCUL MITROPOLITILOR ATANASIE SI NEOFIT/“Sinodul care era să fie Mare şi Ortodox.” AMBITIILE UNEI PATRIARHII RUPTE DE POPOR

Rugăciunea Preasfinţitului Eremei (Schimnicul) către Sfântul Mare Mucenic Pantelimon (vindecătorul de boli)

# Pictorul celebru este cel care este teolog, și dacă este teolog, știe să se roage și așa reușește să transpună dogma cu ajutorul culorilor simbolice. Când cunoaște viața sfântului pe care l-a pictat și s-a rugat prin el lui Dumnezeu să-i dea putere să-l picteze, el nici măcar nu îndrăznește să-și pună numele pe dosul icoanei.

# Icoana este spațiul transfigurat în care se reflectă eternitatea.

# Omul, ca să se roage corect, mai întâi trebuie să aibă o gândire corectă. Să renunțe la gândirea lui și să se unească cu gândirea și voința lui Dumnezeu.

# Maica Domnului a făcut asceză în Sfânta Sfintelor și suișuri înalte a pus în inima ei și așa a putut să coboare pe Dumnezeu ca pe o scară prin ea. Ea este scara. Ea era adevărata Sfântă a Sfintelor, împlinirea Sfintei Sfintelor vechi-testamentare.

# Biserica nu se conduce după minuni. Biserica îndumnezeiește pe om fără minuni.

Doxolgia: Icoanele transpun învățătura dogmatică

Doxologia: „Cea mai frumoasă icoană a Maicii Domnului «Hodighitria» se află la Mănăstirea Neamț”

Doxologia: „Icoana este dogma transpusă cu ajutorul culorilor”

Doxologia:  „În icoană, simbolul leagă creatul cu necreatul, pământul cu cerul”

Doxologia:  „E o minune să transpui eternitatea cu ajutorul culorilor”

Dacă în pictura laică, omul este liber să creeze și chiar poate să fie celebru prin inovație, el va fi celebru numai pentru pământ. În schimb, în pictura ortodoxă, sacră, inovația nu-și are locul. Pictorul de icoane nu poate să fie celebru aducând inovații. Pictorul celebru este cel care este teolog, și dacă este teolog, știe să se roage și așa reușește să transpună dogma cu ajutorul culorilor simbolice.

Pe acesta putem să-l numim un mare pictor, nu pe cel care spune că a adus ceva nou.Icoana este spațiul transfigurat în care se reflectă eternitatea.Și aici, pictorul este obligat să transpună dogma. Dar dogma, ce este? E o învățătură teoretică, un adevăr teoretic și veșnic, pentru că este revelat de Dumnezeu și reflectă voința lui Dumnezeu.

Dacă dogma reflectă voința lui Dumnezeu, tu, om, care ești pictor, nu ai ce inovații să mai aduci, fiindcă gândirea ta este limitată și atunci transpui, rugându-te, voința lui Dumnezeu, gândirea lui Dumnezeu și învățătura Lui în icoană. Iar acest lucru este, de fapt, o minune.

Este o minune că poți să transpui eternitatea cu ajutorul culorilor simbolice.Și nu-ți mai trebuie mai mult. Pentru că aduci veșnicia, pe Dumnezeu Însuși Îl transpui, cu ajutorul culorilor, pentru a se împărtăși și ceilalți.Este o minune deosebită ca un om să ajungă să picteze corect, să picteze așa cum au pictat înaintașii, și aici mă refer la secolele de pictură bizantină, până în veacul al XV-lea.

Din acest secol al XV-lea, pictura a început să decadă, să fie influențată de Renaștere.Atunci, omenescul a început să domine în pictura religioasă.Și, încet-încet, pictura religioasă nu a mai fost sacră. Este religioasă, dar nu sacră.Așa a ajuns catolicismul să aibă o artă religioasă, dar nu sacră, pentru că firescul și realismul s-au impus. Și dacă s-a impus pământescul, atunci nu mai conduce sufletul, ci conduce trupul. Este redat mai mult pământul, decât Cerul.

Și icoana nu mai este o fereastră deschisă spre absolut, spre Cer, ci este un tablou, o fereastră deschisă spre creatură, spre creat, nu spre necreat, nu spre creatura îndumnezeită. Căci în Cer sunt persoane – sfinții – care s-au îndumnezeit și au devenit din muritori, nemuritori.

Doxologia: Cercul și Divinitatea

"Dacă vezi că o icoană are o formă dreptunghiulară și una semirotundă, asta ce înseamnă? Că sfântul respectiv este creat, circumscris, om ca și mine, cu păcate, dar s-a îndumnezeit.Și dacă s-a îndumnezeit, trebuie să-i faci formele dumnezeiești.Forma care simbolizează perfect Divinitatea este cercul. Componentele cercului le regăsim în arhitectura bisericească, care este cea mai complexă și cel mai greu de proiectat și de executat.

Doxologia: Icoanele ne pun față în față cu Dumnezeu

 Preacuvioase părinte stareț, o pictură realizată corect, pe pereții unei biserici sau din icoane, are efecte și asupra unui necunoscător? De exemplu, intră în biserică un om care nu are cunoștințe sau poate nu este credincios.

O pictură bisericească realizată corect, după canoanele ortodoxe, are efect asupra oricărui om. Căci icoana are și un aspect didactic, deoarece vorbește de istoria Bisericii, vorbește de viața și istoria sfinților, vorbește de viața Mântuitorului și a Maicii Domnului. Poate să aibă și un aspect exterior, cultural, în special la bisericile vechi. Apoi, ea mai are și un aspect liturgic.Nu se poate face Sfânta Liturghie fără cel puțin două icoane: a Mântuitorului și cea a Maicii Domnului. Mai mult, icoana are și un aspect eshatologic.

Dar să zicem că omul este ateu. În acest caz, imaginea religioasă, pictura ortodoxă dintr-o biserică are un impact maxim asupra lui, fiindcăun ateu nu-și trăiește dimensiunea sa infinită, spirituală. Nu și-o trăiește, o ignoră voit. El însă este creat de Dumnezeu, fie că vrea, fie că nu vrea. Și fiind creat de Dumnezeu, are chipul lui Dumnezeu imprimat, cum ai imprima o pecete pe ceară. În momentul în care omul acesta ateu, fără Dumnezeu – că el vrea așa, să fie fără Dumnezeu, vrea să fie autonom– a intrat într-un spațiu ortodox autentic, dacă este foarte corect și sincer cu sine, poate să trăiască un moment de revelație și chiar să se convertească, să cedeze evidenței, luminii, adevărului și să ajungă în starea Sfântului Pavel, aflat pe drumul Damascului, sau să ajungă, fără a-și da seama, să uite de el și de ce se întâmplă cu el: să-și scape mapa din mână, sau să-l podidească lacrimile fără să știe de ce.

Pentru că lui, de fapt, într-un spațiu cu o pictură autentică, îi apare Dumnezeu Creatorul în față.Și cum l-a văzut Saul pe drumul Damascului pe Domnul, așa-L vede ateul pe Domnul într-o pictură religioasă autentică. Să zic că nu este atât de sensibil și curat ca să perceapă prezența lui Dumnezeu. Dar chiar păcătos și ticălos fiind, chipul lui Dumnezeu dinlăuntrul său vorbește atunci efectiv în el, chiar de nu se manifestă.

Pentru cei care s-au obișnuit, impactul este din ce în ce mai mic – asta, referitor la ortodocși. Ortodoxul care este necunoscător și care se duce la biserică pentru că așa-i obiceiul, acesta-i de plâns.El este botezat, este ortodox, dar ignoranțaîl duce la această stare și nu trăiește nimic.Acești oameni nu fac nici cel mai mic efort de a-și cunoaște credința: să citească ceva despre asta, căci, de fapt, pictura religioasă este un material didactic în cel mai elementar aspect.

Fresca cu Învierea din Mănăstirea Chora

Cum omul este ființă unică, putem vorbi de nenumărate impacturi ale picturii asupra fiecărei persoane în parte. Impactul poate să fie foarte mare asupra unui ateu. Impactul poate să fie absolut foarte mare asupra creștinului ortodox care este conștient și este cunoscător al artei bisericești. Un asemenea creștin, când a intrat într-o biserică, de exemplu, biserica cu mozaicurile de la Chora, din care s-au păstrat foarte puține, sau „Sfânta Sofia” din Constantinopol, dacă ar fi fost astăzi în splendoarea ei dintru început, pentru un ortodox autentic cunoscător i-ar fi suficient doar să intre acolo, să privească la Divinitatea adusă pe pământ și pur și simplu să se unească cu ea fiind scăldat în lacrimi de bucurie. Sunt oameni care în acest mod trăiesc arta și dogmele transpuse prin artă – le trăiesc la maximum.

Dictonul „Crede și nu cerceta” este unul occidental și nu are nimic comun cu Ortodoxia, nu se găsește în Sfânta Scriptură. Tocmai, Domnul cere: „Cercetează și crede!”. Omul este o ființă concretă, creată. Are nevoie de concret – să pipăie, să vadă. Hristos a zis: „Adu degetul și mâna ta, Toma, și pipăie-Mă”.Și aici se justifică și se argumentează icoana: să vadă!Dacă ar fi numai o Ortodoxie teoretică, atunci ar fi foarte greu să ajungi să-L cunoști pe Dumnezeu. Ar fi incompletă. Dar arta ne ajută în acest sens și doar arta autentică. Cealaltă nu ne duce la Dumnezeu; ne duce la cele pământești.

Doxologia: „Dacă omul se roagă corect, o icoană poate deveni făcătoare de minuni”

Preacuvioase părinte stareț, orice icoană pictată corect are potențialitatea de a deveni făcătoare de minuni, chiar dacă e pe o hârtie sau o copie?

Da. Minunea este declanșată de subiect. Toate icoanele pictate corect sunt făcătoare de minuni. Dar chiar și o icoană realistă poate să devină făcătoare de minuni, datorită subiectului. Dacă omul, care este subiectul religios, ajunge la o tensiune deosebită în timpul rugăciunii și se unește cu persoana respectivă, reprezentată în icoană, și prezentă în duh, atunci are loc minunea. Dar subiectul (omul) trebuie să fie pe linia corectă de rugăciune și de cunoaștere.

Minunea nu are loc atunci când omul, care este creștin-ortodox, cere un lucru banal, pe care îl poate săvârși el sau aproapele lui. Dacă-I ceri lui Dumnezeu un lucru pe care nu-l poți face tu și nici cei din jur – de exemplu, ai încercat toate posibilitățile pământești și nu mai ai nici o speranță decât la Dumnezeu, să facă o minune, să vindece pe cineva de cancer sau de Ebola, atunci Dumnezeu face minunea, pentru că numai la El este scăparea. Dacă respectiva problemă poate să fie rezolvată de altcineva, și chiar de omul în cauză, atunci Dumnezeu nu-l ascultă. Ajungi în chilie și te rogi: „Doamne, Te rog foarte frumos să-mi aprinzi lumina”. Asta nu este o rugăciune. Tu poți să-ți faci lucrurile tale.

Cele mai multe rugăciuni ale oamenilor nu sunt ascultate pentru că nu sunt făcute corect. Omul, când se roagă, așa ar trebui să înceapă: „Doamne, facă-se voia Ta. Nu vin la Tine cu voia mea; facă-se voia Ta”.Și apoi poate să-și depene gândurile: „Am necazul acesta, sunt bolnav, am copilul cutare, și cutare și cutare” și spune tot. Iar, în concluzie, poate să adauge: „Iată, mi-am expus durerea. Facă-se voia Ta. Tu știi mai bine ceea ce îmi este de folos”.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

Dacă omul ar face într-adevăr așa, are mai multe șanse să fie ascultat.Și atunci sfântul, Maica Domnului, Iisus din icoană răspunde. Nu se poate să nu răspundă! Răspunde imediat. Dar omul, dacă se duce acolo și nu știe să se roage, nu știe cum să se comporte, nu știe să se smerească... Să se cunoască pe sine însuși, că este om, creatură, comparativ cu Dumnezeu, care este necreat, sau comparativ cu un sfânt, care a devenit nemuritor, s-a îndumnezeit. Dacă te duci în fața unui sfânt, de exemplu în fața Sfântului Gheorgheși spune: „Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, ce minunat ai trăit! Te-ai îndumnezeit. Ai devenit nemuritor. Cât aș vrea și eu să-ți urmez! Cum mă poți ajuta?”, imediat te va inspira, imediat vei primi răspuns.

Dacă omul ajunge la conștientizarea ființei sale mărginite, create de Dumnezeu, și dacă mai sesizează și ticăloșia lui – că orice om este păcătos –, atunci intră în starea vameșului din Evanghelie, care a fost ascultată de Dumnezeu imediat.

Și rugăciunea tâlharului a fost ascultată imediat de Dumnezeu. Cu toate că acela era un tâlhar, un criminal. De ce? Tâlharul de pe cruce s-a transpus în gândirea lui Dumnezeu, a gândit corect, dumnezeiește.Celălalt tâlhar Îl judeca pe Iisus: „Dacă erai Dumnezeu, făceai ceva și ne mântuiai și pe noi”.Dar tâlharul din dreapta îi spune: „Nu ți-e frică ție de Dumnezeu? Noi pe drept suntem condamnați, dar El?”. Deci tâlharul din dreapta a intrat în gândirea lui Dumnezeu și atunci Dumnezeu imediat l-a ascultat, după ce I s-a rugat: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta”. Imediat l-a luat în Împărăția Lui, imediat i-a răspuns: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai”.

Deci omul, ca să se roage corect, mai întâi trebuie să aibă o gândire corectă. Să renunțe la gândirea lui și să se unească cu gândirea și voința lui Dumnezeu.Aceasta este o condiție capitală. Dacă n-a făcut lucrul acesta și rămâne în egoismul lui, atunci rugăciunea sa este o formalitate și o jignire adusă lui Dumnezeu. De fapt, tu te rogi lui Dumnezeu, dar, în același timp, rămâi în egoismul tău, separat de El, numai prin voia ta,și astfel continui a fi un alt centru vis-à-vis de Hristos, de hristocentrismul ortodox. Faci rugăciune de ochii oamenilor.

Biserica nu se conduce după minuni. Biserica îndumnezeiește pe om fără minuni. Nu avem nevoie de minuni. Minunea este o manifestare de excepție și Dumnezeu o săvârșește atunci când crede El că e necesar.În timpul vieții Sale pământești a făcut minuni din anumite motive. N-a făcut minuni când i-au cerut cărturarii și fariseii, că n-avea sens. Când era pe cruce, răcneau la El: „Coboară-Te de pe cruce, dacă ești Tu Fiul lui Dumnezeu, și vom crede în Tine”. Nu era cazul să coboare de pe cruce, pentru o gândire omenească incorectă, pentru spusa lor. Fiind că și dacă cobora, ei tot nu credeau în El.

Pentru prima dată, icoana făcătoare de minuni legată de apariția lui Hristos Sfântului Siluan Athonitul părăsește Muntele Athos și însoțește moaștele sfântului în Belarus și Rusia.

Icoana în cauză este cea în fața căreia Sfântul Siluan se ruga în timp ce i s-a arătat  Hristos. În toți anii care au urmat, până în prezent, icoana nu a părăsit niciodată Muntele Athos, și a rămas în iconostasul Paraclisului Sf. Ilie Tesviteanul, ce face parte din complexul morii Mănăstirii Sfântul Pantelimon din Athos.

Venirea acestei icoane cu moaștele sfântului, este legată de împlinirea unui mileniu de prezență rusească în Muntele Athos.

Mănăstirea Sf. Pantelimon, Athos

[...] În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a "Sfântului Mucenic Pantelimon" (Russikon). Introdus în tradiţia seculară atonită: rugăciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire şi cuminecare, citirea, munca şi ascultarea - fratele Simeon se împărtăşeşte din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!"

Pradă aceleiaşi spaime şi întristări, se duce la Vecernie în paraclisul "Sfântului Ilie"şi abia şopteşte "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!". Atunci, în dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte.

"Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor".

"Doamne, zice atunci Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit".

"Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui."

 Doxologia: Moara Mănăstirii Rusikon – loc de nevoinţă al Sfântului Siluan Athonitul

Paraclisul Sf. Ilie Tesviteanul

Aflată în apropiere de Rusikon, pe valea unui râu, înspre nord, vechea moară a mănăstirii, astăzi ruinată, a funcţionat cu ajutorul unei roţi metalice de mari dimensiuni, pusă în mişcare prin căderea apei. Complexul de clădiri ale morii cuprinde şi paraclisului Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, precum şi un corp de chilii.

„Era vremea înfloririi monahismului rus la Athos. Mănăstirea se mărea şi devenise aproape ca o cetate în mijlocul pustiei. Numărul fraţilor atinsese aproape două mii, iar oaspeţi şi închinători veneau cu sutele din Rusia, şi adeseori rămâneau timp îndelungat în marile arhondarice ale Mănăstirii. Astfel încât munca la moară nu era una neînsemnată.Şi iată, fratele Simeon, în ciuda unui somn atât de scurt, a unei cât se poate de aspre înfrânări la mâncare, a unei neîntrerupte şi fierbinţi rugăciuni, a multului şi adâncului plâns, uneori până la deznădejde, îşi împlinea conştiincios greaua trudă, unde zilnic trebuia să mânuiască şi să care mulţime de saci mari cu făină.”[Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Editura Accent Print, Suceava, 2013, p. 28]

Iconostasul Paraclisului Sf. Ilie Tesviteanul

Ostenit de chinuitoarele năvale ale dracilor ce creşteau tot mai mult, fratele Simeon[Numele de Botez al Sfântului Siluan] a ajuns la capătul puterilor, şi în timp ce şedea în chilie, înainte de Vecernie, a încercat preţ de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu – fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad. În aceeaşi zi se duce la Vecernie în paraclisul Sfântului Prooroc Ilie ce se află la moară. Atunci, în dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului, a văzut pe Hristos cel Viu. Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea l-a vlăguit pe Simeon întru totul, şi Domnul S-a ascuns.

Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăieşte o stare de fericire pascală. După un răstimp, într-o zi de sărbătoare, acelaşi har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puţină intensitate, după care treptat lucrarea sa simţită a început să slăbească; pacea şi bucuria lăsau loc unei chinuitoare nelinişti şi temeri de a pierde harul.

Urmează apoi acea lungă perioadă (15 ani) de alternări continue între vizite ale harului şi părăsiri dublate de intense atacuri demonice.

LEGATURI:

Basilica: Cea de-a XIV-a întrunire plenară a Comisiei Mixte Internaționale de dialog teologic între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-catolică

Radio Vatican: Nouvelle session de la Commission théologique catholico-orthodoxe

Biserica Ortodoxa Rusa, Departamentul Relațiilor Externe: Le métropolite Hilarion de Volokolamsk rencontre le Pape François de Rome:

Biserica Ortodoxa Rusa, Departamentul Relațiilor Externe:  Le métropolite Hilarion de Volokolamsk a rencontré le cardinal Kurt Koch, président du Conseil pontifical pour la promotion de l’unité des chrétiens:

Biserica Ortodoxa Rusa, Departamentul Relațiilor Externe: Le métropolite Hilarion: «L’uniatisme reste la principale pierre d’achoppement dans le dialogue orthodoxe-catholique»

Arhiepiscopul Iov Getcha de Telmissos Iov

Basilica: IPS Iov de Telmissos este noul copreşedinte ortodox al Comisiei Mixte de dialog teologic ortodox-catolic

Basilica: Antiohia, România și Georgia unite în rugăciune liturgică. Sfântul Antim Ivireanul cinstit la București (Video) 

• Înaltpreasfinţitul Părinte Gattas, Mitropolit de Bagdad, Kuweit şi Împrejurimi;
• Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei;
• Înaltpreasfințitul Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului;
• Înaltpreasfințitul Părinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale;
• Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor;
• Înaltpreasfințitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei;
• Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului;
• Înaltpreasfințitul Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei;
• Înaltpreasfințitul  Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos;
• Înaltpreasfințitul Părinte Timotei, Arhiepiscopul Aradului;
• Înaltpreasfinţitul Părinte Efrem, Arhiepiscop de Bolnisi;
• Preasfinţitul Părinte Qais, Episcop de Erzurum;
• Preasfințitul Părinte Corneliu, Episcopul Huşilor;
• Preasfințitul Părinte Lucian, Episcopul Caransebeșului;
• Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei;
• Preasfințitul Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului;
• Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului;
• Preasfințitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii;
• Preasfințitul Părinte Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei;
• Preasfințitul Părinte Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord;
• Preasfințitul Părinte Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei și Noii Zeelande,;
• Preasfințitul Părinte Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar Patriarhal;
• Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor;
• Preasfințitul Părinte Paisie Lugojanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei.

Răspunsurile liturgice au fost date de corala „Nicolae Lungu” a Catedralei Patriarhale.

Sărbătoarea de astăzi este o sărbătoare a sfințeniei împodobită cu sângele martirajului și încununată cu harul preoției. Este sărbătoarea Sfântului Ierarh Antim Ivireanul cel care a avut o mare contribuție la tipărirea primelor cărți liturgice în limba arabă pe teritoriul României. El reprezintă o icoană a iubirii sub care se adună poporul binecredincios al Bisericilor din România, Antiohia și Georgia. A fost născut în Georgia, crescut la Constantinopol, apoi Dumnezeu l-a trimis în Țara Românească sub ocrotirea Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu de unde lumina harului lui Hristos, care susținea lucrările sale, a strălucit până la Biserica Antiohiei care s-a bucurat de darul tipografiei pe care sfântul l-a realizat la Mănăstirea Snagov, tipărind acolo primele cărți liturgice în arabă și greacă, a spus Preafericirea Sa.

Smerenia românilor, dragostea lor pentru Dumnezeu şi bunătatea lor l-au întărit pe Sfântul Antim să ofere dragoste cu generozitate în toţi cei 26 de ani de slujire – să construiască zeci de biserici, să lucreze în diferite domenii ale artei, să fie un filosof, un teolog, un traducător şi un organizator al tipografiei în România, care a făcut ca această ţară să fie centrul activităţii tipografice la nivel internaţional.

Cinstirea memoriei Sfântului Antim Ivireanul este o datorie de conștiință a întregului poporului român pentru contribuția sa la dezvoltarea tiparului și a limbii liturgice românești. (…) Exemplul vieții sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul închinată lui Hristos Domnul, până la moarte martirică, precum și rugăciunile sale înălțate înaintea tronului Preasfintei Treimi sunt izvor de inspirație și înnoire pentru viața credincioșilor noștri, dar și de întărire a comuniunii fraterne între Bisericile noastre în jurul sfinților care au apărat Ortodoxia în vremuri grele.

Ca semn de prețuire, recunoștință și dragoste frățească, Preafericirea Sa a dăruit Patriarhului Antiohiei și Mitropolitului de Rustavi pentru Patriarhul Georgiei o icoană reprezentând pe Sfântul Antim Ivireanulși o cârjă arhierească, copie fidelă a cârjei Sfântului Antim păstrată la Arhiepiscopia Râmnicului.

Preafericitul Părinte Patriarh Ioan al X-lea al Antiohiei a dăruit Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române o bederniță, iar Înaltpreasfințitul Părinte Ioan a oferit Întâistătătorului Bisericii noastre, din partea Patriarhului Ilia al Georgiei, o icoană reprezentând pe Sfântul Proroc Ilie.

***

Basilica: Act Sinodal Comemorativ al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române, la împlinirea a 300 de ani de la martiriul Sfântului Ierarh Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti

Preaiubitului cler, cuviosului cin monahal şi dreptcredincioşilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, bucurie şi pace de la Dumnezeu, iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Viaţa bisericească din Ţara Românească la începutul secolului al XVIII-lea a fost marcată de personalitatea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul (cca.1650-1716), care şi-a înscris numele în rândul marilor ierarhi şi păstori de suflete, dar şi al mărturisitorilor dreptei credinţe prin slujirea sa exemplară şi neîntreruptă deteolog, tipograf, caligraf, miniaturist, sculptor şi arhitect, precum şi ca stareţ al Mănăstirii Snagov (1694-1704), episcop al Râmnicului (1705-1708) și Mitropolit al Ţării Româneşti (1708-1716).

Pentru evocarea moştenirii spirituale şi culturale a Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi evidenţierea modelului de slujire fidelă, de iubire jertfelnică şi statornică faţă de Biserică şi faţă de Voievodul Ţării Româneşti – Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 28-29 octombrie 2014, a proclamat anul 2016 ca „An comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti”în Patriarhia Română.

Deşi de neam georgian, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul a fost călăuzit de Dumnezeu în Ţara Românească unde a desfăşurat întreaga sa activitate ca ierarh şi tipograf, atașându-se de credincioşii români pe care i-a păstorit. Lucrarea sa pastorală cea mai intensă a constat în editarea cărților liturgice, a cărților de învățătură adresate poporului dreptcredincios și conducătorilor acestuia, dar și a celor de îndrumare pentru preoți. Cărţile realizate de Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul,în total 63 de volume, dintre care 21 în limba română, reflectă virtuţile şi calităţile sale, prin nivelul desăvârşit al caligrafiei, al gravurii, al miniaturilor, dar mai ales prin profunzimea şi acurateţea teologică. A activat ca sfătuitor de încredere al Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714) și coordonator în tipografii nou întemeiate, precum Tipografia domnească din București (1691-1694) sau cele de la Mănăstirea Snagov (1694-1701), Bucureşti (1701-1705), Râmnic (1705-1708) şi Târgoviște (1708-1715, mutată la Bucureşti în anul 1715). Cărțile de cult tipărite de Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, în special primul Liturghier complet în limba română, tipărit la Târgoviște în anul 1713,au marcat deplina biruinţă a limbii române în cultul Bisericii,înfăţișându-l pe Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul drept un veritabil creator de limbă liturgică și de literatură oratorică.

O preocupare deosebită a arătat pentru educaţia şi formarea duhovnicească a clerului, tipărind lucrări precum Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților (Târgoviște, 1710), cât şi pentru catehizarea credincioşilor, mai ales prin tezaurul său omiletic reprezentat de faimoasele sale Didahii, cuvinte de învățătură care au luminat pe credincioșii timpului său şi, în egală măsură, pe cei de astăzi, prin interpretări scripturistice minunate şi prin îndemnul viu de a citi permanent și a trăi cuvântul evanghelic. De asemenea, amintim şi grija pentru credincioşii ortodocşi din Ardeal, pentru care a tipărit în anul 1699 lucrarea intitulată „Carte sau Lumina”, pentru combaterea prozelitismului catolic al vremii, trimiţând, în acelaşi an, pe unul din cei mai buni ucenici ai săi, ipodiaconul Mihail Ştefan, la Alba Iulia, unde a tipărit o Bucoavnă (Abecedar) şi un Chiriacodromion (o Cazanie), contribuind astfel la întărirea Ortodoxiei din Transilvania. Sfântul Antim Ivireanul a tipărit și cărți adresate lumii intelectuale și politice a vremii sale, precum Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (București, 1691) sau propria sa carte intitulată Sfătuiri creștine politice către Preacredinciosul Domn Ștefan Cantacuzino (București, 1715).

Dimensiunea panortodoxă a activităţii culturale a Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul se descoperă şi în rolul pe care l-a avut prin acordarea unui ajutor neprețuit altor popoare creştin-ortodoxe pentru dezvoltarea culturală și spirituală a acestora, prin cărți tipărite în limbile greacă și slavonă, prin punerea bazelor primei tipografii cu caractere georgieneîntemeiate la Tbilisi (cca. 1709) și prin dăruirea unei tipografii cu caractere arabe Patriarhiei de Antiohia (Aleppo, cca. 1706).

Realizarea uşii, o lucrare deosebit de frumoasă şi extrem de migăloasă, are şi valoare de simbol: nu putem intra în Biserică decât prin lucrarea păstorului care ne deschide uşa Împărăţiei Cerurilor, Împărăţie pe care o trăim în Biserică în mod anticipat prin Sfintele Taine (Sursa)

Se cuvine a aminti și vrednicia deosebită a Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul în ceea ce privește gospodărirea, administrarea și restaurarea lăcașurilor de cult din Țara Românească, printre care se regăsesc Mănăstirea Snagov– reparată în timpul păstoririi sale ca egumen (1696-1704), dar și Mănăstirile Strehaia, Surpatele, Cozia și Govora, de care s-a îngrijit în timpul slujirii ca episcop al Râmnicului (1705-1708), încheindu-și activitatea cu ctitorirea monumentalei Mănăstiri a Tuturor Sfinților din București (1713-1715), zidire de suflet care a rămas cunoscută sub numele de Mănăstirea Antim, pentru care a realizat el însuși planul arhitectural al locașului de cult, uşile de la intrarea în biserică şi câteva icoane.

După cum se vede în Aşezământul–Testament pentru mănăstirea sa, Sfântul Ierarh Antim Ivireanul a avut o grijă deosebită faţă de orfani şi văduve, săraci şi bolnavi, dar şi de monahii care devin preoţi şi faţă de tinerii credincioşi care întemeiază familie.

În toată viaţa şi activitatea sa, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul a urmat modelul Sfinţilor Ierarhi Nicolae al Mirei Lichiei şi Antim al Nicomidiei, de la care a învăţat să păstreze credinţa în Hristos, să construiască biserici şi mănăstiri,să dezvolte opera socială şi culturală creştină în societate, să fieun înţelept şi echilibrat slujitor al lui Dumnezeu, apărând valorile poporului pe care l-a păstorit.

Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul a continuat lucrarea Mitropoliților Teofil și Ștefan ai Țării Româneşti, care au activat înaintea sa în domeniul tiparului bisericesc. Mitropolitul Teofil a păstorit Țara Românească între anii 1636-1648, iar în timpul său tipografiile de la Câmpulung și Govora au lucrat rodnic, ieşind de sub presa tiparului lucrări ample precum Pravila de la Govora (1640) sau Evanghelia învățătoare – Cazania (1642). Mitropolitul Ștefan, care a fost arhipăstor al Țării Românești în două rânduri, respectiv între 1648-1653 și 1655-1668, a binecuvântat apariția Îndreptării legii, cunoscută și sub numele de Pravila de la Târgoviște (1652), cea mai importantă colecție de canoane și legi bisericești din secolul al XVII-lea românesc. Lucrarea tipografică a fost continuată cu multă râvnă de Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Ţării Româneşti, cel mai de seamă dintre tipografii care au activat în Ţara Românească (prăznuit la data de 22 iunie), care a păstorit la Bucureşti între anii 1823-1834 și care ne-a lăsat ediția monumentală a Vieților Sfinților, tradusă în mare parte prin osteneala sa.

Pentru lucrarea sa pastoral-misionară, de povățuire şi de apărare a valorilor spiritualităţii ortodoxe şi a neamului românesc, pentru contribuţia deosebită la restaurarea sufletească și materială a Țării Românești, precum și ca o recunoaștere a vieții sale jertfelnice curmate prin moarte martirică, petrecută în luna septembrie a anului 1716, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în şedinţa din 19-20 iunie 1992, canonizarea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul cu zi de pomenire în 27 septembrie. Proclamarea solemnă s-a făcut la data de 27 septembrie 1992, ziua prăznuirii sale, în biserica ctitorie a sa, Mănăstirea Tuturor Sfinţilor– Antim – din Bucureşti.

Cinstirea memoriei Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul esteo datorie de conştiinţă a întregului popor român pentru contribuţia sa la dezvoltarea tiparului şi a limbii liturgice româneşti. Pentru cinstirea memoriei marelui ierarh, la inițiativa şi cu stăruința Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, au fost realizate lucrări  importante la Mănăstirea Antim din Bucureşti, ctitoria Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, acestea constând în:

1. restaurarea picturii murale, a mobilierului liturgic, a pietrăriei, înlocuirea candelabrelor, montarea noilor vitralii, precum şi pictarea în frescă a intrării de sub clopotniță cu scene din viaţa Sfântului Antim.
2. La muzeul mănăstirii s-au efectuat lucrări de consolidare, hidroizolație, înlocuirea pardoselii, a învelitorii și a sistemului de încălzire, de schimbare a tâmplăriei, precum și lucrări de reamenajare a muzeului dedicat Sfântului Antim Ivireanul.

Mai multe evenimente majore au marcat, anul acesta, caracterul liturgic-misionar al cinstirii memoriei Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul:

1. Sfințirea picturii şi binecuvântarea amplelor lucrări de restaurare la Biserica ctitoria sa, precum şi inaugurarea noului muzeului de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, îmbrăcată acum în veşmânt de sărbătoare;
2. Coliturghisirea ierarhilor Sfântului nostru Sinod şi a reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe surori prezenţi aici, astăzi, 27 septembrie 2016,în ziua pomenirii Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul;

În plan cultural şi academic, au fost organizatenumeroase conferinţe, congrese, simpozioane şi concursuri tematice, atât de către Biserică, în ţară şi străinătate, cât şi de Academia Română şi alte instituţii publice, cu sprijinul autorităţilor de stat centrale şi locale. Pe parcursul acestui An Comemorativ, au fost publicate mai multe studii, monografii, albume şi lucrări ştiinţifice la editurile Patriarhiei Române, la editurile eparhiilor şi la alte edituri.

Comemorarea solemnă a Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul de către Patriarhia Română, cu participarea Patriarhului Ioan al X-lea al Antiohiei şi a reprezentanţilor Patriarhiei Georgiei, Biserici pe care Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul le-a preţuit şi le-a ajutat, culminează cu această Sfântă Liturghie săvârşită în duh de comuniune fraternă între Bisericile noastre surori, astăzi, sâmbătă, 27 septembrie 2016, în ziua pomenirii Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul.Acest moment sfânt şi solemnne cheamăsă fim mărturisitori ai credinţei creştine, ctitori de lăcaşuri sfinte şi de cultură creştină, ne îndeamnă să cultivăm întrajutorarea frăţească şi să fim darnici, având în  suflet iubire jertfelnică, smerită şi milostivă.

Exemplul vieţii Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul închinată lui Hristos Domnul, până la moartea sa martirică, precum şi rugăciunile sale înălțate înaintea Tronului Preasfintei Treimi sunt izvor de inspirație şi înnoire pentru viaţa credincioșilor noștri, dar şi de întărire a comuniunii fraterne între Bisericile noastre în jurul sfinților care au apărat Ortodoxia în vremuri grele.

Ne rugăm Preasfintei Treimi să ne dăruiască tuturor credinţă puternică, dragoste faţă de Biserică şi popor, dar mai ales să învăţăm, din pilda Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, că iubirea izvorâtă din credinţa în Iisus Hristos Cel Răstignit şi Înviat este mai mare decât teama de moarte, pentru că Hristos Însuşi dăruieşte martirilor cununi cereşti de biruinţă, potrivit făgăduinţei „Fii credincios până la moarte şi îţi voi dacununa vieţii” (Apocalipsa 2, 10).

Şi astfel, cu un cuget şi cu o inimă, împreună să preamărim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, şi să zicem: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui” (Psalmul 67, 36). Amin!

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,

†DANIEL
ARHIEPISCOPUL BUCUREȘTILOR,
MITROPOLITUL MUNTENIEI ȘI DOBROGEI,
LOCȚIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI ȘI PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Ierarhi invitați din Bisericile Ortodoxe Autocefale

† IOAN  AL X-LEA
PATRIARHUL ANTIOHIEI ŞI AL ÎNTREGULUI ORIENT
† GATTAS HAZIM
Mitropolit de Bagdad, Kuwait şi împrejurimi Patriarhia Antiohiei
† EFREM
Arhiepiscop de Bolnisi Patriarhia Georgiei
† QAIS SADIQ
Episcop de Erzeroum Patriarhia Antiohiei

Ierarhi membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

† TEOFAN, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
† LAURENŢIU, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
† ANDREI, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
† IRINEU, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei
† IOAN, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului
† PETRU, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor
† IOSIF, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale
† SERAFIM, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi
Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord
† NIFON, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal
† TEODOSIE, Arhiepiscopul Tomisului
† PIMEN, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor
† IRINEU, Arhiepiscopul Alba Iuliei
† VARSANUFIE, Arhiepiscopul Râmnicului
† IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului
† CALINIC, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului
† CIPRIAN, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei
† CASIAN, Arhiepiscopul Dunării de Jos
† TIMOTEI, Arhiepiscopul Aradului
† NICOLAE, Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi
† JUSTINIAN, Arhiepiscop onorific, Episcopul Ortodox al Maramureșului și Sătmarului
† CORNELIU, Episcopul Huşilor
† LUCIAN, Episcopul Caransebeşului
† SOFRONIE, Episcopul Ortodox Român al Oradiei
† NICODIM, Episcopul Severinului şi Strehaiei
† VINCENŢIU, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor
† ANDREI, Episcopul Covasnei şi Harghitei
† GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
† AMBROZIE, Episcopul Giurgiului
† SEBASTIAN, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor
† VISARION, Episcopul Tulcii
† PETRONIU, Episcopul Sălajului
† GURIE, Episcopul Devei şi Hunedoarei
† DANIIL, Episcop-locţiitor (administrator) al Episcopiei Daciei Felix
† SILUAN, Episcopul Ortodox Român al Ungariei
† SILUAN, Episcopul Ortodox Român al Italiei
† TIMOTEI, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei
† MACARIE, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord
† MIHAIL, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande
† VARLAAM PLOIEŞTEANUL, Episcop-vicar patriarhal
† IERONIM SINAITUL, Episcop-vicar patriarhal
† TIMOTEI PRAHOVEANUL, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
† CALINIC BOTOŞĂNEANUL, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor
† ILARION FĂGĂRĂŞEANUL, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului
† VASILE SOMEŞEANUL, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei  Vadului, Feleacului şi Clujului
† PAISIE LUGOJEANUL, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei
† ANTONIE DE ORHEI, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului
† MARC NEMŢEANUL, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale
† SOFIAN BRAŞOVEANUL, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
† EMILIAN LOVIŞTEANUL, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului
† IOAN CASIAN DE VICINA, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor două Americi
† IUSTIN SIGHETEANUL, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului
† IGNATIE MUREŞEANUL, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei


Act Sinodal comemorativ nr. 1 /2016, făcut public astăzi, 27 septembrie 2016, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate pe altarul de vară de pe Colina Bucuriei, în ziua pomenirii Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti, Sfinţii Mucenici Calistrat şi Epiharia.

***

Doxologia: Patriarhul Catolicos Ilia II al Georgiei: „Sfântul Antim Ivireanul a demonstrat că slujirea lui Dumnezeu este mai presus de toate”

Cuvântul a fost citit de Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan, Mitropolit de Rustavi (delegatul Patriarhului Georgiei) astăzi, 27 septembrie 2016, după Sfânta Liturghie oficiată în altarul de vară al Catedralei Patriarhale din București.[...]

„Iubiţi fraţi şi surori în Hristos,

În urmă cu 300 de ani, unul dintre marii sfinţi, Antim Ivireanul, ilustrul mijlocitor înaintea lui Dumnezeu pentru poporul român şi cel georgian, s-a alăturat cetelor martirilor.

Când îi studiem viaţa, pronia dumnezeiască ne uimeşte: De ce s-a întâmplat ca un georgian să pună baza reînnoirii Bisericii şi Statului Român pe fundament naţional? Poate, pentru că a trebuit să se descopere adevărata dragoste creştină, deoarece este evident că, pe de o parte, Sfântul Antim Ivireanul a dus o luptă jertfelnică pentru identitatea naţională, iar pe de altă parte, el a demonstrat că aproapele nu mai are naţionalitate, ci slujirea lui Dumnezeu este mai presus de toate. Desigur, acest lucru este total diferit de viziunea lumii cosmopolite.

Smerenia românilor, dragostea lor pentru Dumnezeu şi bunătatea lor l-au întărit pe Sfântul Antim să ofere dragoste cu generozitate în toţi cei 26 de ani de slujire– să construiască zeci de biserici, să lucreze în diferite domenii ale artei, să fie un filosof, un teolog, un traducător şi un organizator al tipografiei în România, care a făcut ca această ţară să fie centrul activităţii tipografice la nivel internaţional. Trebuie să menţionăm că el a fost cel care a înfiinţat prima tipografie în Georgia.

Personalitatea sa generează o atitudine unică în relaţiile dintre ţările şi Bisericile noastre, ne apropie unul de altul cu o putere aparte şi cu har şi ne reaminteşte tuturor că, într-adevăr, vieţile noastre ar trebui dedicate pe deplin slujirii Adevărului.

Fie ca prin rugăciunile Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, Dumnezeu să ne dăruiască pace şi zidire duhovnicească!”.

† Ilia II, Patriarhul Catolicos al întregii Georgii, Arhiepiscop de Mtskheta şi Tbilisi, Mitropolit de Tskhum-Apkhazeti

 ***

Basilica: Programul manifestărilor prilejuite de Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al Tipografilor bisericeşti – 26 septembrie 2016 – 1 octombrie 2016

La împlinirea a 300 de ani de la moartea martirică a Sfântului Ierarh Antim Ivireanul, Mitropolit al Țării Românești, ctitor de lăcașuri de cult, personalitate culturală, tipograf, Patriarhia Română şi Arhiepiscopia Bucureştilor, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel,  organizează în perioada 26 septembrie – 1 octombrie 2016, o serie de manifestări în cadrul Anului comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al Tipografilor bisericeşti:

Luni, 26 septembrie 2016, la ora 12.30, în Catedrala Patriarhală, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel va întâmpina delegația Patriarhiei Antiohiei, condusă de Preafericitul Părinte Ioan al X-lea, Patriarhul Antiohiei şi al Întregului Orient, și delegaţia Patriarhiei Georgiei, condusă de Înaltpreasfințitul Părinte Ioan, Mitropolit de Rustavi.

La ora 16.00, la Mănăstirea Antim din Bucureşti, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Preafericitul Părinte Patriarh Ioan al X-lea al Antiohiei și Înaltpreasfințitul Părinte Ioan, Mitropolit de Rustavi, vor oficia slujba de sfințire a Altarului bisericii și a picturii clopotniței, precum şi binecuvântarea lucrărilor executate la noul muzeu de la Mănăstirea Antim. Cu acest prilej, vor fi duse în pelerinaj la MănăstireaAntim Moaştele Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu de la biserica „Sfântul Gheorghe” – Nou din Bucureşti.

De la ora 18.00, la Catedrala Patriarhală va avea loc slujba dePriveghereîn cinstea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul.

Marţi, 27 septembrie 2016, la ora 9.30, la Altarul de vară al Catedralei Patriarhale, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel va oficia Sfânta Liturghieîmpreună cu Preafericitul Părinte Ioan al X-lea, Patriarhul Antiohiei şi al Întregului Orient, alături de ierarhii antiohieni, georgieni şi români.

La ora 19.10, în Catedrala Arhiepiscopală din Râmnicu-Vâlcea, va avea loc primirea oficială a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, împreună cu delegațiile Patriarhiei Antiohiei și Patriarhiei Georgiei.

Miercuri, 28 septembrie 2016, de la ora 8.45, la Mănăstirea Antim din Râmnicu-Vâlcea, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu delegaţiile Patriarhiei Antiohiei şi Patriarhiei Georgiei, vor participa la slujba de târnosire a noii biserici, Sfânta Liturghieşi proclamarea solemnă a canonizării Sfinţilor Cuvioşi Neofit şi Meletie de la Stânişoara, precum şi a Sfinţilor Cuvioşi Daniil şi Misail de la Turnu, canonizaţi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa sa de lucru din 25 februarie 2016.

Vineri, 30 septembrie 2016, de la ora 9.30,în Catedrala Patriarhală, la împlinirea a 9 ani de la întronizarea în demnitatea de Patriarh al României, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu ierarhi ai Sfântului Sinod, va oficia Sfânta Liturghie,în prezenţa delegaţiilor Patriarhiei Antiohiei şi Patriarhiei Georgiei. După Sfânta Liturghie, de la ora 12.00, va fi oficiată slujba de Te Deum, în semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate asupra Bisericii Ortodoxe Române, poporului român şi Preafericitului Părinte Patriarh Daniel în cei nouă ani de slujire patriarhală.

Sâmbătă, 1 octombrie 2016, de la ora 10.00, la Mănăstirea Snagov, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Preafericitul Părinte Patriarh Ioan al X-lea al Antiohiei și Înaltpreasfințitul Părinte Ioan, Mitropolit de Rustavi, vor oficia slujba de sfințire a locului destinat construirii și amenajării unui nou paraclis şi a unui muzeu.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

LEGATURI:

• Cuvantul Ortodox:  SFÂNTUL IERARH ANTIM IVIREANUL – 300 DE ANI DE LA MARTIRIUL “STRĂINULUI” CARE NE-A ȚINUT ORTODOCȘI ȘI ROMÂNI, a “robului” vândut de două ori de către “ai săi” păgânilor nelegiuiți: „Au doară vom afla om ca acesta carele are Duhul lui Dumnezeu într‑însul?”

• Cuvantul Ortodox: Slujba Sfantului Ierarh Martir Antim Ivireanul

• Cuvantul Ortodox: Programul activităților de hram prilejuite de praznicul SFANTULUI ANTIM IVIREANUL. Acatistul Ierarhului Martir

 Viata omului penduleaza intre aceste doua realitati: intre comunitate - si comuniune implicit-, si intre individualitate si insingurare.

Intotdeauna singuratatea apasatoare poate fi depasita prin intermediul unui act de iubire, prin intermediul unui act comunional.

Omul contemporan, omul care traieste in oras, este omul care este permanent distras de ceva si el nu mai are timp sa se intalneasca cu sine insusi, el nici nu mai realizeaza ca inlauntrul lui s-a cascat abisul. Si, de fapt, acel ceva care lipseste, si care e resimtit de om atat de dramatic, este Dumnezeu, este prezenta harului, este prezenta Dumnezeului Viu.

Aceasta viata, traita in afara propriei persoane, este o viata furata, furata de altii, furata de alte lucruri. Este o viata nedeplina. Practic omul traieste o disociere a propriei persoane. Simte ca nu el isi traieste propria viata, parca e altcineva care traieste in locul lui. Si suporta aceasta stare de confuzie, o resimte extraordinar de dureros, pentru ca simte ca au trecut ani din viata lui fara ca el sa traiasca in realitate. E ca si cum priveste la spectacolul propriei lui vieti.

Experimentul Pitesti, care vizeaza producerea acestui efect si, anume, insingurarea persoanei prin faptul ca este inchisa si izolata, si, apoi, asa zisa demascare de catre membrii comunitatii din care face parte, si, implicit, prin zdruncinarea increderii in semeni, izolarea incet-incet de Dumnezeu, deci stergera lui Dumnezeu din memorie, provocarea uitarii de Dumnezeu, provocarea unei amnezii existentiale. De fapt, ceea ce s-a intamplat in inchisorile comuniste acum 50 de ani, ca experiment izolat, se intampla astazi la nivel global, dar prin alte instrumente si prin alte parghii.

Orice cuvant care iese de la Dumnezeu ne tine de foame, ne hraneste, ne dezvolta imunitatea, ne lumineaza, ne intareste, ne ridica din orice prapastie si orice groapa in care eventual sau intentionat am cazut prin jocurile acestea ale vietii. Mantuitorul nostru ne indeamna: "indrazniti, Eu am biruit lumea", cu toata singuratatea si cu toate capcanele ei.

Emisiunea “Convorbiri duhovniceşti″ – Despre singurătate - 18 aug. 2016.
Invitat: Protos. Maxim Vlad
Realizator: Pr. Valentin Berechet

Protos. Maxim Vlad: Exista doua abordari ale singuratatii: filosofica si teologica. Abordarea filosofica ne spune ca omul este singur calator prin univers si e o fiinta solitara, iar abordarea teologica ne spune ca Dumnezeu nu vrea ca omul sa fie singur si, din primele pagini ale Sfintei Scripturi, reiese ca Dumnezeu i-a facut omului ajutor potrivit lui, si a creat-o pe Eva. Deci a creat inca o persoana.

Aceste doua perspective ne arata ca in realitate omul este atat o fiinta comunitara, prin creatie, dar este si o fiinta solitara sau individuala, prin nastere.Creatia inseamna gandul si actiunea lui Dumnezeu de a-l crea pe om in relatie cu o alta persoana, in relatie cu un alt om, pe cand nasterea presupune aparitia omului dintr-o familie, dintr-o comunitate, dar acest proces al nasterii il pozitioneaza pe om intr-o postura de singularitate, el se naste singur pe lume. De asemenea, iese din aceasta lume, pleaca din aceasta lume singur.

Evident ca viata omului penduleaza intre aceste doua realitati: intre comunitate - si comuniune implicit-, si intre individualitate si insingurare, pentru ca aceste doua realitati sunt componente care definesc, de fapt, natura umana. Si, probabil ca ele il ajuta pe om in relatie cu ceilalti oameni si in relatie cu creatia. De fapt, ambele stari il ajuta, il protejeaza pe om de sine insusi, uneori sau de influenta factorilor exteriori.

De acea, vedem ca atuncea cand omul e asaltat in singuratatea lui de tot felul de temeri, de tot felul de neputinte, de lipsuri, are nevoie de sprijin. "Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor". "Unde-s doi, pterea creste". Deci,intotdeauna singuratatea apasatoare poate fi depasita prin intermediul unui act de iubire, prin intermediul unui act comunional.

Dar, singuratatea are atat valente pozitive cat si valente negative. Depinde de om cum stie sa combine cele doua realitati existentiale care ii definesc natura. Daca are un echilibru, daca stie sa le armonizeze si sa le gestioneze corect, atunci omul poate avea o viata implinita. Acest tip de armonizare si de echilibrare a raporturilor dintre individualitate si comuniune, intre individ si comunitate o regasim in viata si in atitudinea si in activitatea Mantuitorului Hristos. Mantuitorul traia impreuna cu oamenii, printre oameni, dar, in acelasi timp, avea grija, ca din cand in cand, sa se insingureze, sa se retraga in singuratate, pentru a fi cu Sine Insusi si cu celelalte doua Persoane ale Sfintei Treimi, in comuniune de rugaciune, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant. De aceea, acesta este modelul pe care trebuie sa-l urmam si noi, cei care ne plangem din ce in ce mai mult de singuratate.

Noi traim o singuratate sociala. Desi omul e definit de sociologi ca zoon politikon, ca animal politic, ca faptura sociala care traieste in polis, in cetate, care traieste in comunitate si a fost creat sa fie animal social  - asa spun sociologii pornind de la filosofii antici - totusi omul este mai mult decat atat. El poate, asa cum vedem in spatiul monahal, sa-si cultive relatia aceasta directa cu Dumnezeu, in care el singur, omul singur poate sa fie impreuna cu cel Singur, adica cu Dumnezeu privit ca Singurul necesar.

Pr. Valentin Berechet: [...] Putem considera ca exista o singuratate fizica si una sufleteasca. Daca cea fizica, de multe ori este de folos - cazul Mantuitorului care se retragea din larma cetatii pentru ca vroia sa mearga mai in profunzimea relatie cu Dumnezeu, avea nevoie de rugaciune si de traiere impreuna, in Sfanta Treime - cea sufleteasca, singuratatea sufleteasca chiar este distrugatoare. [...]

Dar, ati spus de momentele acelea de trecere, atat nastera cat si moartea, si exista un personaj principal, care e cel careintra si cel careiese, dar ma gandeam ca totusi nu se intampla [intru-totul asa] si nu esti singur. Nu privim cazurile oamenilor [acum], dar hai sa privim cazul Mantuitorului. Cand S-a nascut tot cerul s-a tulburat, s-a incantat, s-a miscat, s-a intamplat ceva. Cand a murit pe cruce iarasi, toata creatia, si raii s-au tulburat, si bunii, si toata firea s-a miscat, a fost ca un freamat asa, care a trecut prin toata creatia.  Fiecare a interpretat dupa relatia lui cu Dumnezeu.

Protos. Maxim Vlad: De fapt exista doua tipuri de singuratate. Singuratatea reala, fizica, a trupului si singuratatea imaginara - ca de multe ori oamenii nu sunt singuri. Intotdeauna sunt insotiti de membrii familiei, de prieteni, de vecini, de cunoscuti, de colegi. Deci, omul nu este in realitate singur, numai ca traieste cumva o diluare a intensitatii relatiilor pe care le are cu ceilalti. Si depinde si de temperament, caci unii oameni simt nevoia sa socializeze cu cat mai multi oameni, iar alti oameni nu simt aceasta nevoie, si se multumesc sa socializeze cu doua, trei persoane, si le este suficient, si se simt impliniti, si nu simt nici o apasare, si nici o stare de singuratate, nu simt sentimentul abandonarii din partea celorlati.

De aceea singura realitate care ar trebuie sa ne infricoseze, si asupra careia chiar a staruit de multe ori psihologia si tratatele de psihodiagnoaza, de psihiatrie, de psihoterapie, estesinguratatea launtrica, care in literatura ascetica, in literatura bisericeasca, este numitapustiirea sufletului.Aceasta stare de absenta a ceva, de gol fiintial, pe care il resimt de cele mai multe ori oamenii care traiesc moderintatea sau postmodernitatea in toata deplinatatea ei, este de fapt sindromul sau plaga secolului nostru - deoarece oamenii traiesc inconjurati de foarte multi oameni, oamenii sunt conectati la retelele de socializare, oamenii vorbesc foarte mult cu semenii lor, dar, in launtrul lor se adanceste din ce in ce mai mult un hau, un abis, o stare de pustiire, de absenta a ceva. Si, din cauza aceasta se simt frustrati, se simt neimpliniti, se simt singuri, desi traiesc in mijlocul oamenilor. Spatiile urbane sunt spatii prin excelenta de socializare. Desi traim atat pe orizontala cat si pe verticala in aceste spatii urbane, si suntem comasati din ce in ce mai multi in spatii din ce in ce mai mici, totusi noi suntem foarte izolati unii fata de altii.

Pr. Valentin Berechet: Am putea spune, Parinte, ca aceasta supra-aglmomerare fizica genereaza singuratate launtrica?

Protos. Maxim Vlad:Poate sa genereze printr-o stare de anxietate, de presiune, de apasare, pentru ca oamenii acestia nu sunt numai trupuri ci sunt si suflete. Oamenii acestia gandesc, rationeaza, transmit la nivel mental anumite ganduri, anumite informatii, transmit energii in jurul lor, si, atunci, toata aceasta suprasolicitare si toata aceasta supraincarcare poate sa-l scoata pe om din echilibrul lui si poatea sa produca omului pustia. Si cum i-o produce? In primul rand prin distragere. Omul contemporan, omul care traieste in oras, este omul care este permanent distras de ceva si el nu mai are timp sa se intalneasca cu sine insusi, el nici nu mai realizeaza ca inlauntrul lui s-a cascat abisul.

Pr. Valentin Berechet: I se fura intimitatea.

Protos. Maxim Vlad:Si, de fapt, acel ceva care lipseste, si care e resimtit de om atat de dramatic, este Dumnezeu, este prezenta harului, este prezenta Dumnezeului Viu.

Ori, omul are pretenita ca Dumnezeu sa ramana in el, sa-l umple de viata, de bucurie, de sens, de binecuvantare, de liniste, dar fara ca omul sa-I acorde atentie. Adica Dumnezeu sa ramana acolo si sa-l slujeasca pe om, fara ca omul sa-I acorde atentie nici macar  5 min intr-o zi.

Si, pentru ca omul petrece in afara lui, si se raspandeste in afara lui, de aceea este distras, de muzica pe care o asculta, de imaginile pe care le urmareste in spatiu, la televizor, de informatiile care ii vin prin internet, de spectacolul strazii, de spectacolul lumii, de petrecerile la care participa, de simturile care i se aprind si care transmit tot felul de semnale, si tot felul de impulsuri care il arunca pe om intr-o stare de agitatie si de iesire din el insusi. Ei, toate acestea il distrag atat de tare pe om, incat el rareori ajunge sa se intalneasca cu sine. Ba, mai mult, cand este obligat in diverse contexte sa se uite in launtrul sau, fuge, nu suporta sa ramana prea mult inlauntru, pentru ca prefera sa ignore si sa fuga de sine, si sa traiasca, pe mai departe, in afara sa.

Ori, aceasta viata, traita in afara propriei persoane, este o viata furata, furata de altii, furata de alte lucruri. Este o viata nedeplina.Practic omul traieste o disociere a propriei persoane. Simte ca nu el isi traieste propria viata, parca e altcineva care traieste in locul lui. Si suporta aceasta stare de confuzie, o resimte extraordinar de dureros, pentru ca simte ca au trecut ani din viata lui fara ca el sa traiasca in realitate. E ca si cum priveste la spectacolul propriei lui vieti.

Pr. Valentin Berechet: [...] Da, chiar si vorbitul la telefon si avalansa aceasta de informatii sub tot aspectul... Noi avem sentimentul ca cunoastem si stim multe, dar asta ne insingureaza, ne imbolnaveste de singuratate. Si, efectiv, cand o societate de telefonie iti ofera zeci de mii de minute de fapt vrea sa-ti fure sufletul. Ca nu ai cum sa faci si una si alta, sa folosesti si minutele si sa-ti pastrezi si sufletul. Si,in felul acesta, devii un fel de leguma care consuma ceea ce ti se ofera, si ti-ai pierdut identitatea si ai ramas fara Dumnezeu. Si, la un moment dat, ti-e si frica sa te trezesti, si mai bine ramai asa, in coma de gradul I, putin nesimtit. Adica asta este starea epocii in care traim, si nu e nici placuta, nici emotionanta, nici cu perspectiva.

[...] Efectele nu sunt imediate, ca la un dus rece, sa te trezesti. Incet-incet te simti singur sufleteste si [...]se afecteaza psihicul, sufletul, e o simptomatologie care apare. Si veacul nostru este intesat de astfel de stari. Ar trebui macar unii dintre noi sa ne trezim, ca sa poata vedea si ceilalti ce au de facut. Care sunt efectele acestei stari in care sufletul chiar este afectat direct, pe un fond deja daramat?

Protos. Maxim Vlad:Prima stare care se instaleaza in suflete este tristetea, care se cuibareste ca un sarpe in suflet, fara ca omul sa-si dea seama ca isi face loc in viata lui. Se simte suparat, simte o stare de disconfort, de nemultumire si neliniste. Si, toate aceste stari sunt de fapt raspunsul psihicului uman la tot ce nu i-a facut, sau nu-i face placere in activitatea cotidiana sau in toate evenimentele pe care nu a fost capabil sa le gestioneze. Apare in urma faptului ca nu a reusit sa proceseze intreaga informatie cu care a fost bombardat si obligat sa o inmagazineze. Si, fiindca nu a putut sa o proceseze constient si corect, atunci traieste o stare de frustrare, de nemultumire, care il aduce pe om la tristeste. Si, pe masura ce omul o lasa sa lucreze in viata lui, ii provoaca depresie, deznadejde, anxietate si il imbolnaveste psihic si apoi si fizic. Toate acestea sunt un lant, iar Parintii Bisericii vorbesc despre aceasta tristete, numind-o akedie. E vorba de o nemultumire, de o tristete amestecata cu plictiseala si cu ne-vrere. Psihologii numesc aceasta stare "lacebunita" - adica: "la ce bun sa mai fac una?", "la ce bun sa mai fac alta?", "la ce bun sa mai fac ceva?", "la ce bun sa mai traiesc?", "Pentru ce sa mai traiesc, daca nu am o finalitate precisa?". De fapt, pe langa tristete se instaleaza si sentimentul de inutilitate.

Singuratatea fara Dumnezeu face casa buna cu tristetea, cu depresia si mai ales cu sentimentul de inutilitate. Ori, din aceasta perspectiva, societatea umana contemporana traieste o mare criza. De aceea s-au si inmultit numarul de sinucideri, de aceea si oamenii sunt din ce in ce mai afectati psihic, iar cabinetele psihoterapeutilor si ale psihologilor sunt luate cu asalt, spitalele de boli mintale, de boli psihice, sunt suprasaturate de pacienti. Si, macar, aceia poarta o identitate precisa, dar ce te faci ca foarte multi oameni afectati de boli psihice zburda in liberatea oraselor si ce te faci ca nici ei, saracii si nici noi, nu avem habar ca semenii nostri suporta o asemenea suferinta, pentru ca oamenii stiu foarte bine sa disimuleze sau sa salveze aparentele. Din acest motiv, daca am privi cu ochii sufletului, am constata ca o mare parte din societatea umana este bolnava de aceste boli care insotesc sau determina singuratatea, sau singuratatea le determina pe acestea.

De fapt,cheia rezolvarii tuturor acestora este relatia cu Dumnezeul Cel Viu, relatia asumata si cultivata constant, cu Dumnezeul Cel Viu si personal. Nu cu Dumnezeul idee, nu cu un Dumnezeu abstractiune, Care se confunda cu creatia sau cu mine, si nu mai exista distinctie intre mine si El, ci cu un Dumnezeu care este in afara mea, care este transcendent mie, dar care este tripersonal si capabil de relatie. Numai o asemenea raportare la un asemenea Dumnezeu poate sa-l salveze pe om in identitatea si unciitatea sa umana, poate sa-i redea sensul vietii, bucuria de a trai, motivatiile vietii si, mai ales, ii poate oferi omului posibilitatea sa-i descopere originile sau sa se redefineasca - pentru ca omul isi pierde pe zi ce trece identitatea, nu mai stie cine este, nu mai stie de unde vine, Cine l-a creat, care este rostul sau pe acest pamant, mai ales ca exista o paleta foarte mare de teorii contemporane, postmoderne cu privire la originea si finalitate omului: ca vine din univers, ca e creat de extraterestii, ca are nu stiu ce misiune, ca Dumnezeu nu e Dumnezeu, ca Cel care l-a creat de fapt nu exista, ca este rodul intamplarii, al evolutiei, efectul nu stiu caror forte naturale din univers s.a.m.d.  Deci, toate aceste teorii antropologice, cu privire la originea si finalul omului nu face decat sa-l arunce pe om intr-o confuzie si mai mare. De aceea este important ca, si in aceasta stare de confuzie, omul sa-L caute pe Dumnezeul Cel Viu si Adevarat si Dumnezeu nu va pregeta sa i se descopere.

Pr. Valentin Berechet: [...] Ma gandeam ca... nu cumva omul se usuca si ajunge pe mana spitalelor, cu toata bunavointa? Si acolo nu poate primi ceea ce-i trebuie tocmai pentru ca el nu este chemat, nu este indemnat, nu este ajutat sa se impartaseasca mai des cu Dumnezeu, cu chipul Sau. Nu cumva asta ete cauza primordiala?[...] Nu cumva omul trebuie sa-si caute mai mult originea in relatia sa cu Dumnezeu? Ce ar trebui facut?

Protos. Maxim Vlad: Da, dar din nefericire omul simte ca chiar si adevarurile la care a avut acces la un moment dat, aceste adevarui i-au fost falsificate, i-au fost deturnate. Cei care i-au slujit sau care slujesc adevarul nu s-au ridicat la inaltimea [chemarii lor].

Pr. Valentin Berechet: Sa caute mai la adanc!

Protos. Maxim Vlad: Pai e greu pentru ca oferta de care spuneam este extrem de generoasa, si, atunci, omul dupa ce a pierdut ceea ce a gasit mai de pret nu ma este dispus sa refaca acelasi parcurs, sa inceapa din nou acelasi proces de intalnire cu Dumnezeul cel veritabil.

Pr. Valentin Berechet: Daca ar fi lucrat sa inteleaga ca este in interesul sau, poate s-ar fi miscat putin.

Protos. Maxim Vlad:Din nefericire, chiar la nivel institutional, daca e sa vorbim,la nivelul institutiilor care gestioneaza invataturile religioase, crestine sau necrestine [laice, precum scoala n.n.] acestea, la un moemtn dat in istorie au falsificat, sau chiar si acum falsifica si manipuleaza invatatura adevarata, acel nucleu de revelatie curata, venita chiar de la Dumnezeu si, atunci oamenii devin din ce in ce mai sceptici.Ma gandesc la tot felul de afirmatii ale unor lideri crestini - nu vreau sa-i numesc, ca sa nu fac discriminare - care prin modul in care pun problema nu fac decat sa falsifice mesajul lui Hristos, sa-l deturneze, recurg la o interpretare cu totu si cu totul gresita. Si, atunci oamenii simt ca acele institutii sau acele persoane nu fac altceva decat sa-i induca in eroare, nu fac altceva decat sa le ucida sufletele.

Pr. Valentin Berechet: Adica se pune relatia cu Dumnezeu sub oborc si se da cu portia si sub cheie, si nu poti sa ajungi, desi simti ca fara ea te stingi incet-incet.

Protos. Maxim Vlad: Exact!

Pr. Valentin Berechet: Si este o situatie la nivel global extrem de cumplita. Cineva ne trimite un mesaj: "Cred ca asta se urmareste, de fapt: insingurarea indivizilor, ca e mult mai simplu sa controlezi un om cand nu este in comunitate. Ceea ce nu realizeaza omul este ca de fapt se izoleaza sau este izolat nu numai de societate ci si de Dumnezeu".

Protos. Maxim Vlad: Pai avem experimentele din inchisorile comuniste, experimentul Pitesti, care vizeaza producerea acestui efect si, anume, insingurarea persoanei prin faptul ca este inchisa si izolata, si, apoi, asa zisa demascare de catre membrii comunitatii din care face parte, si, implicit, prin zdruncinarea increderii in semeni, izolarea incet-incet de Dumnezeu, deci stergera lui Dumnezeu din memorie, provocarea uitarii de Dumnezeu, provocarea unei amnezii existentiale. De fapt, ceea ce s-a intamplat in inchisorile comuniste acum 50 de ani, ca experiment izolat, se intampla astazi la nivel global, dar prin alte instrumente si prin alte parghii.

Pr. Valentin Berechet: Deci lumea a experimentat un model de spalat pe creier, dupa care a devenit unul lejer, gratuit, ca bonus pentru toti cei care se intereseaza pentru sufletul lor. Ramanem la parerea ca medicamentul esential este tot Dumnezeu, Iisus Hristos, Mantuitorul nostru, Care a venit special sa ne vindece de singuratate si de capcanele si de consecintele ei dezastruase. Si, trebuie sa invatam sa consumam pe Dumnezeu: spune Hristos ca nu numai cu paine ci cu orice cuvant care iese de la Dumnezeu ne tine de foame, ne hraneste, ne dezvolta imunitatea, ne lumineaza, ne intareste, ne ridica din orice prapastie si orice groapa in care eventual sau intentionat am cazut prin jocurile acestea ale vietii. Asa ca singuratatea este o realitate care sta sa ne copleseasca, ne-a cuprins de mult, insa totdeauna are si raspuns, si putem sa iesim biruitori. Mantuitorul nostru ne indeamna: "indrazniti, Eu am biruit lumea", cu toata singuratatea si cu toate capcanele ei.  

       

Atâta vreme cât omul va aștepta rezultatul rugăciunii sale, nu-l va vedea niciodată, căci principiul însăși al acestei rugăciuni este greșit. Este suficient să ne rugam la Dumnezeu cu simplitate și smerenie ca El să ne acorde harul Său. Omul smerit crede în Dumnezeu și nu se întreabă dacă Dumnezeu îl aude sau nu.

Trebuie să învățam oamenii să-L iubească pe Dumnezeu cu iubirea unui copil, și nu din punctul de vedere al mușteriului de supermarket.

Cred că lumea nu are nevoie [ca noi, preoții] să asistam la concerte rock sau să ne jucăm fotbal. Cred că are nevoie ca noi să fim acolo unde poate să ne găsească, adică în biserică, în strana de spovedanii, pentru discuții duhovnicești.Oamenii au nevoie să audă de la noi cuvântul lui Dumnezeu. Oamenii au nevoie să-i primim cu dragoste și bunătate. Ei n-au au nevoie de prezența noastră la fotbal sau să mergem să bem în cluburi de noapte.Ei au nevoie de dragostea noastră, de bunătatea noastră și de sfințenia vieții noastre.

Important nu este numele păcatului (omor, avort, curvie, ...). Ceea ce contează este esența lui, iar esența oricărui păcat este că omul s-a separat de Dumnezeu.

Impresia generală care o produceau toți [Părinții Sfinți pe care i-am întâlnit] este că erau persoane sănătoase. Duhovnicește, psihic și psihologic sănătoase, prin harul lui Dumnezeu. Nu aveau nici-un defect, nu erau persoane extremiste. Părinții erau oameni echilibrați, rezonabili și delicați. Ei erau plini de iubire față de Dumnezeu, plini de dragoste pentru oameni și foarte bucuroși. Când priveam unul dintre ei, spuneam: iată cum Dumnezeu l-a creat pe om!, caci reuneau în ei chipul lui Dumnezeu și asemănarea lui Dumnezeu. Fiecare dintre ei era un copil al Bisericii. Toți învățau că trebuie să menținem legătura cu Biserica, să întreținem mereu legătură cu ea, indiferent de circumstanțele vieții, și, de asemenea, de a vedea întotdeauna cu ochii lui Hristos.

Înaltpreasfinția Voastră, n-aveți impresia că noi trăim în vremuri anormale? Cu  riscul de a părea cârtitori, oamenii au susținut întotdeauna că înainte soarele strălucea mai frumos, că iarba era mai verde și oamenii mai buni. Cu toate acestea un sentiment generalizat de anxietate și îngrijorare este împărtășit astăzi de toți, nu doar de creștini.

Să presupunem că în Biserică, "ieri"și "mâine" nu există, dar dincolo de gardul Bisericii au loc lucruri foarte surprinzătoare: se recunosc uniunile de același sex, în unele locuri se pot eutanasia persoanele în vârstă, în cazul în care ele doresc, dar se poate, de asemenea, și în funcție de dorințele celor care le au în grijă. Observăm o propagandă excepțională pentru desfrâu și se vede comiterea fărădelegii în fața ochilor noștri. Nu putem spune că lumea noastră este foarte diferită de ceea care a fost în urmă cu cincizeci de ani?

În Rusia, în anii '90 am cunoscut un elan spiritual colosal. Astăzi observăm în mod clar o răcire a credinței, și este posibil ca cei care urmau să devină fii Împăratului să aleagă, mai degrabă, decât pe Hristos, o împărăție și un stăpân cu totul diferit. Cum ar putea creștinii sa reaprindă în ei focul râvnei?

Întrebarea a fost ușor diferită. De ce instrumente avem nevoie pentru a reaprinde în noi focul credinței creștine și a aspira la sfințenie, atunci când apare răcirea ce urmează primilor ani de foc ai perioadei de început? Vedem tragedii care se desfășoară până în sânul familiilor de preoți. Soția unui preot celebru l-a părăsit și câțiva seminariști cunoscuți au divorțat. Vedem că se întâmplă lucruri de neconceput acolo unde nu ne-am fi imaginat că ar putea să se producă.Asupra a ce ar trebui creștinii contemporani să-și concentreze atenția, astfel încât aceste lucruri să nu se întâmple?

Spuneați că este bine să avem un sfânt Părinte duhovnicesc. Dar, în Rusia situația este de așa natură încât avem mulți preoți tineri care pur și simplu nu au nici o experiență duhovnicească, și nici anumite daruri duhovnicești.Ce ar trebui să facă majoritatea creștinilor, care nu au nici o posibilitate de a se adresa oamenilor cu viață sfântă?